„păhăruțul” lui Marian Drăghici

Share

Dacă ar fi să aleg câteva versuri esențial definitorii pentru scrisul lui Marian Drăghici, ar fi cele din secvența a cincea a poemului care deschide cea mai recentă carte a sa, păhăruțul (Ed. Junimea, 2019): „te repeți una-două/ însă te repeți ca într-o rugă/ până se face liniște în text”. Discursul său liric a fost și este, cu puține excepții, foarte „vorbăreț”, se întinde adesea pe mai multe pagini, faconda degajată, nota de oralitate, colocvialitatea, rostirea aparent lăsată în voia ei, a unor asociații libere ce par a dilua mesajul, atrage într-adevăr atenția din primul moment; impresie grav-înșelătoare, însă, căci apare mereu pe parcurs câte o formulare memorabilă, care aprinde, cum zicea un avangardist de pe vremuri, „scânteia revelatoare”, luminiș de mari limpezimi în desișul textului, popas contemplativ, obligat la smerita meditație gravă. Poetul, care-și supraveghează foarte atent compozițiile, uzează cu multă știință de acest procedeu al laitmotivului, sugerând că sub familiaritățile adresării se ascunde un ritual exigent, ca și auster, lăsat să se ivească din loc în loc, dezvăluind că asceza spirituală e, de fapt, reversul profund al spectacolului comunicării lejere. Faptul e de-a dreptul frapant în aceste poeme în care „ocazionalul” domină mai mult decât oricând ca pretext, căci majoritatea poeziilor sunt un soi de dedicații, variațiuni mai mult sau mai puțin libere pe „teme” date de mica societate amicală, boemă, reunită în jurul, nu-i așa, al câte unui „păhăruț”. Fiindcă în acest mediu scriitoricesc se bea foarte rar cu paharul. Acest obiect simbolic central are, de altfel, ambiguitățile lui, aluzii strecurate abil în texte, de la cel, să-i zicem, arhetipal, eristic, la cel de pe masa bodegii: diminutiv, așadar, tandru și umoristic la suprafață, însă disimulând suferințe ce nu pot fi evitate, dozate ca o otravă cu acțiune lentă, de-a lungul unei vieți întregi. Motivul liric ori obiectul-simbol numit „păhăruțul” apăruse în mai multe rânduri în poezia lui Marian Drăghici (vezi, de exemplu, Nimic decât poezia, peltele mistic & madama lui iov, din volumul Lunetistul și cocoșul de tabla) insinuând prezența simultană a suferinței abia disimulate în spații modeste ale comuniunii, alături de convivi ocazionali, tulburând transparența și posibilitățile de sugestie a purității cu atragerea în imagine a scuipatului morții („păhăruțul acesta/ în care a scuipat moartea”), și nu mai puțin cu vecinătatea groteștii „madame a lui Iov”, jignitoare prin alăturarea cu drama atroce a personajului biblic, revenind în text și ca „țață balcanică” ori a „batracianului sângeros”. O concentrată ars poetica asociind aceste date cu altele, nu mai puțin sugestive, era, de pildă, poemul Lunetistul, republicat în 2017, unde o altă trimitere importantă, cu valoare simbolică, se face la călugărița care ar fi fotografiat un înger printre trandafirii de la Escurial și, nu mai puțin, chiar ambigua figură a lunetistului din poemul omonim, – care mânuiește un instrument în egală măsură asasin și revelator de mistere, pornit la vânătoarea inefabilului spiritual. Fluxul micilor narațiuni duce cu sine, astfel, deopotrivă poeticul și comentariul lui, topit în masa discursului, ca o grefă metatextuală ce sfârșește prin a face corp comun cu ansamblul „mesajului” mediat simbolic. Altminteri, versurile din noua carte au aer dominant oral, cu o adresabilitate către textul sau autorul căruia îi sunt dedicate, o fluență susținută și armonic-muzical, cu mici jocuri sonore, repetiții și refrene chemate să sudeze secvențele ce riscă împrăștierea. Asemenea secvențe repetate dau, pe ansamblul cărții, impresia de ritualitate, fără să cadă niciodată în solemnitate găunoasă și convențională. Una dintre acestea sună așa: „la margine de nicio apă/ stau și mă uit în apă”; sau: „copil căruia nu i s-a născut încă mama/ așa mă simt/ mult înainte de moartea ei”; și încă: „mare mincinos sunt” etc. Asemenea sintagme scot în evidență natura himerică, ideală, a poeziei trăite ca proces de concentrare a spiritului, curăție originară, joc intre trăire și convenția ei. Dintr-un excelent volum precedent, revine și fantasma Negresei Mo-wa-na, semn al elementarității ambigue, între senzorial/ senzual și imaginativ. Modul destins în care sunt construite poemele, printre ziceri apărute ca în treacăt, care lasă „esențialului” doar un regim aluziv, al unei fundamentale gravități, în care e și stare elegiacă, și revoltă în surdină, și o discretă religiozitate, deschidere către metafizic, și încredere în puterea recuperatoare și întremătoare a poeziei, conferă o notă de naturalețe și de sinceritate a trăirii, prinse între realitatea imediată și registrul ideal al expresiei. Ca în pilda cu fotografierea îngerului (dar și poetul e tentat de câteva ori să „fotografieze”… poemul), se presimte în fiecare text un dincolo al tăcerii sau al orbirii conservatoare de mister; cu o formulare a lui Ion Mircea, căruia i se și dedică o poezie, subiectul liric vede prin „materia care desparte” o realitate superioară, inalterabilă. E, cu formula barbiana reluată în poemul dedicat lui Ioan Flora, „slava stătătoare” în care spiritul simte că se poate instala, contemplativ, la modul ideal. „Firava lumină din pâine” a papei Wojtyla e un fel de variantă a acestei stări de contemplație a umanului superior, întrevăzut în obiectele umile, de fiecare zi. „Păhăruțul” care circulă ca un memento al statutului ambiguu al omului precar și suferind, aduce lumina lui, adâncul contemplativ, „roza minții”, purtător de nostalgii, de speranțe, de sedimente ale durerilor de acum și dintotdeauna. E mica emblemă, conturată la scara umanului, a paharului ce se cerea îndepărtat în efigia biblică („Unul, Singur, a băut cu paharul,/ Noi bem cu păhăruțul. Punct.”) Lipsește din el imaginarul grotesc, provocat, de pildă, în paharul alcoolurilor tari al lui Ion Mu-reșan… Nu, însă, și trimiterea la grotesca realitate politică a zilei, la lumea în care, ca în zicala cunoscută, „adevărul umblă cu capul spart”, lume cu „tarlamentarii”, cu „batracienii”, cu „flegmele mari”, cu porcii ei, care nu se mai aruncă în mare precum în Biblie, cu protestele, neascultate, la care se iese cu același „păhăruț” în mână… Marian Drăghici protestează, însă, cu o anumită discreție, cu un tremur al vocii care e și al fricii, și al melancoliei de a exista, a unui sceptic și a unui încrezător cu măsură. Față de poemele ceva mai vechi, poetul pare mai atras acum de întâmplările trăite direct (aici, cele din lumea poeților mai mult sau mai puțin boemi, tovarăși de „păhăruț”) – unele poeme sunt mai aproape de confesiunea directă, legată de o biografie anume (ca în versurile despre Ion Zubașcu, Ioan Flora sau Ion Stratan), unde se impune în prim-plan puterea evocării unor fapte de viață și de moarte, iar țesătura verbală pare acolo mult mai destinsă, cum spuneam, – dacă am face comparația, bunăoară, cu amintitele culegeri Lunetistul sau antologica Negresa, și nu numai cu ele. Există, însă, în mai toate compozițiile acestei cărți noi câte o secvență-magnet care atrage, închegând-o, pilitura sonoră a limbajului colocvial, cu tentă, din loc în loc, „anecdotică”. Fundalul meditativ-elegiac, nota de reflexivitate ce face cutare vers ori secvență memorabile, rămâne asigurat printr-un fel de irigație, uneori ascunsă, alteori mai la suprafață (ca în versurile cu rost de „artă poetică”) prin care complexitatea trăirilor, a stărilor de spirit, articulațiile fantazării oricât de laxe, impregnează materia verbală. E ceea ce conferă o frumoasă unitate de viziune, scăldată de acea „lumină înceată” din titlul unei antologii recente.

Ion POP

(„Apostrof”, nr. 6 (349)/ 2019)

Setting

Layout

reset default