Panait Istrati: teme și anateme

Share

Panait Istrati de la A la Z a lui Dolores Toma, apărută inițial Ia Editura Peter Lang cu același titlu, dar în franceză, tratează într-un chip aparent normat o operă care se înscrie sub semnul fundamental al dezordinii: de la imposibilitatea fixării spațiale ca vagabondaj sublim la cea a fixării afective ca o căutare permanenta „a unei alte flăcări”. Cartea pe care o descopăr cu întârziere a pășit discret în lumea literelor, deși universitarul român specialist în literatura franceză are în panoplia sa câteva cărți remarcabile precum Pierre Loti, le voyage entre la féerie et le néant (2008), Despre grădini și modurile lor de folosire (2001), sau Formele pasiunii (1992).

Abordarea din perspectiva unui dicționar, dublu, tematic și nominal, este construită în parte pe o eschivă cum explică în prefață Dolores Toma, mai precis pe refuzul unui concept unificator sau unei perspective-sinteză, preferând o lectură eratică atentă la polimorfismul operei. Există însă o ordine pe care price dicționar o presupune chiar și unul „îndrăgostit”, numai că el se transformă într-un dicționar de uz propriu, propunându-ne nu doar o lectură interesată, dar și una foarte personală.

Temele pe care le trece în revistă Dolores Toma cu privire la opera lui Istrati sunt la prima vedere niște repere vagi: Apele, Ciulinii, Cârtița, Dumnezeu, Gânduri negre, Greșeala, Haiducul, Muzica, Noroiul, Orientul, Povestitorul etc. în jurul câtorva s-au purtat discuții, Ciulinii, Haiducul, Orientul, Povestitorul, configurând spre exemplu un profil balcanic autorului, altele însă sunt insolite și precizează unghiuri noi, o altă privire. O primă observație capitală cu privire la traseul de lectură al autoarei, deși sună banal, ea investește considerabil în declișeizarea unei exegeze destul de manipulative în ceea ce-1 privește pe Istrati. Dolores Toma deconstruiește privirea occidentală asupra lui Istrati focalizând pe Romain Rolland, dar fără a-1 transforma într-un studiu de caz.

Scriitorii occidentali, cei francezi cu precădere, insistă să vadă în Istrati un oriental, prin urmare un povestitor, nu un romancier, apropiat de cultura orală, exotic, purtând toate mărcile distinctive înregistrate ca reflexe mentalitare. Orientul pe care Istrati însuși nu doar opera, îl ilustrează este lecturat prin intermediul unor coduri culturale ale lectorului. În Orientul autoarea urmărește acest dialog la limita imposibilului, al unui autor care reprezintă un stil de viață „oriental” cu pasiuni, inconsecvențe, emoții brutale etc., cu un occidental care își precizează rezervele, condiționările, trasate în cele din urmă de propriul sistem de educație. Însă, cum atent observă Dolores Toma, Orientul lui Istrati este doar în parte „trăit”, el fusese mediat livresc și această mediere nu își încetează efectul nici pe parcursul experiențelor „orientale” ale lui Istrati. Mai mult decât atât, el reprezintă o opțiune identitară căreia i se asociază o filosofie de viață. Inaderența lui Istrati la stilul de viață occidental, rezerva sa critică nu ies la suprafață într-un discurs critic direct, care foarte probabil i-ar fi adus oprobriul republicii literelor așa cum s-a întâmplat cu confesiunea sa privitoare la revoluția bolșevică și rezultatul ei abominabil. Însă ea transpare în literatura sa, iar Dolores Toma ne invită să citim cu mai mare atenție o serie de pasaje unde nu despre autenticism este vorba ci despre capacitatea de a transfigura ca rezultat al unei opțiuni deopotrivă estetice și al unei opțiuni deopotrivă estetice și identitare. Istrati propune un model oriental pe care-l precizează polemic în raport cu modelul occidental.

Tema povestitorului oriental, a cărui incontinență fabulatorie o întruchipează emblematica Sheherezadă este desfăcută de clișee. Dolores Toma observă că povestea își trage seva nu din magma fabulatorie, ea nu este ficțiune, ci din autenticitatea ei, pentru că ea este confesiune. Esența unei confesiuni nu este doar de a dezvălui o existență cu tragicul și sublimul ei, amestec de eroare și fatum, de sordid și exemplar, ci de a lumina o intensitate a umanului în raport cu un auditoriu empatic. Cu alte cuvinte, subliniază Dolores Toma, avem de-a face cu povestitori frauduloși, și povestitori buni, dar și ascultători răi și ascultători buni. Povestea și povestitul se află într-o relație simbiotică în confesiune, mărturisirea absolută, completă, din tot sufletul, punând sufletul pe masă. Și, asemenea spovedaniei, ea induce o formă de catharsis. „Esența lor rezidă într-o construcție identitară pe care numai povestirea o poate întreprinde, dând prezență la ceea ce s-a stins și vizibilitate la ceea ce se ascunde sub aparențe degradante.” Să nu uităm că Panait Istrati este autorul unei Spovedanii pentru învinși cum el însuși se socotește, numai că pelerinul în Uniunea Sovietică a mizat greșit pe empatia literaților occidentali puternic ideologizați, unii chiar fanatizați, care s-au dovedit niște „ascultători răi”. Dolores Toma evidențiază la Panait Istrati o „poetică a elementelor”, abordarea nefiind una tematică pe urmele lui Gaston Bachelard. Noroiul, spre exemplu, nu reflectă mizerabilismul, poverismul celor „învinși”, sau macularea, ci amorful prezent în ființa umană. Apa în viziunea istratiană asupra elementelor iese din cadrul geografic sau pictural, ci prin personificare accede la primordialitatea ambivalență a stihiei, benefică și malefică fără intenție. Există o dimensiune elementară în personajele istratiene, ceea ce le abstrage din sfera domesticirii și a previzibilului. În Gândurile negre Dolores Toma analizează acest „cafard”, iată un termen asociat plictisului oriental și nu celui occidental, de factură existențială care minează orice fixare în proiect, orice înmărmurire, dar și orice realizare ca finalizare.

Autoarea sesizează în personajul istratian o propensiune către ne-finit care ia adeseori forma eșecului, a ratării, temă pe care aș fi introdus-o în „dicționarul” ei. Idealul nu trebuie materializat pentru că orice materializare ar fi defectuoasă, deformatoare. Nu se aplică această mică teorie și idealului revoluționar al lui Panait Istrati, care nu a putut accepta trivializarea sa până la grotesc și atroce în Uniunea Sovietică? Devine sesizabilă pentru autoare acest proces afectiv pe care îl nuanțează remarcabil ca „senzație gândită a gustului” acestor personaje care ezită evazionist între o împlinire imposibilă și o posibilă împlinire. Dicționarul de personaje e mult mai redus în raport cu cel tematic, dar nu mai puțin substanțial. Personajele istratiene nu transcriu numai o viziune despre lume a autorului, ci și un acord cu lumea, un acord paradoxal pentru că mobilizează numeroase dezacorduri. În micul capitol pe care-1 consacră lui Moș Dumitru, Dolores Toma apelează la un palimpsest pe care ficțiunea și biografia îl realizează. Istrati prelucrează o întâmplare reală, revine asupra ei, cu o altă viziune, dar ceva se impune în detrimentul Occidentului. Acest ceva este identitatea orientală, una de tip conglomerat, unde ignominia este secondată de compasiune, unde pasiunea cunoaște complementul ineluctabil al căinței, unde violența se vindecă la focul mic al iertării etc.

Toate aceste contradicții devin expresia unui preaplin sufletesc, a unui mult prea uman, în comparație cu „politicoasa lipsă de inimă occidentală”. Ceea ce realizează Dolores Toma sub acoperirea decretat modestă a unui dicționar de uz propriu este o analiză de profunzime a raportului polemic Orient-Occident, având ca turnesol o operă a cărei amplitudine și complexitate o certifică încă o dată prin propriul demers hermeneutic.

(„România literară”, nr. 37/ 10 august 2018)

Angelo MITCHIEVICI

Setting

Layout

reset default