„Păhăruțele” lui Marian Drăghici

Share

Opera poetică a lui Marian Drăghici cuprinde volumele Despre arta poetică (1988), Partida de biliard din pădurea rusească (1995), Lunetistul (Editura Pontica, Constanța 1996), volum reluat cu titlul Lunetistul & cocoșul de tablă (1996), Harrum, cartea ratării (2001), Negresa (2005), antologia lumină, încet (2013) și Păhăruțul (2019).

Amplele poeme ale beneficiază de două tipuri de „mișcări”: una de rotație (la nivelul fiecărui fragment) și alta de revoluție ce rezultă din succesiunea elementelor constitutive. Fiecare poem depinde de un scenariu care-i permite poetului să spună lucruri noi în materie de criză ontologică, fără a lăsa impresia că este preocupat, în mod presant, de transmiterea lor. El descompune și recompune (realcătuiește) mesajul, spre a transmite sentimentul unei încleștări existențiale ce se intensifică sub semnul inadaptării la rigorile întunecate ale vieții și chiar și la cele destructive impuse de contextul istoric: „sunt/un cal/căzut/în fântână. // într-o fântână / seacă / din balcani.// zile întregi am bocit la trompetă pe chestia asta./zile întregi am urlat de plâns la trompeta regimentului/ până noaptea târziu,/ până mi-au albit părul și unghiile/zonele erogene au făcut pâlpâi/deschideți omul acesta/e un dulap cu stafie -/și nu m-a ascultat nimeni/doar cocoșul de tablă de pe casă/cu scârțâitul lui metalic/atât de plat/de tăcut”//(….)// e o fântână seacă din balcani,/ am căzut în ea ca prostu’ cu trompeta regimentului/și-acum că armele tac/stau și cânt la trompetă/nu mai bocesc/nu mai urlu.// (…)//.sunt cocoșul de tablă de pe casă./de pe o casă veche din balcani./atât de plat, de tăcut/sunt mormântul, apocalipsa/vocilor plafonate mici,/a momițelor de arici.//iarna, vara pâlpâie în mine sfântul./iarna vara scârțâi și nici nu-mi pasă”//(…)//ehei, cât timp sunt cocoșul de tablă de pe casă/nu mi-e teamă,/nu mi-e urât/că puneți voi șaua pe mine -/ iarna, vara scârțâi și nu-mi pasă:// scârțâi, și-atât” (biblia belgrad eu și moara lui take)

Harul de „a-și povesti” în acest mod gândurile îl protejează de căderea în artificii lingvistice și de o gesticulație nefirească. Altfel spus, regizarea spectacolului poetic nu trezește impresia că poetul confecționează texte, preocupat de ilustrarea unei anumite mode poetice. în cazul acestui poet – un poet al războiului cu sine și pentru care histrionismul din anumite secvențe este o stratagemă de care are nevoie pentru a proiecta în derizoriu, în parodic, dogoarea încercărilor îndurate în infernul personal -, abilitatea stilistică este potențată de miza pe trăirea dramatică: o trăire autentică susținută liric de un imaginar prezidat, uneori, de sentimentul damnării, alteori, de aspirația spre trăirea religioasă, purificată de nocturnele reziduuri lumești.

Pe acest fond existențial își exercită Marian Drăghici abilitatea de a se juca uneori plin de gravitate și de a fi grav într-o manieră ludică. Această constatare trebuie nuanțată: gravitatea are valențe epopeice, iar ludicul oscilează între ademenirile negre ale existenței (așa cum este și fausticul motan Garabet căruia i se dedică poemul Motanul faustic) și luminoasele clinchete ale unor pure gratuități.

Conținutul volumului Păhăruțul (Editura Junimea, Iași, 2019), alcătuit din poeme dedicate unor confrați, unii – vii (Gabriel Chifu, Angela Marinescu, Aurel Pantea, Ion Mureșan, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Eugen Suciu, Nicolae Sava, Ioan Moldovan), alții – „plecați” (George Bacovia, Mircea Ciobanu, Florin Mugur, Ion Zubașcu, loan Flora, Ion Stratan), amintește, ca metodă lirică, de poeziile lui Robert Lowel intitulate „T.S. Eliot”, „Ezra Pound”, „Robert Frost”, „Pentru John Berryman”…

Textele sunt legate unele de altele prin intermediul unor imagini simbolice (păhăruțul, lacul/heleșteul…) preluate din volumele anterioare și care, în noile contexte, omogenizează materia lirică, utilizate cu sensuri variabile, în calitatea lor de leit-motiv, și care oglindesc, totodată, intenția poetului de spiritualizare a mesajului. Cităm câteva versuri din poemul dedicat lui Ion Zubașcu: „ion zubașcu cântase toată viața din gură/fără instrument, cântece vechi maramureșene/ numai colinde, doine, bocete, țâpurituri/culese de la mama sa/(…)//o dată, electrizase Sala Oglinzilor cântând/din ceea ce poetul numea încă de-atunci/Omul, pomul și fântâna (va fi titlul/ultimei sale cărți)/(…)//așa că a murit/și l-au îngropat./la margine de nici o apă./nu cu preot – cu pastor”…

Cel mai frumos text – în care sugestivele conotații cromatice împodobesc inedita formulă lirică în care a fost gândit – ni se pare a fi Poemul lui Eugen Suciu: „bem/de nu ne vedem//bem scaiete/urcând o scară/fără perete//neprieteni/neprefăcuți//la o masă cum nu e/obiceiul prin părțile noastre/ răsăritene: scurtă și săracă.//așa tăcuți/chiar începe să-mi placă/dar/pe măsură ce bem/ păhăruțul lui se înnegrește/păhăruțul meu se albește -/de frică, bineînțeles.//o să vezi/ oricât de mult-puțin ai bea/un păhăruț înnegrindu-se/în fața ta//este cum s-ar căsca/la margine de nici o apă/cerului gurii cuiva/de viu să-ți fie groapă.//bem/de nu ne vedem//bem scară/ bem perete/bem paie și vânt//mult a fost/ puțin a rămas/de băut pe pământ”.

Noutate stilistică din acest volum ține de deschiderea scriiturii – din mai multe poezii -spre exprimarea de orientare ludică, în două modalități diferite: una cu evidente accente muntenești („pe cine iubesc io mult, haida!/nici nu văd nici nu ascult, haida!/numai mă gândesc la ea, haida!/ca bocancul la sanda/ba nu-/ca bocancul la pingea/când lumea se pingelea/ ba nu-/ ca broscoiul la o stea/căzută în balta sa/numai cu imaginea/ba nu -/ca dintele la măsea/și limba la lingurea” – cântec de veșnic flăcău doar că acela nu-s eu) și alta, în spiritul discursurilor în care jocul dintre afirmații și negarea lor este gestionat cu o și vicleană „naivitate” copilărească: „Marea spânzurată-n corcoduș/să mănânce corcodușe//mai mult de milă/că nu le mănâncă nimeni/ săraca mare, săracă/o credeam mare nu capră/(…)//deodată m-am trezit singur pe mare/absolut singur, ei da!/marea era plină de pești, de vapoare/ însă nu exista.//capra, da/- ce faci tu aici singur pe mare,/mi-a zis cineva, /o voce din mine care nu era a mea,/ce faci tu absolut singur pe mare?//mă uit la pești, la vapoare,/mănânc corcodușe goale,/și-aștept/să se nască maimuța mării din mare, grea/cu o floare la piept,/cu o floare mică, izbăvitoare/strânsă la piept.// mănânc corcodușe goale și-aștept/să mănânce corcodușe goale și ea.//dar marea nu există/cum nu exiști nici tu/nici acești pești,/nici aceste vapoare,/ci Totul e un bob de sare/rostogolindu-se arzând/peste obraz la fiecare.//tocmai de-aceea aștept/puțin îmi pasă de pești, de vapoare/puțin îmi pasă chiar și de mine./puțin îmi pasă chiar și de mare.’/aștept să se sature capra asta odată/de mâncat corcodușe/să plec acasă cu ea./pur și simplu aștept./cât despre floarea mică, izbăvitoare/strânsă la piept/poate să lipsească, aici nimeni n-o vrea.//„ei nu, zise vocea./-ei da, zise purtătorul de voce, ei da.//între „ei, nu” și „ei, da”/tocmai trecu fâl-fâl pe cărare/un fel de figură mare cu dantură călătoare/făcându-mi cu mâna ca oarecare//era capră? /era mare?/ era să scriu, furat de rimă,/„viata mea viitoare”/dar nu scriu”../ poem din zilele caniculei atroce).

Așadar, de „răul pe mare” nu poate să înlocuiască „răul de păhăruț” la care poetul făcea aluzie, altădată, în poemul Caracal Sighișoara mea: „la patru ani aveam înger.// Ia patruzeci am păhăruțul/lentila ideală, camera asta de luat vederi./el îmi va supraviețui, păhăruțul/ridicat, închinat cu exilații și cu morții,/(…) /stau vodcile în mine claie ca păpădiile între războaie/frate-meu ion, casa la țară tot mai îndepărtată/heleșteul în care copil am privit zilnic cerul/până la o sete cu fum deasupra.//deci//numiți-mă ismael. născut/crescut/lângă un ochi de apă,/lângă un heleșteu,/nu am plecat pe mare,/nu cunosc răul de mare,/cunosc răul de păhăruț.// numiți-mă ismael și basta,/ Iăsați-mă să plec în sfârșit pe mare/cu păhăruț cu tot,/și roza mentală în păhăruț,/ răsare luna din păhăruț/ nu moby dick ucigașa Iui ahab,/ numiți-mă așa, (poftim banii, doamna eleonora)/și luați-vă mâinile de pe mine/și de pe sighișoara mea”.

Înțelesul celor două motive lirice – heleșteul și păhăruțul – a fost, în lungul vremii, fluctuant: „iubit auditoriu, mon semblable, mon frere,/ dacă aveți în fața dumneavoastră/ douăzeci de poeți stând cuminți laolaltă,/ de fapt, nu aveți douăzeci de poeți/stând cuminți laolaltă,/sunt douăzeci de mori ale Iui Take/pufăind pe malul unui lac/în care copil am privit zilnic cerul -/până la o sete cu fum deasupra./iar dacă lacul lipsește,/e că 1-a sorbit,/cu copil cu tot,/ceruI” (Moara lui take, s.n.);

„Doamne îndepărtează de la mine păhăruțul acesta/în care a scuipat deja moartea,/în care moartea și-a scuipat dintele/înainte de-a apuca să beau/păhăruțul până la fund -//încă nu este totul pierdut? (peștele mistic & femeia lui iov, s.n.); „într-un oraș de țațe balcanice de ambe sexe/nu-i mare lucru să descoperi într-o zi/în păhăruțul tău un dinte de țață balcanică,/să-l dai de dușcă lucid/(închizând puțin ochii)/ în timp ce asculți frăgezind cu privirea din greu/rămuroasa țață balcanică lătrătoare a toată făptura lui Dumnezeu.” (țața balcanică, s.n.).

În Păhăruțul, poetul „explică” semantica diminutivului („păhăruț”) și, în același timp, „divulgă” relația intimă, în variante complementare, dintre pierdutul heleșteu al copilăriei (amănunt încifrat în repetata secvență lirică: „la margine de nicio apă/ stau/și mă uit în apă/ până când/cresc nuferi , galbeni din apă”) și atât de umilul său păhăruț, în comparație cu „Paharul” din care a băut Iisus, în Grădina Ghetsimani: „Unul, Singur, a băut cu paharul,/noi toți bem cu păhăruțul. Punct.//- Habar n-am ce este stricto sensu păhăruțul./ Intuiesc numai, însă foarte puțin,/privitor la conținutul lui,/c-ar fi luciul./-Ce luciu?/-Al apei./- Care apă?/- A heleșteului./- Luciul apei heleșteului?/- Luciul apei heleșteului/în care, copil,/am privit zilnic cerul/până la o sete cu fum deasupra./Asta am băut toată viața” (dialog imaginar desigur că plin de har cu poetul G. Bacovia la un pahar).

Lecția de poezie a lui Marian Drăghici constă – între altele – și în grija rescrierii poemelor, în vederea desăvârșirii lor, și care trec, remodelate, de la un volum la altul.

Mircea BÂRSILĂ

(„Argeș”, nr. 9, 2020)

Setting

Layout

reset default