Omul în cușcă

Share

Cel mai rezistent titlu din proza lui Corneliu Ștefanache de până la „ruptura“ din 1989 rămâne După echinocțiul de primăvară. După cartea din 1981, au urmat alte trei romane care, păstrând datele tehnice și tematice, au transferat problematica satului în mediile intelectuale ale orașului, în conflictele unor competiții sociale destul de schematice prin „maniheismul“ lor: delatorii și oamenii integri, cei care mint și cei mințiți, victime și călăi, învingători și învinși – acestea sunt categoriile de personaje din Ruptura, Drumuri de fum și Și mâine, și poimâine…. Apariția acestui ultim roman părea să fi pus punct definitiv scrisului lui Corneliu Ștefanache pentru că, iată, până la 13 ianuarie 2009, când a trecut la cele veșnice, prozatorul n-a mai tipărit nici o carte nouă; (ne) povestea la întâlnirile junimiste de la Casa Pogor ori în intimitatea „chiliei“ scriitorului din casa de pe Copoul Iașilor despre un roman la care lucrează, Spovedania valetului: câteodată, citea vreo pagină din manuscrisul pe care, însă, nu l-a predat vreunei edituri și care, după sfârșit, a rămas în grija unor oameni buni din preajmă. După aproape zece ani, fiica prozatorului, Irina, părintele episcop Calinic și preotul David, care au avut grijă de „spovedania” lui Corneliu Ștefanache, au încredințat manuscrisul Editurii Junimea, poetului Lucian Vasiliu, „întru luminarea completă a operei prozatorului Corneliu Ștefanache“, cum se scrie într-o notă din deschiderea cărții. Romanul Spovedania unui valet, astfel, textul găsit, părând a prelua una din temele frecvente ale prozei de totdeauna; în fapt, o dată mai mult, viața „bate“ literatura pentru că, iată, manuscrisul preia această temă în însăși povestea sa – în chilia unui călugăr descoperit mort, starețul mănăstirii găsește niște Caiete și le dă doctorului legist care investighează cazul („Am citit caietele acestea blestemate și de aceea vă rog să le luați cu dumneavoastră, nu mai vreau să le știu în preajma mea. Faceți cu ele ce veți crede de cuviință, dar scăpați-mă…“, spune starețul): romanul „găsit“ al lui Corneliu Ștefanache „reproduce“, în fond, caietele misteriosului călugăr care și-a așteptat sfârșitul, „pedeapsa lui Dumnezeu“, în chilia mănăstirii, iar, în „aventura“ cărții de la „Junimea“, călugărul e prozatorul însuși, starețul e părintele David, care a păstrat manuscrisul, iar medicul legist e editorul.

Povestea celui care se spovedește în Caietele romanului începe, semnificativ, cu imaginea chiliei, ultima ipostază a spațiului carceral, cum se va vedea, în contrastul violent, dar și în complementaritatea peisajului ghicitei libertăți cu configurația lăuntrului ființei care se mărturisește: „Două lucarne, spre răsărit, țin loc de ferestre. Sunt ca niște uriași ochi alungiți pe orizontală și conturați în negrul ramelor lor pe albul peretelui. Globii lor se măresc, se micșorează, se umplu de lumină sau se cufundă în întuneric după cum se succed orele de ziuă și cele de noapte. În soarele acestei dimineți ei sunt plini de strălucirea mulțimilor de brazi și a unor vârfuri de stânci cu nimburi de ceață. Dacă aș avea un binoclu, cred că aș putea vedea căprioare cu țapii lor, lupi și râși la pândă, urși mătăhăloși, vulturi pregătiți să- și întindă aripile… De câte ori mi-am imaginat fauna asta în libertatea ei de acolo, mai năvalnici în anotimpul de acum, al primăverii, m-am întors cu gândul la începutul existenței mele de aici, la momentele din acele zile și nopți când mă pierdeam cu totul și eram gata să urlu ca o fiară prinsă în capcană. Îmi mai amintesc de ele și acum, când aproape nu mai știu câți ani s-au scurs din viața mea însoțiți de aceste repetate schimbări diurne și nocturne din geamurile lucarnelor. Dar ce rost ar avea să mai țin și socoteala trecerii timpului, când toate cele care îi împing pe oameni într-o goană nebună, sfârșită doar odată cu viața lor, nu mai au nici un preț pentru mine?… Am gonit destul, să ajung și să mă opresc în această mansardă, unde mi-a fost dat să trec printr-un fel de moarte cu al cărui sfârșit a început viața mea de acum“.

Chilia e o ascunzătoare, ultima, din calea fricii și prigoanei, într-un dialog aspru cu sine, un raport de forță dintre cel din instanța memoriei, călugărul care citește, în fiecare zi, aceeași frază din Apocalips („Afară câinii și vrăjitorii și curvarii și ucigașii și închinătorii la idoli și toți cei ce lucrează și iubesc minciuna“) și celălalt, fugit, prigonit în lume, o relație de viață și de moarte între ființa lăuntrică și fiara pe care o adăpostește și care îndeamnă călugărul la cel mai cumplit păcat, nelegiuirea ultimă, negarea Mântuitorului tocmai în casa Sa, între cel care, prin credință, vrea să înalțe o biserică înlăuntrul său și dușmanul care hulește cu „gânduri satanice“. Autobiografia călugărului începe cu prima copilărie, petrecută într-un orfelinat și cu visul, în lumină și liniște, al botezului, când primește, pe ascuns, numele „de taină“ Serafim: „Ești părtaș al patimilor, al morții și al învierii Domnului nostru Iisus, ești născut a doua oară în biserica Sa, te vei numi Serafim, nume ce îl vei purta în taină până în ziua în care lumina Tatălui Ceresc va alunga întunericul în care a căzut poporul nostru…“, spune, la botez, preotul dintr-un schit aflat în vecinătatea orfelinatului. Numele, dat îngerilor de prim rang în ierarhia cerească, cei care au șase aripi și își ascund fața când sunt înaintea lui Dumnezeu, poartă cu sine nu doar sugestia celui-care-ar-fi-putut-fi, ci și biografia Sfântului Serafim de Sarov, unul din marii Sfinți ai vremurilor zise „de civilizație premodernă“, a cărui istorie a fost notată de un anume Nicolai Motovilov; această trimitere la personaje din istoria creștinismului nu e singura în Spovedania unui valet, întrucât, de exemplu, unul din torționarii protagonistului se numește Felix Barabas, amintind de tâlharul, apoi mântuitul, Barabas din Noul Testament.

Momentul botezului de taină de la schit este linia de demarcație între lumina serafică și întunericul unei societăți cangrenate; copilul orfan e recrutat la „școala de spioni“, intră, din curiozitate, pe când se întorcea de la instrucția zilnică, în vasta grădină de la locuința Președintelui, împușcă un câine lup „mare, negru“ care se îndrepta, amenințător, crede recrutul, spre marele conducător, este arestat, torturat să mărturisească intenția abominabilei crime, un anchetator vede, până la urmă, în fapta elevului, un exemplu „suprem“ de dragoste și devotament pentru Președinte, îl mută din pușcărie în palatul aceluia, în garda sa de corp, valet credincios, e cuprins de o fatala greață de sine, superiorii simt schimbarea și îl trimit într-un batalion disciplinar, fuge și se ascunde în chilia mănăstirii unde așteaptă pedeapsa lui Dumnezeu, după o viață acoperită de „jegul făr-de-legilor“. Povestea celui care ar fi trebuit să fie Serafim este aceea a omului în cușcă, purtându-și-o încă de la naștere, precum melcul cochilia sa; orfelinatul, școala de spioni, temnița, camera de valet al Președintelui, batalionul disciplinar și, la urmă, chilia călugărului, apoi, minciuna, „masca“ de camuflaj, sloiurile fricii și singurătății, teroarea, greața și dezgustul din cușca palatului prezidențial sunt spațiile carcerale a căror sumă fixează, în roman, imaginea imensei închisori care va fi fost România anilor 1948-1989. Intriga romanului din Caietele scrise alert, într-o logică narativă coerentă și fără fisuri este dublată de un nivel simbolic unde destinul omului în cușcă e re-prezentat prin două imagini foarte puternice. Garda de corp a Președintelui e formată din orfelini, bărbați și femei, oameni pentru care părinții sunt „partidul și statul“; doi dintre aceștia se sinucid pentru că, iată, cobaii „niciodată nu scăpau din cușcă și, când experimentele cu ei se terminau, totdeauna erau sacrificați“; acesta e omul nou din vechiul regim, cobaiul din cușcă. Mai puternic încă este simbolul privighetorii în colivie; în grădina palatului prezidențial, se auzeau, din când în când, venind din direcții diferite, triluri de privighetori, care, în fapt, „nu erau decât niște înregistrări de bandă magnetică și cineva făcea probabil o probă, să verifice dacă instalația funcționa perfect, fiindcă prima tovarășă a țării avea nevoie de un astfel de somnifer, să-și înceapă odihna din fiecare noapte în cântecul acestor păsărele care, înainte de înregistrările magnetice, fuseseră aduse perechi, perechi, și băgate în coliviile atârnate în arbori, unde apoi le-au luat locul difuzoarele, pentru că ele au murit după câteva zile de captivitate, fără să fi scos măcar un sunet din gușele lor”: cobaii uciși în cuștile lor și privighetorile închise în colivie pentru a muri acolo ilustrează condiția umană dintr-o societate bolnavă, otrăvită de ateism, delațiune și minciună, când, în casa Domnului, pătrund fiarele satanice, cum, în copilăria depărtată, anchetatorii vor fi pătruns în schit pentru a aresta călugării de acolo.

Structura de rezistență a poveștii personajului narator din Spovedania unui valet este radiografia precisă a epocii, fără ironiile benigne, cordiale, parabolele și limbajul esopic din seria romanescă încheiată la sfârșitul anilor ’80 ai veacului trecut; toate informațiile, convingerile și sentimentele din memoria prozatorului care va fi cunoscut mediile de activiști de la vârful puterii, cel puțin, locale, trec în aceea a autorului Caietelor găsite la starețul mănăstirii: portretele Președintelui care spune că „Dumnezeul meu a fost revoluția, iar acum, fericirea poporului…“ și „primei tovarășe a țării“ („Am așteptat aproape o oră, până ce ușa dormitorului prezidențial s-a deschis și un bătrânel cu părul ciufulit, cu ochii urduroși, s-a oprit o clipă în fața noastră, cât noi am zis un Să trăiți, tovarășe Președinte!, și apoi s-a îndreptat spre closet, bolborosind niște cuvinte pe care numai Calcan, urmându-l îndeaproape și dând din cap, le înțelegea. De sub poalele halatului alb îi ieșeau picioarele subțiri, păroase, terminate cu niște labe disproporționate de mari, niște cartofi uriași care făceau să clămpănească papucii, iar spinarea-i lată, cu umerii ascuțiți, părea apăsată înainte, ușor cocârjată, doar căra pe ea la budă însăși Patria, cum era scris în jurământul pe care îl semnasem, pentru că și Patria, nu-i așa, trebuia să-și facă nevoile“), dosarul de cadre, pecetea oamenilor în frică, teroare, prigoană, figuri memorabile de torționari din închisorile comuniste până la valetul- șef Puiu Negru din palatul prezidențial cu încăperile lui megalitice, megalomane, somptuoase, cimitirele în care apăreau morminte fără cruci, „marcate de un fel de piramide din beton sau marmură, în vârful cărora se aflau stele roșii, tăiate din tablă, pe care erau înscrise numele răposaților, oameni ce se lepădaseră de Dumnezeu, sau familiile lor, grijulii să nu-și piardă cine știe ce statut social, puseseră pe mormintele lor asemenea semne de întoarcere la păgânism“, greva minerilor din Valea Jiului, „târgurile“ de copii din orfelinate, magazinele speciale pentru valeți și alimentarele pustii ale proletariatului, o tipologie a „foștilor“ din care se rețin anticarul Iosif Zolman și profesorul de filosofie de la Universitate, „supraviețuitori ai închisorilor, epurărilor, exproprierilor, deportărilor“, o lume definitiv surpată, strivită sub șenilele tancurilor bolșevice, înlocuită de o alta, a mincinoșilor și delatorilor care, iată, „au stofă“, în care nici o simplă poveste de dragoste, adevărată, aceea cu Maria, nu e posibilă pentru că, în acel timp-epocă, Unu își desface jumătățile, le separă și le face să se extermine una pe cealaltă: oameni și o epocă fixate în una dintre cele mai tulburătoare imagini de pe nivelul simbolic al romanului, în momentul de sinceritate din povestirea valetului-șef Puiu Negru: „Am închis ochii, să-mi limpezesc mintea, și deodată am văzut caii, nu cai verzi pe pereți, ci caii în carne și oase, toți cu ochii scoși, cu sângele șiroind din orbite, galopând bezmetici spre pădurea din care ieșeam eu și tovărășii mei… caii din tinerețea mea, din cruda mea tinerețe, din vremea când un criminal ordin de sus stabilea că animalele astea nu-și plăteau cu munca lor ce mâncau și de aceea trebuiau lichidate…, că așa-i la revoluție, dragul meu, se mai înghesuie în ea și crimele inutile. Nu-ți poți închipui ce a fost atunci, cred că nici nu erai născut, însă eu abia trecusem de douăzeci de ani și de o săptămână greblam zi și noapte o pădure cu plutonul meu, greblam bandiții ce ni se împotriveau și, la sfârșit, după ce îi lichidaserăm pe toți, am ieșit în plin câmp și-am dat cu ochii de zeci și zeci de cai împușcați, o herghelie, și ucigașii lor se distrau acum, băgau cuțitele în ochii cailor rămași vii, lăsându-i apoi să galopeze spre pădure, să-și sfărâme picioarele și coastele în trunchiurile copacilor, o blestemăție săvârșită în hohotele de râs ale ticăloșilor aceia…”: oamenii epocii din Spovedania unui valet sunt asemeni cailor alergând bezmetici, cu ochii scoși, în pădure…

De ce nu va fi publicat Corneliu Ștefanache romanul său, în viață fiind? Poate amânând mereu, din nevoia, adesea, inventată de a mai revizui (completa, corecta, adăuga) ceva; poate chiar din frica aceea care se cuibărește „mult și temeinic“ în sufletul personajului, „ca o pasăre de pradă ce își înfigea ciocul, ghearele până și în puținele clipe de fericire“. Spovedania unui valet este cartea unui învingător printre învinșii, atât de numeroși, ai unei epoci din trecutul nostru recent.

 

(„România literară”, nr. 24-25 / 1 iunie 2018)

Ioan HOLBAN

Setting

Layout

reset default