Poemele marine ale lui Vitalie Răileanu

Share

Alături de unitățile frazeologice „bardul de la Mircești”, „Luceafărul poeziei românești”, „Ceahlăul prozei”, cu alte nuanțări circulă și construcțiile poetul „necuvintelor” (N. Stănescu), poetul „mamei” [Grigore Vieru), poetul „pietrei” [Anatol Corbu). în înșiruire s-ar putea situa și poetul „mării”, perifrază pentru Vitalie Răileanu, personalitate polivalentă în arealul spiritual românesc (profesor universitar, poet, critic literar, diriguitor de cetate a cărții – Biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chișinău), actualmente, autor a patru volume de poezie, centrate pe tema călătoriei pe „mișcătoarele cărări” (Eminescu): Imun la naupatie (2014), Poeme de pe faleze (2015), Străin printre ape (2016) și File din jurnalul de bord (al unui marinar cardiac) (2019). După aprecierea câtorva literați (Dumitru Crudu, Grigore Chiper, Răzvan Voncu), deocamdată, tema marină este insolită în câmpul liricii basarabene, fapt întărit și de Măria Pilchin, care semnează prefața cărții pe care o avem în vedere.

Substanța volumului Străin printre ape, apărut la Junimea ieșeană în anul 2016, este dispusă inegal în trei dimensiuni succesive ale temporalității: trecutul –1. Poeme pentru timpul trecut, prezentul – 2. Insula din ziua de azi și viitorul – 3. Scribul de mâine.

Autorul își alege tema călătoriei pe ape coroborată cu motivele adiacente: valurile, furtuna, insula, corabia, timonierul, furtunarii etc. Sensurile conotative ale titlului dezvăluie complexele înstrăinării și al apei, ultimul termen având sorginte în sintagma folclorică „apă vie și apă moartă”, ca sursă de „tinerețe fără bătrânețe” și de trecere „dincolo”, în uitare.

Călătoria pe mare presupune îndepărtarea navigatorului de țărmul stabil prin labirintul apelor atlantice ori mediteraneene, prin golfurile Guineea ori Biscaia, pe lângă insula sardinelor ori pe lângă arhipelaguri necunoscute etc. Geografia spirituală ilustrează drumul poetului spre [auto}cunoaștere prin suprapunerea cu autoexilarea din propriul trecut: „uneori rătăcesc/ și nu mai ajung/ niciodată/ spre mine” (p. 27). O asemenea căutare a sinelui reprezintă catargul care ține dreaptă corabia străinului printre ape. Despărțirea inevitabilă de pe țărm, prin plecarea în larg (cu discreție, în tăcere și de unul singur), are catalizatori de natură psihologică G»presentimentul mării”) și erotică: „nici să nu mă cauți/ eu am plecat/ în largul mării/ și nu voi re-veni” [Nu voi re-veni). Călătoria echivalează cu ieșirea din timpul lumesc notat calendaristic în jurnalul de bord, dar și cu eliberarea de sub „povara amintirilor” de dragoste, pentru care licărește, totuși, probabilitatea unei regăsiri în visul refacerii cuplului: „poate ne vom regăsi mai singuri/ cu săruturi amare” (Exod). Navigarea pe ape necunoscute îi dă corăbierului sentimentul libertății totale, puterea neptunică și prietenia lui Eol: „adesea cu vântul serii mă/ împrieteneam” (Străin printre ape).

Partea a doua, Insula din ziua de azi, stă sub semnul efemerității, ca trecere între ieri și mâine, o întindere infimă în raport cu imensitățile geologice și acvatice. Ziua de azi se situează ca tunel fragil între „ceea ce știu și ceea ce nu voi/ cunoaște” (înainte de liniște…). Deși hotărârea de a se debarasa de imaginile păstrate în memorie pare peremptorie („de astăzi nu-ți mai scriu/ cuvinte-dragoste” și „îți promit/ n-o să mă întorc în trecut”), totuși amintirile îi stârnesc pribeagului stări de reverie și de vagă speranță: „în serile lungi/ mediteraneene/ singur voi naufragia în labirinturile/ amintirilor/ unde corpurile noastre îmbrăcate-/ dezbrăcate/ poate se mai caută/ cu o primitivă foame/ de nu-mă-uita” (De mâine…).

Solitudinea plenară îi va dezvălui înamoratului rebel identitatea cu ființa de care s-a despărțit pe chei: „sunt singur/ și nimeni nu e în mine/ vorbesc în gând/ dar te aud pe tine” (p. 45). Pe corabia plutitoare, marinarul se încumetă a „naufragia în labirintul amintirilor”. Dragostea devine o reverie obsesivă pe care o materializează artistic, încercând să-i cioplească iubitei statuie durabilă, așa cum Pygmalion sculptorul, din dragoste, a creat statuia Galateei: „acest pisc de aisberg rătăcit/ va fi materia primă pentru statuia ta/ să-ți pot ciopli/ fruntea/ ochii/ buzele/ trupul…” (p. 38).

Autorul dovedește o tehnică poetică măiestrită, păstrând statornic tangente planurile între neliniștea artistică a eului liric și zbuciumul apelor pe care rătăcește. 0 suită de negații din acest grupaj dau măsura frondei față de propriul destin (erotic), începând cu prima decizie de a nu-i mai scrie dragei sale „cuvinte-dragoste”, de a nu se mai căuta unul pe altul, fiindcă buzele „niciodată nu vor mai săruta”. El însuși nu se mai regăsește, nu mai așteaptă, se simte golit de sine („nimeni nu e în mine”), în vreme ce ea nu are puterea de a vedea ceea ce el vede…

Abia depărtarea îl vindecă pe autoexilat de iubire într-un moment zero al unui început sugrumat de sfârșit: „Inima ta e moartă/ pentru mine” [Trecut). Ruptura se adâncește radical și, în viziune expresionistă, patima călătoriei solitare printre ape devine covârșitoare și dezumanizantă, ducându-1 până la „exodul din mine”, la „singurătatea în vid”.

Peisajele marine prind măreție în pictopoemele cu bariere coraligene, cer plumburiu, cu amurgul din Marea Coralilor, stâncile calcaroase, destrămarea furtunilor, linia orizontului etc. în atenția pictorilor români a stat peisajul calm al țărmului mării, mai ales, peisajul balcic, dar mișcarea apelor lui Vitalie Răileanu îndreaptă gândul către furtunile pe mare din celebrele tablouri ale lui I.K. Aivazovski.

Scribul de mâine, ultimul ciclu liric, îi „salifică” eului poetic statutul de jurnalier solitar, atent la metamorfozele interioare. Călătoria spre Nord i-a „înghețat” sentimentele, purtându-1 în înfrigurate stări amnezice până la dezicerea de sine. Stadiul potolirii „setei teribile de solitudine” este izvoditor de paradox. Pe coordonata metafizică ajunge la concluzia apoftegmatică: „cei mai puternici oameni sunt cei mai/ singuri”, însă pe coordonata propriei aventuri existențiale constată hotărât: „eu n-am fost niciodată chiar singur…” Cp. 60).

Asemenea furtunarului (pasăre a furtunii), timonierul înfruntă dezlănțuirea naturii jdin zonele sudice, cu puteri temerare: „scot ochii întunericului”, „îmi desfac brațele/ oprind furtuna” (p. 60). Locul aisbergurilor îl ia ploaia cathartică care „spală/ și singurătatea din noi”. întoarcerile în trecut devin temelie pentru visul reîntrupării iubirii: „O să te iau și pe tine în largul atlantic” {Ascultă orga eoliană); „E iarăși primăvară,/ e iarăși frenezie în acest anotimp/ și în parcul studenției mele…” {Anotimpul anilor). Un scurt respiro postmodernist îmblânzește fermitatea rebelă și strecoară nuanțe ludice, reavivând sentimentele de altădată, în: Fără sentimente, Portret, Sfiiciune, Dor de Tine… Din cioburile trecutului, scribul reconstituie biografia iubirii în frământul prezentului, pentru mâine.

Deși „toate-s la timpul trecut”, cicatricile iubirii au rămas. Odată maturizat, ca instanță lirică, el gândește că nu se va mai lăsa ademenit de frumusețea femeii adorate, nu va mai suferi, deși, asumându-și rolul de sacrificat, „omul șaselui” (în numerologie, cifra șase echivalează cu „martirul responsabil”) îi poate da fâșii din propriul trup pentru ca ea să-și facă aripi și să zboare liberă. Străinul printre ape gândea să-i crească din ghețari făptura ei frumoasă, însă acum, scribul constată deprimat că, de facto, el este „statuia”: „sunt cel mai disperat om pe care l-ai/ creat”, „sunt străinul pe care l-ai creat”, „sunt cel mai descurajat om/ pe care l-ai creat din/ vise/ lacrimi/ sânge/ sare/ și nisip negru de mare nordică” (Premonitie).

Ultimele poeme ale cărții [Scriitorul obosit, Timpul N.E., Singurătate în vid) prefiră-n meditații grave menirea scribului de mâine, detașat de lume, tăcut și solitar asemănător romanticului neînțeles: „eu/ nu sunt cu nimeni/ nici cu mine// de cele mai multe ori/ sunt un om/ fără lume/ fără loc”.

Solitudinea și tăcerea îl golesc de „adevărata” frumusețe, așa încât o oboseală metafizică înstăpânește totul: obosite, cuvintele își părăsesc poetul, actorul obosit se dezice de costumație… încercat de aventura inițiatică, scriitorul obosit își „mai plimbă poemele/ pe străzile ce l-au știut” și rămâne un căutător al cuvintelor-metaforă care să-i exprime intensele trăiri: „acompaniat de urcarea la cer/ de dor de dor/ de strigăt/ de cuvinte/ de frânghia la cer/ de borcane de aer/ de vițe de vie/ de bătrânețe/ de epitaf…”

Parapoem definește crezul artistic, prin care Vitalie Răileanu confirmă rafinatul concept al afinității lirice cu marea: „ideea este că/ marea-i pentru mine/ ceva prea deosebit/ prea prețios/ este și pasiunea care-mi ajută/ să înțeleg realitățile banale”. Prin creație, artistul îndepărtează riscurile muțeniei și singurătății și-și nutrește confesiunile lirice, asumându-le ca stare de existență vitală: „poemele mele/ marine/ sunt un mijloc de a vorbi cuiva/ ceva”.

Limbajul poetului curge iară excese, cu mici pigmentări argotice, cu frânturi de fraze care-1 așază, pe alocuri, lângă postmoderniștii moderați. Tonul lucid, imaginile dăltuite asigură un ritm interior inconfundabil. Conchidem că prin poemele marine din Străin printre ape, Vitalie Răileanu dovedește maturitate artistică și lărgește în mod esențial aria liricii neo-moderniste românești.

 

Lina Codreanu

(Revista „Poezia”, vară, 2019)

Setting

Layout

reset default