Poemele întâmplărilor zilnice

Share

Cu un rar apetit al dialogurilor, Eugen Uricaru scrie o poezie polemică, cu nedisimulată tentă pamfletară, având un „stil colocvial”, cum îl recomandă Ioan Holban în Cuvântul însoțitor al volumului Despre ce vorbim?, abordând o tematică diversă a stărilor emoționale curente, în fața provocărilor mai tuturor evenimentelor majore din societatea noastră actuală, totul din perspectiva unui moralizator autentic: „– Vei fi liber! – mi‐au spus/ Și ție ți‐au spus – ca pasărea cerului –/ – Vă dăruim libertatea – ne‐au spus./ Și nimeni nu știa ce înseamnă asta./ Am fost fericiți, ne‐am îmbătat de/ Câteva ori pe zi. N‐am avut somn./ Ne uitam unii la alții și nu ne/ Venea să credem. Toți eram buni,/ Nimeni nu era vinovat/ Nu chiar toți. Câțiva muriseră. Nu știam atunci/ Că doar ei erau liberi, ca păsările cerului./Doar păsările cerului pot fi ucise/ Fără teamă de pedeapsă. Pe ele/ Nu le ocrotește nimeni și nimic./ Sunteți liberi – ne‐au spus. Și ne‐au făcut/ Mare plăcere, atunci. Am fost chiar fericiți./ Liberi sunt doar cei care nu mai sunt./ Altfel nimic nu are sens, acum/ Când totul are un preț” (Libertatea). Discursul liric e tensionat, dramatic, fiecare poem (aproape toate) debutează cu câte un dialog interogativ, în fața unui interlocutor nominalizat oarecum generic, dar în răspunsul căruia se regăsesc formulate, în formă alegorică (precum în fabulele clasice), răspunsurile esențiale pentru atitudinile esențiale ale indivizilor („– Fii atent puiule, pe unde calci –/ i‐a spus mama, cea mai bună mamă din lume” – Gheață subțire; „– Ești norocos – i‐a spus, bătându‐l pe umăr,/ – Un general fără armată, asta ești. Mare baftă!/ Altfel ar fi trebuit/ Să te îngrijești de toți soldații tăi” – Un om norocos; „– Cine m‐a furat, cine mi‐a luat/ Cine mi‐a tăiat, cine m‐a bătut, cine/ M‐a scuipat, cine m‐a împușcat?// – Cum cine, zice vecinul,/ Privind printre gene, – Frate‐tău/ Că‐i mai mare, și‐i al tău” – În familie, cum s‐ar zice etc.). Poemele au verbul crispat; e o tristețe subsumată fiecărei rostiri, ca într‐o evaluare a depresiilor ce apasă intimitatea fiecăruia dintre cei care, sau pentru care, se expun cu cinism sentimentele (atitudinile) la vedere, ei alcătuind „o lume de umbre, fără umbră” (În timp ce tu visai), dar autentică în totul. Astfel, poetul e un rezoner, un observator, un comentator al detaliilor deloc nesemnificative dintr‐o viață marcată de incertitudinea angajamentelor ca și a participărilor la cursul evenimențial: „ Ai grijă de tine – i‐am spus/ Și nu știam ce spun./ Cine veghează, pe cine?/ Cine, de cine se teme?/ ‐ Te va durea – i‐am spus/ Și nu știam ce spun./ Nimeni nu știe cum doare./ Nimeni nu știe cât doare” (O întâlnire).

Poemele au, de fiecare dată, o insinuată (dar și evidentă) tramă epică, dezvoltând o narațiune pe un filon al afectivității participative, în care autorul se implică dezinvolt, poetizând oarecum din interiorul intrigii acțiunii propuse, asumându‐și condiția unui investigator de formație sociolog: „Ah, ce s‐au mai bucurat vecinii,/ Când ne‐am dat foc la casă./ Acoperișul ardea într‐o pălălaie/ Splendidă./ Strașnic s‐au mai bucurat apoi/ Când ei au reușit/ Să ne otrăvească toți câinii. Veselia/ A fost mare când ne‐au murit capra/ Și vaca. Porumbul l‐au furat/ Ziua, în amiaza mare./ După toate acestea,/ Ne‐am gândit că e rândul nostru/ Să petrecem./ Le‐am descăpățânat toate orătăniile/ Și ca să fie distracția completă/ Le‐am spurcat fântâna. Din casa lor/ N‐a mai rămas/ Piatră pe piatră” ș.a.m.d. (La noi, în Balcani). E, de fiecare dată, concluzivă, o morală semnificativă în plan social, pentru actualitatea în care trăiesc personajele (soresciene, e de părere Ion Holban), multiplele euri ce‐și dublează personalitatea cu aceea a autorului însuși. Tocmai de aceea, poemele au un caracter confesiv, mărturisitor în fața unui timp, posibil, viitor, explicitând starea de spirit actuală, o stare de facto a individului în conjunctura imediată a ambianței istorice în care trăiește: „Brusc, viața s‐a schimbat,/ A devenit o mănușă/ Întoarsă pe dos./ Nu suntem mai fericiți/ Dar suntem mai furioși./ Nu ne mai respectăm/ și nici nu ne mai plângem morții,/ Poate pe ai altora. Că așa se cuvine” (xxx, Brusc, viața…).

Mărturisirea de credință (disimulată) a poetului, ce conține, parabolic, o veritabilă artă poetică, programul creației, la drept vorbind, este dezvoltată, tot așa, sub forma unor povețe părintești etalate cu didactica unui decalog al tuturor îndreptărilor necesare pentru un despot stăpânitor de lume, ce nu trebuie confundat însă cu un creator liber, ca în aceste Sfaturi pentru păsărar: „Nu te înduioșa. Nici nu‐ți va fi foarte greu./ La început, da, la început, prima pasăre a fost/ Chiar sufletul tău./ Când a vrut să zboare, înspăimântat,/ Lațul, gâtul subțire, palpitând, l‐a tăiat./ Tu ai tras de un capăt, cu propria‐ți mână./ Nu căuta prea mult. Prinde tot ce ți‐e la‐ndemână./ Poți folosi semințe mincinoase, fluieră încet și/ neîntrerupt./ Te vor crede, auzind un cântec vechi, cunoscut./ Plasele mari sunt pentru stoluri./ Stolurile n‐au cap, nici coadă, sunt alcătuite din goluri./ Zboară aiurea, fără să știe/ Și aripile lor scot un sunet înăbușit, de hârtie/ Întinde cu grijă plasele, de cu noapte./ Fă‐o singur, în tăcere. O vreme se vor zbate./ Apoi, se vor liniști. Se vor pierde fără urmă, fără ecou (…) Fă‐ți rost de cuști cu zăbrele, de colivii./ Pot fi din fier ruginit, aurii, argintii./ Fă‐le să cânte înăuntru, acesta ți‐e harul./ Să le înveți că sunt păsări de prins./ Iar tu, păsărarul”.

Prozator de forță, constructor de cicluri romanești în care istoria contemporană se vede prin lentila unui cititor de destine umane proiectate pe canavaua unor parabolice imagini sociale grotești, mistificate politic, destine tragice în expresia lor existențială, Eugen Uricaru păstrează în lirica sa aceeași viziune polemică asupra lumii noastre de azi, scriind poeme cu substrat moral prin excelență, ce se adaugă rapsodic unele altora într‐un ciclu de proporții, vorbind cinic despre „soarta neamului nostru” care e „orice altceva decât pare”; o poezie ce ar putea fi diagnosticată ca fatalistă dacă nu ar rezona, prin toate fibrele ei emoționale, cu realitatea dramatică a întâmplărilor zilnice.

 

Constantin Cubleșan

[„Apostrof”, nr. 7 (350) 2019]

Setting

Layout

reset default