,

Poemul ca o floare de leac

Share

I. Șklovski spunea că proza e despre timp și temporalitate; iată, însă, că și poezia, nu doar aceea „epică“, poate fi despre structuri temporale, cum se întâmplă, de pildă, în cea mai recentă carte a lui Gellu Dorian, Gramote (leacuri de îndulcit viața) (Editura Junimea, 2020). Gellu Dorian își elaborează foarte minuțios poemele pe care le adună în jurul unei paradigme și al unor formule și teme, în vestmântul stilistic, cunoscut încă de la primele volume; mai întâi, lanțul temporal se fixează în succesiunea textelor și palimpsestelor, de la șoaptele primului trimise ultimului, vreme de o mie de ani: „Nu scriu, doar ascult cum se adună în urechea mea/ vorbele care devin răni pe scoarța copacilor,/ nu eu sunt cel ce ascultă,/ nici cel de dinaintea mea, nici cel de dinaintea/ celui de dinaintea mea și nici ceilalți ale căror nume/ foșnesc în frunze ca o mie de pleoape închise pe rând/ într-o mie de ani,/ cel ce scrie acum nu scrie cu mâinile mele; gândurile lui/ se fac degete din care ies litere ca niște cuțite ascuțite/ care intră în carne adânc până la os,/ lăsând sângele să zvâcnească în cuvinte care vor/ dezvălui ceea ce primul i-a șoptit ultimului/ ce e bine să scrie, ce e bine să uite,/ așa cum deasupra pădurii, peste toate grohăiturile,/ cel ce rămâne în auz, din cer, este doar cântecul mierlei“ (Pe scoarța copacilor). În urmă cu o mie de ani, poetul care se reinventează mereu – în „alte timpuri din care să te naști și în care să mori“ –, nu avea nici papirus (pentru că expor tul egiptean nu ajungea la poeții de la Pontus Euxin) și nici pergamente (pentru că Pergam nu avea încă legături comerciale cu cei de la Gurile Dunării); poetul scria pe pietre, cum s-a dovedit, poate, la Tărtăria ori, iată, pe pielea unui mesteacăn: acesta e pergamentul lui. Pielea bivolului e înlocuită cu coaja unui arbore sacru, asociat în iurta șamanului siberian, pe care îl evocă mereu Gellu Dorian, cu Luna și Soarele, axis mundi, arbore tutelar, simbol al renașterii în „taigaua plină de spaimă“, unde singura speranță e „pielea mestecenilor“, albă și nesfârșită ca însuși Dumnezeu: „Toată speranța ta se ascunde în șase căței de usturoi/ puși pe o tablă într-un cuptor încins/ vreme de zece minute, timp în care alergi prin lume/ desculț ca Arsenie prin taigaua plină de spaimă/ și nu găsești pe nimeni în care să-ți pui/ gândurile tale ca într-un cuier hainele/ din care ieși ca o umbră când dispare soarele,/ și fluieri, te rogi, te uiți la Dumnezeu/ care este alb și nesfârșit ca pielea mestecenilor/ pe care scrii cu ochii ca niște dălți din care curg lacrimi înghețate, și atunci auzi plesnind/ în cuptor blana cățeilor și în pământ/ urletul haitei de lupi cu care vei dormi/ peste noaptea care se va sfârși în curând,/ iar tu îți vei irosi ultima speranță“ (Căței de usturoi). Poezia lui Gellu Dorian din Gramote (leacuri de îndulcit viața) vorbește despre timpuri din alte timpuri, căutând mereu durate noi prin „ademenirea“ altor vieți, încercând să se (re)descopere în tot felul de prolepse, bând, eventual, cu cei de pe o terasă „încă inexistentă“, peste o sută de ani, când îl așteaptă „stârvul“ unui vultur, după ce acum-aici va fi găsit o pană a aceluia și, încă mai departe, spre Geneză, când „era chiar numele lui așa cum a fost la început/ și la început a fost cuvântul și cuvântul era Dumnezeu,/ până când nu s-a mai auzit nimic“: des pre praful altui timp scrie poetul în Gramote (leacuri de îndulcit viața), găsit doar „în zilele de joi ale lunii iulie/ când diminețile sunt seci, iar roua se usucă“, în lumina unor ochi care se înșiruie de peste o mie de ani, amintind de misterul și neliniștea unui poem eminescian precum La steaua…: „E firesc să privești prin ochii celuilalt ochii tăi/ care privesc la celălalt care ești tu la care au privit alți ochi/ alți ochi ai altuia care se pierdeau în alți ochi/ din care priveau alți ochi de care nimeni nu-și mai aduce aminte/ doar tu ai cărui ochi privesc alți ochi ai altuia care mâine/ va privi la rândul lui alți ochi în care vor străluci alți ochi/ ai altui semen din ochii căruia vor privi șiraguri de ochi/ dintr-o zi îndepărtată când ochii tăi uitați/ nu vor mai fi priviți de nimeni, pentru că/ ochii care nu se văd orbesc alți ochi, iar șirul lor este/ atât de lung și pierdut în timp încât cei de peste o mie de ani/ sunt ai celor de cu două mii de ani în urmă/ pe care deși azi îi vedem, ei nu sunt/ așa cum nici tu nu ești dacă nu poți privi pe nimeni în ochii tăi“ (Ochi la nesfârșit).

Timpul și temporalitatea se fixează în poezia lui Gellu Dorian prin imaginea foarte pătrunzătoare a palimpsestelor nedescifrate, cum le spune în cel de-al doilea capitol din Gramote (leacuri de îndulcit viața); suportul acestora este coaja mesteacănului, a arinului, copacul în care, se spune, s-a spânzurat Iuda, după ce l-a vândut pe Iisus, a arțarului: important e locul unde se scriu textele și palimpsestele nedescifrate, de la începutul lumii, într-un colț din iurta șamanului, pe unde trece mesteacănul care unește teluricul cu înaltul: „Acum, aici este foarte, foarte târziu,/ încât mă simt pe la începutul lumii, când/ nici eu nu existam, nici locul acesta nu exista, nici/ măcar începutul lumii nu exista,/ și totuși locul acum există, pentru că într-un colț al lui/ există un colț al lui în care colț stau eu/ și privesc spre nicăieri, singurul/ loc care există cu adevărat, aici, acum, când/ mă ridic în picioare, totul dispare/ și atunci văd până departe cum locul acesta abia perceptibil/ ca o pânză de păianjen între două frunze de mesteacăn/ există aici dintotdeauna/ de când nici păianjenul nu exista, nici pânza,/ nici ochii mei, pentru că locul nu există/ nici eu nu exist, pentru a-l face să existe“ (Locul). Pielea bivolului din Pergam e înlocuită, mai întâi, cu coaja mesteacănului, apoi, cu „pielea tatuată“ care vorbește mut, cu pielea leprosului care „povestește despre sufletul unui om fericit“, pielea de jivină „întinsă peste lemnul plin de gemete“, pielea unei femei inexistente, iar pergamentul cel mai fin e chiar pielea poetului însuși: „Pergament fin, pielea ta se face praf peste/ scrisul pe care nimeni nu l-a așezat acolo,/ dar se vede acum literă cu literă/ în ceaiul pe care-l bei în fiecare zi/ într-un loc pe care nu tu l-ai ales, dar îl vezi/ zilnic ca pe un orizont care se tot apropie/ până ce ochii tăi devin locul în care intri/ și te pierzi într-un vis pe care nu-l vei povesti niciodată,/ praf sau cenușă, polen atins de albine/ până acolo unde vindecarea este aceeași/ pagi nă pe care nu tu o scrii, dar ți-o povestesc alții,/ în același loc, la același ceai/ de ani de zile, ca o înșiruire de mărgele/ la gâtul unei femei pe care nu o vei iubi niciodată tu/ niciodată al tul, niciodată eu, niciodată nimeni“ (Pergament): poveștile care rămân pe piele, răni peste care se așază alte răni, rana mâinii stângi peste care se așază cicatricea mâinii drepte, pete de sânge peste alte pete de sânge și, sub ele, viața, textul originar, adică, precum în poemul Lama cuțitului sunt alte ipostaze ale palimpsestului care își asociază, în lirica lui Gellu Dorian, timpul și temporalitatea, categoria filosofică și vremea ființei, Eminescu și Creangă, Hyperion și Mitică.

Gramote (leacuri de îndulcit via ța) poate fi placa turnantă a poeziei lui Gellu Dorian care, cu acest volum, abordează fondul arhaic și orizontul mito-poetic nu doar românesc, dar și cel al siberiilor cu „strănut de eschimos“. Figura tutelară este, aici, vraciul, șamanul din iurta siberiană, care, cunoscând simbolistica numărului 6 (666), caută în sacii adunați leacurile de îndulcit viața, adică plantele de leac, de la rostopască, cicoare, păducel, tei, mușețel, șofran, gălbenele, pojarniță, măceșe, levănțică, tătăneasă, coada calului, urzică, până la caprifoi, busuioc, roiniță, ghimbir, anghinare, brânca ursului, câte și mai câte… Leacurile din plante se asociază în vasele magice ale vraciului cu grăsimea de bursuc, poezia lui Gellu Dorian asumând o dimensiune ritualică: vraciul, șamanul ne învață nu doar cum să facem un leac, dar ne și inițiază în lumea de dincolo, cu un vehicul creștin și, în aceeași măsură, păgân: cel de dinainte ascultă de cel care îi urmează și căruia îi spune „vino cu mine“, Vademecum, într-o călătorie de dincolo de moarte și de dincoace de viață: „Iei busuioc și-l scuturi pe stratul de pământ afânat, deodată/ vei simți râuri de agheasmă în nări, nici o altă/ iluzie în carnea ta veștedă, nici un străin în trupul tău/ al cărui pământ încă înțelenit crește buruieni/ ca mâinile care alunecă în alte fapte decât/ în cele pentru care au fost menite,/ ochi sălbatici, ca florile de cicoare dimineața/ când roua îți umezește pielea/ și tu crezi că plângi și nu știi de ce,/ picioare care nu pot aduce toate distanțele pe care/ le-ai dori parcurse, urechi ca niște frunze de brustur/ de pe care alunecă brotaci minusculi/ ca niște cercei peste umerii femeilor care-ți stau/ ascunse în gând ca busuiocul încolțit/ din stratul de pământ afânat sub care nu vei visa“ (Vademecum).

Cu Gramote (leacuri de îndulcit viața), lirica lui Gellu Dorian se înnoiește substanțial, abordând alte orizonturi puțin sau deloc explorate anterior: steaua lui Eminescu îi zâmbește iar poetului de azi.

Ioan HOLBAN

(„România literară”, nr. 13/2020)

Setting

Layout

reset default