Omul de apă

Share

După o strălucită carieră didactică la unul dintre cele mai prestigioase licee ale Moldovei (Colegiul Naţional „Cuza Vodă” din Huşi), Lina Codreanu a surprins, în 2012, cu o exemplară bibliografie critică asupra operei lui Theodor Codreanu, op masiv de peste 600 de pagini, apărut sub egida Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chişinău, vocaţia de critic şi istoric literar, coroborată cu aceea de critic plastic, fiind confirmată de anteriorul Dicţionar al personalităţilor huşene (din Istoria Huşilor , Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995), dar mai ales de volumul Studii şi interpretări (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014), continuată prin colaborări la revistele „Pro Saeculum”, „Scriptor”, „Baaadul literar”, „Axis Libri”, „Cronica veche”, „Vatra veche”, „Expres cultural”, „Literatura şi arta” (Chişinău) ş.a. Prozatoarea însă va atrage atenţia în mod deosebit, începând cu memorialistica din Viaţa ca o poveste, lagărul – un coşmar (Editura Axis Libri, Galaţi, 2013), carte urmată de două volume de povestiri şi nuvele: Poştalionul (Editura Junimea, Iaşi, 2014) şi Proprietarii de amintiri (volum încununat cu Premiul „Fănuş Neagu” al Editurii Rafet, în 2015). Harul povestirii i-a adus autoarei recunoaşterea mai multor condeie critice de prestigiu, între care: Mihai Cimpoi, Ion Brad, Constantin Trandafir, Vasile Spiridon, Adrian Lesenciuc, Constantin Dram, Marius Manta, Ion Gheorghe Pricop, Ionel Necula, George Bodea ş.a.

După ucenicia în proza scurtă, trecerea la roman s-a produs în 2017, cu Chemarea apelor, la Editura ieşeană Junimea, cu o prefaţă a lui Ion Brad. Virtuţile stilistice din povestiri trec, cu profit, în roman. Stăpânind o limbă română impecabilă, nuanţată, mustoasă şi plastică deopotrivă în „simplitatea” ei, Lina Codreanu face parte din stirpea, aproape dispărută, a scriiturii „calofile”, fără a da nici o clipă senzaţia căutării artificiale, căci limbajul e acela firesc, natural, izvorât din mediul satului românesc, ridicat la rafinament de organică împlinire în cultură majoră, ca să utilizez termenul lui Blaga. Doar câteva exemple, la întâmplare: „Mândreştenii treceau de dimineaţa până seara, peste albia însetată a gârlei în care desene încrustate croiau hărţi de secetă. Crăpăturile semănau cu călcâiele femeilor, brăzdate de şănţuleţe gălbui, aşa cum tălpile femeilor, bătucite de umblătură, aveau ceva din fermitatea potecilor şi drumurilor albite de soare.” (p. 10). Sau: „Din obişnuinţă, zvârliră privirea spre cerul prăfos. Nici o scamă de nor…” (p. 14). Şi: „Casele bătrâneşti rămăseseră cocoţate ca nişte bufniţe zburătăcite pe şaua celor două dealuri”. (p. 15). Sau: „Flăcăruile lumânărilor stăteau pe verticală, ţepene, asemenea unor peneluri muiate în soare, gata să pună pete de culoare pe pânză.” (p. 35). După imaginea sugrumătoare a secetei, vine dezlănţuirea focului din cer şi a apelor: „Brusc, o zgârietură gigantică despărţi noaptea în două, poate-n trei, cum şişul unui criminal ar fi sfâşiat burta adversarului său. Un fir scânteios coborî în spirală pe vârful salcâmului de lângă plita Stancăi, despicându-l în două.” (p. 59). Ceremonia pregătirii „berbecilor” pentru copii, de către bunica-doftoroaie: „Grăunţele se rostogoleau vesele de pe ciocanele albe. Nu trecu mult şi, după ce suflă pleava din grăunţele aurite, doftoroaia le aruncă în ceaun. O hărmălaie cu ţăcănit de mitralieră răsună vesel sub capacul ceaunului şi umplu tăcerea bucătărioarei.” (p. 122).

Fireşte, astfel de secvenţe care împânzesc scriitura, n-ar însemna mare lucru dacă firul epic, aparent inexistent, după cum i se prezintă prefaţatorului Ion Brad (după domnia sa, romanul n-ar avea „propriu-zis o structură epică”, p. 5), nu s-ar contura cu o coerenţă remarcabilă, concentrată, aproape clasică, pe fondul unei atmosfere de realism magic, caracteristic, altminteri, prozei noastre (de la Sadoveanu şi Mircea Eliade, până la Vasile Voiculescu şi Fănuş Neagu). Coerenţa aceasta este asigurată nu numai stilistic, ci, mai ales, prin motivul central, de sorginte folclorică, al Caloianului, abordat într-o manieră originală, plăsmuire izvorâtă din tainica legătură dintre memoria afectivă a autoarei şi matricea stilistică a spaţiului mioritic: pârâul/ canalul care străbate Valea Macului din Mândreşti, împarte satul între două dealuri, adâncitura expusă revărsării apelor, primejdiilor de moarte, fiind contrapusă celor două înălţări de pământ, unde cănălarii îşi găsesc salvarea. Fatalmente, sătenii trăiesc pe cele două maluri ale Canalului, sub zodia cancerului, cum ar spune Sadoveanu, atât pe timp de secetă, cât şi pe cel al inundaţiilor devastatoare. Altfel spus, oamenii locurilor se numesc mândreşteni şi cănălari deopotrivă, oameni ai dealurilor mândre (împădurite, dacă nu şi roditoare, sub secetă) şi ai Canalului, simbol de rezonanţă istorică: „Dealurile erau sterpe, văile mănoase, ambele primejdioase, căci dealurile se mişcau cu tot cu case iar valea se îneca sub revărsări de ape.” (p. 15). Acolo e altă mişcare a lumii decât la câmpie: „Pentru oamenii ale căror case erau pitite în Valea Macului, răsăritul începea mai târziu şi apusul curgea mai devreme decât în satele câmpeneşti. Acolo, linia orizontului era nesfârşită şi oamenii îşi raportau zilnic mişcările la traiectoria dreaptă a liniei, hotar de netăgăduit între cer şi pământ. Între dealuri însă, linia orizontului era văluroasă, marcată de arcul soarelui sprijinit pe cele două spinări, pe care se plimba zilnic împăratul de la stânga la dreapta. Dealurile slobozeau drumul soarelui peste aşezare şi tot acestea îl prăvăleau peste dunga zării.” (pp. 10-11). Într-o astfel de răscruce geografică, „meteorologică” şi istorică se petrec toate „evenimentele”. Altminteri, ne aflăm, simultan, în satul tradiţional şi în cel din vremea comunismului, deşi toate se restrâng la câteva zile de prăpăd saharian şi acvatic. În 150 de pagini, doamna Lina Codreanu reuşeşte să concentreze o adevărată epopee a satului românesc, cu zeci de personaje (unele memorabile, deşi pare că romanul nu are protagonişti, ci doar unul colectiv), cu tradiţii şi obiceiuri, cu bucurii şi necazuri, cu credinţe arhaice sub cerul ortodoxiei strămoşeşti.

Ne găsim în luna lui cuptor, după o îndelungată secetă. Pe crăpăturile adânci de pe Canal vin doar copiii, la joacă, împărţiţi în tabere conflictuale de fete şi băieţi, având însă în comun foamea, care-i uneşte: „Valuri fierbinţi dogoreau ogoarele şi pădurea. Pârjoliseră grâul ceva mai înălţat decât iarba. Culoarea verde a lanului de popuşoi se schimbase într-o nuanţă asemănătoare grâului copt-copt. Ce înşelăciune!” (p. 18). Apă în fântâni nu se mai găseşte. Rugăciunile de ploaie ale preotului Zaharia de la „Sfânta Parascheva” şi ale oamenilor nu sunt ascultate de Cer, spre satisfacţia cinică a ateului şi raţionalistului satului, Gheorghe Dracu, cel care bagă spaima în copiii: „Eu… îs cel mai tare în tot satul…, în cer… şi pe pământ. Eu îs Gheorghe Dracu!” (p. 21). Zadarnic s-au rugat enoriaşii, cerând iertare, de miercuri până vineri: nici în ziua de Sf. Ilie nu s-a arătat nor de ploaie, ci doar câte o „scamă albă” pe cer. Oamenii încep să moară de foame pe ambele maluri ale Canalului. Se înteţesc furturile, tâlhăriile, pe timp de noapte. Hoţul satului, Mututin, „Îmbătrânise, însă de furat nu se putea lăsa.” (p. 30). Acum însă nu mai era doar el.

În faţa agresivităţii soarelui, bătrânii îşi aduc aminte de un obicei pierdut, din care „au rămas zdrenţe în memoria părinţilor” şi din care bunicile „mai păstrau intacte în minte unele frânturi”: Caloianul (p. 36). Nita, „fata cu părul creţ şi galben spălăcit”, ca de cânepă, crescută de Burcăneasa, doftoroaia cea bătrână, care ştia să vindece multe boli, află tot ce trebuie pentru ritualul de ploaie. Ioana, lungana lui Goian, va modela păpuşa din clisă, iar Nita o va îmbrăca cu verdeaţă, pe cap punându-i o coroniţă dintr-un smoc uscat de flori viorii, de la icoana măicuţei Catrina. Apoi, a pus păpuşa în două foi groase de brusture. Alte fetişcane au venit cu flori de boz, de pelin sau de căpriţă, făcând roată în jurul Caloianului. Ceremonialul, desfăşurat duminică, precum o joacă de copii, este meşteşugit descris pe câteva pagini. Luni, după amiază, apar primii nori, primii „balauri”.

Există o firească ambiguitate între refuzul cerurilor de a-i asculta pe oamenii puşi la încercare iovic şi prăpădul declanşat de o credinţă cu inflexiuni de păgânătate arhaică. Ne aflăm în aceeaşi matcă a potopului biblic. Dacă primul capitol se intitulează Patimile cănălarilor sub arcul soarelui, cel de al doilea e Desferecarea ploilor peste Valea Macului. Există aici pagini de suflu apocaliptic: „Un bubuit asurzitor înăbuşi orice spusă ori foşnet de noapte. Încă un prelung, dar leşinat, îi urmă ca o umbră regală. O mişcare orizontală a aerului tăia respiraţia oamenilor cum o coasă imensă ar fi sfâşiat frăgezimea ierburilor. Pornite dinspre dealul păduros al Mândrei, vântul, foşnetul, apoi vijelia cuprinseră ca-ntr-o menghină copacii, acoperişurile, ţipetele şi lătratul javrelor din Valea Macului… Ridicându-se, Ghiniţă îşi luă copilul ca pe o ofrandă şi porni în direcţia casei bătrâne. Îi venea să urle la nevastă-sa căreia îi scăpase de sub ochi băiatul, dar nu avea destulă vlagă pentru asta.” (p. 61).

„Ofrandele”, cerute de dezlănţuirea apelor pe Canal, vor fi casele distruse, morţii, pierderea orătăniilor din gospodării, a puţinelor rezerve de cereale etc. Şi totuşi oamenii, certăreţi cum continuă să rămână, cu psihologia lor insondabilă, găsesc un refugiu, o Arcă a lui Noe, în care sunt salvaţi mai ales copiii, care continuă să rămână în prim-planul naraţiunii. Această „arcă”, numită Boieroaica, stătea cocoţată şi părăsită pe deal, fiind o veche hardughie/ magazie. Numele Boieroaica păstra pe acela al fostei proprietare, boieroaica satului.

Surpriza cea mare, ce adânceşte misterul şi ingeniozitatea narativă a Linei Codreanu, survine în capitolul al treilea, Omul de apă cu ochi de cenuşă. În timpul coborârii din arca Boieroaicei, nevasta lui Marcu, Aniţa, descoperă o mogâldeaţă de copil agăţat de o creangă din nucul lui moş Dumitru, peste care trecuse furia apelor. Cucu, ţârcovnicul satului, galben de frică, îşi face cruce şi decide că trebuie să fie Necuratul: „O mogâldeaţă de om sub un fel de haină uriaşă. Părea fără suflare. Aniţa îi luă mânuţele umede şi le cocoloşi între palmele ei suflând ca să le încălzească. Palma stângii era strânsă pumn şi, văzând că nu poate s-o desfacă, femeia continuă să le cuprindă între palmele ei aspre. La fel făcu şi cu feţişoara vineţie a copilului până i se păru că ar avea viaţă într-însul.” (p. 84). Aniţa se-ntoarce la Boieroaică, împreună cu bărbatul, spre a-l pune la adăpost pe copil, învelindu-l acolo într-o blană de oaie şi intenţionând să-l adopte şi să-l crească. Având treburi acasă, îl lasă în grija celor din Boieroaică. Lungana lui Goian, curioasă, descoperă stranietatea copilului, „albicios şi sticlos până la transparenţă”. Deşi din trup ieşeau aburi, era rece ca gheaţa: „Parcă-parcă mai văzuse un chip ca acesta, nu putea băga mâna în foc, dar semăna cu copilul oglindarului ori cu…” (p. 86). Mogâldeaţa avea ochi de cenuşă sau de peşte (cum crede bondocul Chihaia) şi nu putea pronunţa decât un singur cuvânt: apa. Ioana lui Goian îl vede „om în neom” sau „neom în om”. Ceilalţi copii îi pun gând rău şi când colocatarii Boieroaicei coboară să vadă o nouă viitură pe Canal, la întoarcerea Aniţei se constată că omuleţul dispăruse, fără ca nimeni să fi văzut când şi unde plecase. Femeia, îngrijorată, porunceşte o adevărată vânătoare a mogâldeţei. Copiii se grupează în cete căutătoare. Cea care îl găseşte însă este Nita Burcănesei, în grajdul vacii găinăresei, ascuns în iesle. Copilul ţinea în mână „o oglindă rotundă cu canturi delicate din lemn de abanos. O rază albă ţâşni din suprafaţa curbată” luminându-i chipul albicios în întunecimea grajdului (p. 93). Este singura care bănuieşte taina mogâldeţei, pe care o descifrează în lumina oglinzii: „Trebuie să crezi ca să poţi vedea”. Iar Nita, care crease păpuşa-Caloian împreună cu Ioana, înţelege strania metamorfoză inversă (decât în lumea lui Kafka): păpuşa creată de ea şi de lungana lui Goian se transformase într-o fiinţă vie, în omuleţul care zdruncinase întreg satul şi ameninţa să devină Necuratul aducător de noi nenorociri: bucluc mare cu ciudăţenia de om adus de apă (p. 95). Nita reface în oglindă ritualul paparudei, rostind „frânturi de rugăciune” (p. 99) pentru omuleţul care, ocrotit de ieslea vacii, nu putea rosti decât cuvântul Apa: „Parcă-i Caloianul nostru” (p. 101). Fata înţelege că făptura care adusese apa trebuie să plece odată cu apa, spre a readuce liniştea satului.

Omul de apă trebuia ocrotit şi salvat de ignoranţa agresivă a oamenilor. Altminteri, atins de ceilalţi, părea „un ciorchine cu spini, uşor şi ţepos, din acelea care sunt rostogolite pe câmpuri de vântoasele toamnei.” (p. 105). „– E ceva necurat aici!” constată şi Maricica, fata lui Măstăciţă (p. 106). Readus la Boieroaică, Ioana lui Goian atrage atenţia ca nimeni să nu-i facă rău omului de apă (p. 109). Trebuia ferit de cruzimea copiilor: „El, sărmanul, a venit şi şi-a făcut datoria, dar a rămas prizonier între copii, care sunt mai cruzi decât maturii când e vorba de inamiciţie.” (p. 121). Nita cere ajutorul bunicii, iar aceasta pregăteşte pentru omul de apă, vlăguit, nişte ghismană, iar pentru nesăţioşii de copii – „berbeci”. Sedusă de floricelele de porumb, ceata uită de omul de apă, iar Nita poate să-l ia pe Caloian de mână, lăsându-se condusă de el spre sudul Canalului, prin ploaia deasă, măruntă. Fata purta în sufletul ei povara de a-l fi adus pe Caloian în mijlocul răutăţii oamenilor: „Parcă citindu-i îngrijorarea, omuleţul cu straie de lut se aşeză în faţa ei şi-şi aşeză mânuţa rece peste ale ei. Îi strecură în căuşul palmelor oglinjoara cu margini de abanos. Nita îşi plecă genele alungite-n franjuri albicioase şi privi în ovalul oglinzii. O izbi asemănarea vedeniei cu ochiul de peşte al omului de apă. Din ce în ce mai atrasă de suprafaţa sticloasă, fata alunecă lent în altă lume. Pete mari şi mici se mişcau în adâncul discului, se rotunjeau în baloane, dădeau să iasă peste cantul de abanos, încât nu putea urmări decât ansamblul mişcării. Pe neaşteptate, silueta lui Caloian se profilă în ovalul vitros. «Trebuie să crezi ca să poţi vedea», auzi limpede ca apa de băut, fără ca buzele omuleţului ciudat să se deschidă. O singură dată privi cu ochii lui de peşte către fetişcană, apoi se depărtă într-o plutire prin văzduh înspre curgerea de apă tulburată, mărginită cu mâl, nisip şi prundiş. Fără grabă, intră în râu, călcând pe valuri ca pe cărările albite din Mândreşti, după care se afundă lent în adâncul apei ce-l învălui într-o îmbrăţişare maternă. Din râu, stropi limpezi ajungeau până la suprafaţa interioară a oglinzii, încât din oval se proiecta asupra Nitei un fascicul sclipitor care-i lumină şi chipul şi sufletul. Un oftat prelung îi scoase din adâncuri îngrijorarea şi fata se simţi uşoară ca un fluture.” (pp. 126-127).

Inflexiunile de Bildungsroman pygmalionic şi narcisic fac din Nita şi din omul de apă protagoniştii memorabili ai cărţii, alături de colectivitatea satului, al cărei chip se întregeşte, în plasma spaţiului mioritic, în ultimul capitol: Între dealuri, răsăritul începea mai târziu şi apusul curgea mai devreme, frază care împlineşte simetria compoziţională a romanului, rotunjind-o cvadrimensional, rezolvând criza pedepsitoare a secetei şi a revărsării apelor într-o blândă reîntoarcere la viaţa obişnuită a Văii Macului. Cele două fete, Nita şi Ioana, trecute prin oglinda Caloianului, vor deveni mândria satului Mândreşti, pe când „Din viteazul Gheorghe Dracul rămăsese un zgârci de om, înnegrit de slab şi cu mişcări tălâmbe, nesigure.” (p. 138): „Ca după ploaie, o mireasmă proaspătă primeni aerul văii în dimineţile ce urmară revărsării Canalului.” (p. 141). În această atmosferă, bătrâna Tudora, uitată de moarte, necunoscând vreo boală întreaga viaţă, poate spune: „Oare cum am să mor eu dacă nu mă doare nimic?” (p. 148). În primăvara următoare însă, aşa cum şi-a dorit, n-a mai gustat din urzicile noului an.

Lina Codreanu împlineşte insolita epopee a satului fără nimic idilic, cu o seninătate a scriiturii seducătoare şi memorabilă.

I. Tiberiu

(„Expres cultural”, nr. 9, septembrie 2017)

Setting

Layout

reset default