O viață cât un continent al iubirii

Share

„De ceasuri, de zile veghez/ pe-un galben liman portughez// … Doinind aș privi șapte ani/ spre cerul cu miei lusitani// de nu m-ar găsi unde sunt/ neliniștea mării de vânt….” (Alean de Lucian Blaga). Am pășit pe acel „univers” liric de această dată prin mijlocirea scriitoarei Daniela Mândru, care, într-un epilog al celei de a doua cărți explica sensul substantivului „Saudade”: „Saudade” este un cuvânt portughez, care nu are un sinonim direct în limba română. El descrie o stare emoțională de nostalgie adâncă sau o melancolie îndelungată pentru absența a ceva sau a cuiva iubit (…) Saudada a fost descrisă odată ca fiind „dragostea care rămâne” după ce cineva a plecat; este amintirea sentimentelor, a experiențelor, a locurilor sau a evenimentelor care odinioară au adus entuziasm, plăcere, care declanșează acum simțurile și le face se trăiască din nou; dor de amintiri netrăite…”

Romanul „Saudade” debutează camilpetrescian: „Aveam treizeci și șapte de ani când m-am îndrăgostit de ea. A fost o dragoste copleșitoare ca un cutremur…” Ceea ce urmează (într-o construcție epică înlănțuită, cu sensibile „reîntoarceri”) se constituie într-o lungă mărturisire peste care trec uneori „nourii lungi” ai nefericirii și ai compromisurilor. Deschiderile spre absolut sunt difuze. Drama unui profesor de geografie (dintre cei de tip nou) este prezentată de pe „un prag” feminin al labirintului existenței. Dificultatea (și capacitatea) de fabulare rezultă din schimbarea de „roluri”. Doamna Violeta Daniela Mândru povestește cinematografic din perspectiva unui bărbat. Matei, flecar dintru început, el cunoaște mai curând „teritoriile” erotismului de duzină. Cochetează și cu muzica, dar este ispitit de viața adulterină, pe care o confundă cu ,,împlinirea” sufletească și enunță „proiecte” ca un spicher de modă.

Ajuns în Italia, firește – ca un proiect –, cuceritorul se preumblă prin „I Giardini dalla Biennale di Venezia”, „surprinde imagini”, „grăbește pasul” după o tânără fără chip și filosofează gratuit: „De ce ne era dăruită viața?”, „Să ne îndreptăm către moarte?” etc. Urmărește (cu grație balcanică) pe o doamnă medic-pediatru (numita „femeia mea din vis”). Ciudată relevare a impulsurilor acelui bărbat „de succes” pe care-l așteptau acasă cele două copile și ființa care i le dăruise!

Să fie acest dascăl de geografie o întruchipare locală a „omului fără însușiri”? Nu, nu mai trăim în „locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Matei, premiantul de la Veneția, este acuzat de plagiat. Suspendări dar și încurajări de la Galați (incredibil !) Autoarea insistă asupra relației neîngăduite dintre „venețianul” Matei și nevasta aceluia care îl ajutase în vreme de cumpănă. Doamna Violeta Daniela are naturalețea neîngrădită a comentariului frust; nu agreează registrul meditativ. Cu analiza Hortensiei Papadat-Bengescu în „oglinda” personajelor masculine, autoarea urmărește registrul dramatic al infirmităților sufletești. Sufletele devin niște peisaje polare – cu tot „parfumul” frigului spiritual. De ce? „Spiritul, scria recent distinsul filosof Sorin Lavric, intră în lume precum fulgerul despicând norii, iar esența omului este de a fi prelungire a acestui spirit (…) Omul a uitat că este spirit ajungând să se privească pe sine drept o bucată de materie evoluată.”

Doamna Violeta Daniela mândru caută un adăpost fiecăruia dintre personajele sale; unele îl află în imediata apropiere, altele – în sincronia iluziilor. Parcurgeți acest roman al unor drame contemporane care valorifică, suntem siguri, mai mult decât camilpetresciana „felie de viață” trăită. O lectură a paginilor din „Femeia în fața oglinzii” va spori sensurile de profunzime ale viitoarelor cărți ale doamnei Violeta Daniela Mândru. Totuși: Cum intră spiritul în lume?

 

Virgil Nistru Țigănuș

(„Porto-Franco”, nr. 276, 2019)

Setting

Layout

reset default