O lume în altă lumeO lume în altă lumeO lume în altă lume

Share

O densă lirică de notaţie scrie Ioana Coşereanu-Vasilescu în cea mai recentă carte a sa, Fantasme în rochii de jar (Editura Junimea, 2014), dar nu e o „notaţie” a realului, cum se întîmplă adesea, ci a unui spaţiu plăsmuit, unde pătrund doar călătorii în vis, căutătorii – cum sîntem avertizaţi chiar din primul poem al volumului – nu ai unui teritoriu oniric, ci ai unei realităţi a visului: o lume întreagă se transferă acolo pentru a se reclădi prin, iată, un cîntec magic (al hi Orfeu? al lui Amphion?): „Căutători în ape cu chip/ plăsmuit/ călători,/ cavaleri înălţaţi/ în vis/ măsurător de larg/ în cerc fecund sfios/ Cerul în fluvii albe-nşelătoare/ se zbate biciuit de rîs alcoolic/ prevestitor de invizibile rotiri/ în zvon încolăcit iernatic/ şi zdrenţuit în măruntaiele-i/ clocotitoare/ Născut stropit de valuri azurii,/ flămînd de neputinţe şi de născociri/ sticloase, izvor de-ncoronare/ în ape libere de moarte/ feciorelnic sîngerînd/ În mersul lor căutătorii, cavaleri/ călători în rosturile lumii/ cu drumurile lor zădărnicite-n piatră/ adulmecă făţiş în lucrurile pieritoare/ visul lumii, cîntec magic” (Călători în vis). Locul pe care îl caută călătorii din vis ai Ioanei Coşereanu-Vasilescu e, poate, „steaua aceea mare”, unde s-ar putea (re)descoperi calea de lumină, cum spune un copil mătuşii sale în Poveste despre noapte, acolo sînt „serbări imaginare”, străzile sînt ale oamenilor singuri care se mişcă haotic, în rîs hohotitor, uneori. scrîşnit, „alcoolic”, alteori; e un loc al istovirii, al speranţei surpate, un ţinut unde nopţile sînt „zile fără sfîrşit” şi unde se urzesc palate, flori, mări cu malurile lor – o lume în altă lume, plăsmuită de un poet care e, înainte de toate, „ctitor” de fantasme în rochii lungi de jar, fugind din povestea călătorului „totem”, Odiseu, acela care înfruntă Gorgona, monstrul infernal: „povestea să rămînă nerostită/ precum un fulger lacom hotărît să mintă/ să-mbete frumoasele zeiţe pămîntene/ dezbrăcate/ strîngînd la piept pe călătorul rătăcit,/ precum în alte timpuri Gorgona/ marinarii în drumul lor spre un firesc viril/ seminţe, hrană pentru plîns/ şi voluptăţi imaginare” (Intîmplare); „Ce frumoasă poveste…/ ce palat cu stele s-ar fi putut urzi,/ izvor, nesaţ încolăcit în vise,/ ulcior cu apă lină vestitor de-alcătuiri/ seducătoare şi iubire./ Şi ce poveste s-ar mai fi ţesut/ pe căi rămase-n urma ploii/ şi joaca zarurilor de altădată/ fantasme purtătoare de noroc/ pămînt proptit cu umăru-ntr-o stea/ făgăduind iluzii de-o frumuseţe zveltă/ poveste meşteşugită cu trup învăpăiat” (Palat cu stele).

O poveste bîntuită de imagini scrie Ioana Coşereanu-Vasilescu în Fantasme în rochii de jar, născocind ciudaţi „prieteni călători” sau, altfel, nişte „zei nomazi” care caută lumea reală din vis: aici, închipuirea – „gardă gri” – rodeşte o poveste bogată cu făpturi-eresuri, oameni-fluturi şi fantasme în rochii lungi de jar. În această ordine a unei lumi din altă lume, lirica Ioanei Coşereanu-Vasilescu trebuie citită în cheia cromaticii sale speciale; o cromatică fauve (Goya şi Van Gogh sînt pictorii invocaţi adesea) a unui univers în culori mereu agresive. Albul, de pildă (cerul e în „fluvii albe”, drumul, iarna, aripile, pămîntul, ploaia sînt albe), e unul orbitor, nu are nimic din simbolistica sa obişnuită, a gingăşiei, purităţii, virginalului; albul din poezia Ioanei Coşereanu-Vasilescu e, mai degrabă, albul livid (al strigoilor, stafiilor şi al balenei albe a lui Melville), asociat stingerii, morţii, unde „icoana” unei minuni albe se năruieşte în zăpada bolnavă: „Paşi prinşi pe zăpada bolnavă/ veghează la semne de iubire/ întipărite pur/ pe căi spălate de ploi albe/ locuri faste, vieţi de ziditori/ bună vestire./ Inima orbilor mai puternică/ decît nuanţa ploii albe/ oraşe vii de sticlă şi/ ploi albe cu feţele spălate/ de aşteptare/ lumina clară călcată în picioare/ precum neaua, miez fraged lucitor,/ urzeli din vis învins/ icoană în minune albă” (Ploaie albă). În simbolistica orizontului mito-poetic, albul se asociază cu roşul, dualitatea fiind motivată acolo de paradigma vieţii înseşi (albul laptelui şi roşul sîngelui); în Fantasme în rochii de jar, ochiul „se rupe” în roşu, apele sînt înroşite, rîsul, ţărmul mării, cerurile, buzele şi, iată, tăcerea sînt roşii, trandafirii, purpurii: în povestea Ioanei Coşereanu-Vasilescu, albul şi roşul sînt ale unei lumi istovite, obosite, cu sufletul despărţit de trup, îngînînd spaima morţii lîngă Lethe, rîul alunecos spre împărăţia lui Hades: „Am visat un palat/ fără lumină, umbrind/ luciul neted al somnului/ alcătuit din monştri frumoşi,/ monştri exilaţi mirosind/ îndărătnic a scînteie,/ armă purtătoare de aripi albe./ Timpul nu mai pare liber/ spaima morţii contopită/ în adormirea rîului lunecos/ dispare/ acolo-nveţi nestingherit despre/ blîndeţea roditoare, pămînt înalt/ cu rădăcini în cerul istovit/ Cuvintele nesupuse/ ziduri fîntîni cu ape/ înroşite de sus/ din slăvile mistuitoare/ ale soarelui sceptic/ căutător etern… amănunte/ Să credem repetînd/ ne cheamă/ lumina obosită/ în zgomot lung de zicere/ străveche/ împotrivire blîndă/ muzică despărţită de sufletul/ trupului îngenunchiat sieşi/ rîvnind făptuitor/ şi repetat” (Poveste).

Binomul alb-roşu e însoţit, în lirica Ioanei Coşereanu-Vasilescu, de alte două culori, metafore obsedante: albastrul şi galbenul. Mai întîi, marmura cerului, lacrima, poemul, umbra, povestea însăşi sînt albastre, obsesiv albastre: „Venirea ta din ochi de apă,/ imagini prinse laolaltă/ în lacrima albastră/ lacom ascunsă./ Oraşul acesta obsesiv albastru/ cu străzi şi case inundate-n ceaţă,/ cu ochi lăuntric de fereastră-nchisă,/ cu oameni prinşi în nepăsare/ a strîns în mîini zdrelite/ de-atîta neputinţă/ ritmul tăcerii şi cerul/ închipuit albastru/ În întunericul din stele/ să se şteargă povestea/ plecăciune înger,/ rai stufos pe dinăuntru,/ zid plîns de credincioşi” (Poveste albastră). Cum se vede, şi albastrul se îndepărtează de simbolistica „uzuală” (culoare a cerului, a perfecţiunii, a infinitului, a dragostei, a visului romantic şi a florii sale); albastrul din Fantasme în rochii de jar e, mai ales, al necropolelor egiptene. Toamna, timpul, ochiul, marea, trupul, rodul şi viaţa sînt galbene: în cartea Ioanei Coşereanu-Vasilescu, galbenul e culoarea surpării, a declinului şi a morţii („înfăşurată, tulburător/ în ceaţă deasă,/ loveşte orice trecător/ care-şi tăinuie plînsul./ Niciodată toamna, cu foşnetul ei/ galben, nu va biciui orgoliul/ adevărului, locuitor rănit,/ hrană a trupului gînd./ Van Gogh, în somnu-i treaz,/ murmură neînţelesuri,/ întrebările victime întoarse/ ale timpului galben./ Aminte mereu de moartea lui/ de inelul ochiului galben/ coborît din cîntecul întomnat/ al fetei cu spice la tîmple,/ zgomot zadarnic şi surd/ de toamnă îngălbenită…/ nisipuri mişcătoare…” – Toamnă galbenă), dar rămîne, în acelaşi timp, un simbol ascensional, evocînd strălucirea luminii solare: „Un vis brăzdat de multe imagini ale cărnii/ şi adevăr cu ochi frumoşi de înger,/ pasăre rătăcită în tăcere/ nemişcată în făgăduinţă,/ adună-te în ţipăt de virtute/ cu dragostea în palmă,/ desfătare,/ pe trunchi de galben-purpuriu/ să urci în larguri ceruri/ spectacol simplu fluierînd sălbatic/ isprăvi din vis brăzdat de multele imagini/ şi trup iubind” (Pasăre rătăcită).

Jocul cromatic, subtil elaborat, structurează o poezie a contrastului violent, dar şi a „alianţei” înaltului cu pămîntul, ale cărui rădăcini, iată, se află în „cerul istovit”, a mării cu cerul: o unitate strivită într-o reţea nominală în care verbul dezleagă pe pămînt ceea ce va rămîne dezlegat şi în cer: ,Ape limpezi/ ţărm de nisip scoici,/ se odihnesc simplu/ cu nume aspru amintirile,/ căldura amiezii, singurătatea./ Mersul stînjenit şi mut/ ne apropie de alb,/ strălucitor,/ Cerul îşi poartă pedeapsa/ să ne privească neîncetat/ noi nu reuşim să ne învingem/ trupul/ căi din cer străbat drumurile/ întunecate şi dor de lacrimă/ în ochi lacomi fără cuvinte/ cu gîndul credinţă, bocet,/ blînd ca o ploaie de primăvară/ se înclină sărutului nins de atîta/ lumină” (Cer). Ioana Coşereanu-Vasilescu îşi tipăreşte rar poezia; Fantasme în rochii de jar e o carte rară, într-un peisaj editorial bezmetic, în care pare că s-a deschis la nivelul maxim robinetul lirismului făcut, iar nu născut.

 (Ioan Holban, „Bucovina literară”, nr. 5-6 (279-280), mai-iunie 2014)

O densă lirică de notaţie scrie Ioana Coşereanu-Vasilescu în cea mai recentă carte a sa, Fantasme în rochii de jar (Editura Junimea, 2014), dar nu e o „notaţie” a realului, cum se întîmplă adesea, ci a unui spaţiu plăsmuit, unde pătrund doar călătorii în vis, căutătorii – cum sîntem avertizaţi chiar din primul poem al volumului – nu ai unui teritoriu oniric, ci ai unei realităţi a visului: o lume întreagă se transferă acolo pentru a se reclădi prin, iată, un cîntec magic (al hi Orfeu? al lui Amphion?): „Căutători în ape cu chip/ plăsmuit/ călători,/ cavaleri înălţaţi/ în vis/ măsurător de larg/ în cerc fecund sfios/ Cerul în fluvii albe-nşelătoare/ se zbate biciuit de rîs alcoolic/ prevestitor de invizibile rotiri/ în zvon încolăcit iernatic/ şi zdrenţuit în măruntaiele-i/ clocotitoare/ Născut stropit de valuri azurii,/ flămînd de neputinţe şi de născociri/ sticloase, izvor de-ncoronare/ în ape libere de moarte/ feciorelnic sîngerînd/ În mersul lor căutătorii, cavaleri/ călători în rosturile lumii/ cu drumurile lor zădărnicite-n piatră/ adulmecă făţiş în lucrurile pieritoare/ visul lumii, cîntec magic” (Călători în vis). Locul pe care îl caută călătorii din vis ai Ioanei Coşereanu-Vasilescu e, poate, „steaua aceea mare”, unde s-ar putea (re)descoperi calea de lumină, cum spune un copil mătuşii sale în Poveste despre noapte, acolo sînt „serbări imaginare”, străzile sînt ale oamenilor singuri care se mişcă haotic, în rîs hohotitor, uneori. scrîşnit, „alcoolic”, alteori; e un loc al istovirii, al speranţei surpate, un ţinut unde nopţile sînt „zile fără sfîrşit” şi unde se urzesc palate, flori, mări cu malurile lor – o lume în altă lume, plăsmuită de un poet care e, înainte de toate, „ctitor” de fantasme în rochii lungi de jar, fugind din povestea călătorului „totem”, Odiseu, acela care înfruntă Gorgona, monstrul infernal: „povestea să rămînă nerostită/ precum un fulger lacom hotărît să mintă/ să-mbete frumoasele zeiţe pămîntene/ dezbrăcate/ strîngînd la piept pe călătorul rătăcit,/ precum în alte timpuri Gorgona/ marinarii în drumul lor spre un firesc viril/ seminţe, hrană pentru plîns/ şi voluptăţi imaginare” (Intîmplare); „Ce frumoasă poveste…/ ce palat cu stele s-ar fi putut urzi,/ izvor, nesaţ încolăcit în vise,/ ulcior cu apă lină vestitor de-alcătuiri/ seducătoare şi iubire./ Şi ce poveste s-ar mai fi ţesut/ pe căi rămase-n urma ploii/ şi joaca zarurilor de altădată/ fantasme purtătoare de noroc/ pămînt proptit cu umăru-ntr-o stea/ făgăduind iluzii de-o frumuseţe zveltă/ poveste meşteşugită cu trup învăpăiat” (Palat cu stele).

O poveste bîntuită de imagini scrie Ioana Coşereanu-Vasilescu în Fantasme în rochii de jar, născocind ciudaţi „prieteni călători” sau, altfel, nişte „zei nomazi” care caută lumea reală din vis: aici, închipuirea – „gardă gri” – rodeşte o poveste bogată cu făpturi-eresuri, oameni-fluturi şi fantasme în rochii lungi de jar. În această ordine a unei lumi din altă lume, lirica Ioanei Coşereanu-Vasilescu trebuie citită în cheia cromaticii sale speciale; o cromatică fauve (Goya şi Van Gogh sînt pictorii invocaţi adesea) a unui univers în culori mereu agresive. Albul, de pildă (cerul e în „fluvii albe”, drumul, iarna, aripile, pămîntul, ploaia sînt albe), e unul orbitor, nu are nimic din simbolistica sa obişnuită, a gingăşiei, purităţii, virginalului; albul din poezia Ioanei Coşereanu-Vasilescu e, mai degrabă, albul livid (al strigoilor, stafiilor şi al balenei albe a lui Melville), asociat stingerii, morţii, unde „icoana” unei minuni albe se năruieşte în zăpada bolnavă: „Paşi prinşi pe zăpada bolnavă/ veghează la semne de iubire/ întipărite pur/ pe căi spălate de ploi albe/ locuri faste, vieţi de ziditori/ bună vestire./ Inima orbilor mai puternică/ decît nuanţa ploii albe/ oraşe vii de sticlă şi/ ploi albe cu feţele spălate/ de aşteptare/ lumina clară călcată în picioare/ precum neaua, miez fraged lucitor,/ urzeli din vis învins/ icoană în minune albă” (Ploaie albă). În simbolistica orizontului mito-poetic, albul se asociază cu roşul, dualitatea fiind motivată acolo de paradigma vieţii înseşi (albul laptelui şi roşul sîngelui); în Fantasme în rochii de jar, ochiul „se rupe” în roşu, apele sînt înroşite, rîsul, ţărmul mării, cerurile, buzele şi, iată, tăcerea sînt roşii, trandafirii, purpurii: în povestea Ioanei Coşereanu-Vasilescu, albul şi roşul sînt ale unei lumi istovite, obosite, cu sufletul despărţit de trup, îngînînd spaima morţii lîngă Lethe, rîul alunecos spre împărăţia lui Hades: „Am visat un palat/ fără lumină, umbrind/ luciul neted al somnului/ alcătuit din monştri frumoşi,/ monştri exilaţi mirosind/ îndărătnic a scînteie,/ armă purtătoare de aripi albe./ Timpul nu mai pare liber/ spaima morţii contopită/ în adormirea rîului lunecos/ dispare/ acolo-nveţi nestingherit despre/ blîndeţea roditoare, pămînt înalt/ cu rădăcini în cerul istovit/ Cuvintele nesupuse/ ziduri fîntîni cu ape/ înroşite de sus/ din slăvile mistuitoare/ ale soarelui sceptic/ căutător etern… amănunte/ Să credem repetînd/ ne cheamă/ lumina obosită/ în zgomot lung de zicere/ străveche/ împotrivire blîndă/ muzică despărţită de sufletul/ trupului îngenunchiat sieşi/ rîvnind făptuitor/ şi repetat” (Poveste).

Binomul alb-roşu e însoţit, în lirica Ioanei Coşereanu-Vasilescu, de alte două culori, metafore obsedante: albastrul şi galbenul. Mai întîi, marmura cerului, lacrima, poemul, umbra, povestea însăşi sînt albastre, obsesiv albastre: „Venirea ta din ochi de apă,/ imagini prinse laolaltă/ în lacrima albastră/ lacom ascunsă./ Oraşul acesta obsesiv albastru/ cu străzi şi case inundate-n ceaţă,/ cu ochi lăuntric de fereastră-nchisă,/ cu oameni prinşi în nepăsare/ a strîns în mîini zdrelite/ de-atîta neputinţă/ ritmul tăcerii şi cerul/ închipuit albastru/ În întunericul din stele/ să se şteargă povestea/ plecăciune înger,/ rai stufos pe dinăuntru,/ zid plîns de credincioşi” (Poveste albastră). Cum se vede, şi albastrul se îndepărtează de simbolistica „uzuală” (culoare a cerului, a perfecţiunii, a infinitului, a dragostei, a visului romantic şi a florii sale); albastrul din Fantasme în rochii de jar e, mai ales, al necropolelor egiptene. Toamna, timpul, ochiul, marea, trupul, rodul şi viaţa sînt galbene: în cartea Ioanei Coşereanu-Vasilescu, galbenul e culoarea surpării, a declinului şi a morţii („înfăşurată, tulburător/ în ceaţă deasă,/ loveşte orice trecător/ care-şi tăinuie plînsul./ Niciodată toamna, cu foşnetul ei/ galben, nu va biciui orgoliul/ adevărului, locuitor rănit,/ hrană a trupului gînd./ Van Gogh, în somnu-i treaz,/ murmură neînţelesuri,/ întrebările victime întoarse/ ale timpului galben./ Aminte mereu de moartea lui/ de inelul ochiului galben/ coborît din cîntecul întomnat/ al fetei cu spice la tîmple,/ zgomot zadarnic şi surd/ de toamnă îngălbenită…/ nisipuri mişcătoare…” – Toamnă galbenă), dar rămîne, în acelaşi timp, un simbol ascensional, evocînd strălucirea luminii solare: „Un vis brăzdat de multe imagini ale cărnii/ şi adevăr cu ochi frumoşi de înger,/ pasăre rătăcită în tăcere/ nemişcată în făgăduinţă,/ adună-te în ţipăt de virtute/ cu dragostea în palmă,/ desfătare,/ pe trunchi de galben-purpuriu/ să urci în larguri ceruri/ spectacol simplu fluierînd sălbatic/ isprăvi din vis brăzdat de multele imagini/ şi trup iubind” (Pasăre rătăcită).

Jocul cromatic, subtil elaborat, structurează o poezie a contrastului violent, dar şi a „alianţei” înaltului cu pămîntul, ale cărui rădăcini, iată, se află în „cerul istovit”, a mării cu cerul: o unitate strivită într-o reţea nominală în care verbul dezleagă pe pămînt ceea ce va rămîne dezlegat şi în cer: ,Ape limpezi/ ţărm de nisip scoici,/ se odihnesc simplu/ cu nume aspru amintirile,/ căldura amiezii, singurătatea./ Mersul stînjenit şi mut/ ne apropie de alb,/ strălucitor,/ Cerul îşi poartă pedeapsa/ să ne privească neîncetat/ noi nu reuşim să ne învingem/ trupul/ căi din cer străbat drumurile/ întunecate şi dor de lacrimă/ în ochi lacomi fără cuvinte/ cu gîndul credinţă, bocet,/ blînd ca o ploaie de primăvară/ se înclină sărutului nins de atîta/ lumină” (Cer). Ioana Coşereanu-Vasilescu îşi tipăreşte rar poezia; Fantasme în rochii de jar e o carte rară, într-un peisaj editorial bezmetic, în care pare că s-a deschis la nivelul maxim robinetul lirismului făcut, iar nu născut.

 (Ioan Holban, „Bucovina literară”, nr. 5-6 (279-280), mai-iunie 2014)

O densă lirică de notaţie scrie Ioana Coşereanu-Vasilescu în cea mai recentă carte a sa, Fantasme în rochii de jar (Editura Junimea, 2014), dar nu e o „notaţie” a realului, cum se întîmplă adesea, ci a unui spaţiu plăsmuit, unde pătrund doar călătorii în vis, căutătorii – cum sîntem avertizaţi chiar din primul poem al volumului – nu ai unui teritoriu oniric, ci ai unei realităţi a visului: o lume întreagă se transferă acolo pentru a se reclădi prin, iată, un cîntec magic (al hi Orfeu? al lui Amphion?): „Căutători în ape cu chip/ plăsmuit/ călători,/ cavaleri înălţaţi/ în vis/ măsurător de larg/ în cerc fecund sfios/ Cerul în fluvii albe-nşelătoare/ se zbate biciuit de rîs alcoolic/ prevestitor de invizibile rotiri/ în zvon încolăcit iernatic/ şi zdrenţuit în măruntaiele-i/ clocotitoare/ Născut stropit de valuri azurii,/ flămînd de neputinţe şi de născociri/ sticloase, izvor de-ncoronare/ în ape libere de moarte/ feciorelnic sîngerînd/ În mersul lor căutătorii, cavaleri/ călători în rosturile lumii/ cu drumurile lor zădărnicite-n piatră/ adulmecă făţiş în lucrurile pieritoare/ visul lumii, cîntec magic” (Călători în vis). Locul pe care îl caută călătorii din vis ai Ioanei Coşereanu-Vasilescu e, poate, „steaua aceea mare”, unde s-ar putea (re)descoperi calea de lumină, cum spune un copil mătuşii sale în Poveste despre noapte, acolo sînt „serbări imaginare”, străzile sînt ale oamenilor singuri care se mişcă haotic, în rîs hohotitor, uneori. scrîşnit, „alcoolic”, alteori; e un loc al istovirii, al speranţei surpate, un ţinut unde nopţile sînt „zile fără sfîrşit” şi unde se urzesc palate, flori, mări cu malurile lor – o lume în altă lume, plăsmuită de un poet care e, înainte de toate, „ctitor” de fantasme în rochii lungi de jar, fugind din povestea călătorului „totem”, Odiseu, acela care înfruntă Gorgona, monstrul infernal: „povestea să rămînă nerostită/ precum un fulger lacom hotărît să mintă/ să-mbete frumoasele zeiţe pămîntene/ dezbrăcate/ strîngînd la piept pe călătorul rătăcit,/ precum în alte timpuri Gorgona/ marinarii în drumul lor spre un firesc viril/ seminţe, hrană pentru plîns/ şi voluptăţi imaginare” (Intîmplare); „Ce frumoasă poveste…/ ce palat cu stele s-ar fi putut urzi,/ izvor, nesaţ încolăcit în vise,/ ulcior cu apă lină vestitor de-alcătuiri/ seducătoare şi iubire./ Şi ce poveste s-ar mai fi ţesut/ pe căi rămase-n urma ploii/ şi joaca zarurilor de altădată/ fantasme purtătoare de noroc/ pămînt proptit cu umăru-ntr-o stea/ făgăduind iluzii de-o frumuseţe zveltă/ poveste meşteşugită cu trup învăpăiat” (Palat cu stele).

O poveste bîntuită de imagini scrie Ioana Coşereanu-Vasilescu în Fantasme în rochii de jar, născocind ciudaţi „prieteni călători” sau, altfel, nişte „zei nomazi” care caută lumea reală din vis: aici, închipuirea – „gardă gri” – rodeşte o poveste bogată cu făpturi-eresuri, oameni-fluturi şi fantasme în rochii lungi de jar. În această ordine a unei lumi din altă lume, lirica Ioanei Coşereanu-Vasilescu trebuie citită în cheia cromaticii sale speciale; o cromatică fauve (Goya şi Van Gogh sînt pictorii invocaţi adesea) a unui univers în culori mereu agresive. Albul, de pildă (cerul e în „fluvii albe”, drumul, iarna, aripile, pămîntul, ploaia sînt albe), e unul orbitor, nu are nimic din simbolistica sa obişnuită, a gingăşiei, purităţii, virginalului; albul din poezia Ioanei Coşereanu-Vasilescu e, mai degrabă, albul livid (al strigoilor, stafiilor şi al balenei albe a lui Melville), asociat stingerii, morţii, unde „icoana” unei minuni albe se năruieşte în zăpada bolnavă: „Paşi prinşi pe zăpada bolnavă/ veghează la semne de iubire/ întipărite pur/ pe căi spălate de ploi albe/ locuri faste, vieţi de ziditori/ bună vestire./ Inima orbilor mai puternică/ decît nuanţa ploii albe/ oraşe vii de sticlă şi/ ploi albe cu feţele spălate/ de aşteptare/ lumina clară călcată în picioare/ precum neaua, miez fraged lucitor,/ urzeli din vis învins/ icoană în minune albă” (Ploaie albă). În simbolistica orizontului mito-poetic, albul se asociază cu roşul, dualitatea fiind motivată acolo de paradigma vieţii înseşi (albul laptelui şi roşul sîngelui); în Fantasme în rochii de jar, ochiul „se rupe” în roşu, apele sînt înroşite, rîsul, ţărmul mării, cerurile, buzele şi, iată, tăcerea sînt roşii, trandafirii, purpurii: în povestea Ioanei Coşereanu-Vasilescu, albul şi roşul sînt ale unei lumi istovite, obosite, cu sufletul despărţit de trup, îngînînd spaima morţii lîngă Lethe, rîul alunecos spre împărăţia lui Hades: „Am visat un palat/ fără lumină, umbrind/ luciul neted al somnului/ alcătuit din monştri frumoşi,/ monştri exilaţi mirosind/ îndărătnic a scînteie,/ armă purtătoare de aripi albe./ Timpul nu mai pare liber/ spaima morţii contopită/ în adormirea rîului lunecos/ dispare/ acolo-nveţi nestingherit despre/ blîndeţea roditoare, pămînt înalt/ cu rădăcini în cerul istovit/ Cuvintele nesupuse/ ziduri fîntîni cu ape/ înroşite de sus/ din slăvile mistuitoare/ ale soarelui sceptic/ căutător etern… amănunte/ Să credem repetînd/ ne cheamă/ lumina obosită/ în zgomot lung de zicere/ străveche/ împotrivire blîndă/ muzică despărţită de sufletul/ trupului îngenunchiat sieşi/ rîvnind făptuitor/ şi repetat” (Poveste).

Binomul alb-roşu e însoţit, în lirica Ioanei Coşereanu-Vasilescu, de alte două culori, metafore obsedante: albastrul şi galbenul. Mai întîi, marmura cerului, lacrima, poemul, umbra, povestea însăşi sînt albastre, obsesiv albastre: „Venirea ta din ochi de apă,/ imagini prinse laolaltă/ în lacrima albastră/ lacom ascunsă./ Oraşul acesta obsesiv albastru/ cu străzi şi case inundate-n ceaţă,/ cu ochi lăuntric de fereastră-nchisă,/ cu oameni prinşi în nepăsare/ a strîns în mîini zdrelite/ de-atîta neputinţă/ ritmul tăcerii şi cerul/ închipuit albastru/ În întunericul din stele/ să se şteargă povestea/ plecăciune înger,/ rai stufos pe dinăuntru,/ zid plîns de credincioşi” (Poveste albastră). Cum se vede, şi albastrul se îndepărtează de simbolistica „uzuală” (culoare a cerului, a perfecţiunii, a infinitului, a dragostei, a visului romantic şi a florii sale); albastrul din Fantasme în rochii de jar e, mai ales, al necropolelor egiptene. Toamna, timpul, ochiul, marea, trupul, rodul şi viaţa sînt galbene: în cartea Ioanei Coşereanu-Vasilescu, galbenul e culoarea surpării, a declinului şi a morţii („înfăşurată, tulburător/ în ceaţă deasă,/ loveşte orice trecător/ care-şi tăinuie plînsul./ Niciodată toamna, cu foşnetul ei/ galben, nu va biciui orgoliul/ adevărului, locuitor rănit,/ hrană a trupului gînd./ Van Gogh, în somnu-i treaz,/ murmură neînţelesuri,/ întrebările victime întoarse/ ale timpului galben./ Aminte mereu de moartea lui/ de inelul ochiului galben/ coborît din cîntecul întomnat/ al fetei cu spice la tîmple,/ zgomot zadarnic şi surd/ de toamnă îngălbenită…/ nisipuri mişcătoare…” – Toamnă galbenă), dar rămîne, în acelaşi timp, un simbol ascensional, evocînd strălucirea luminii solare: „Un vis brăzdat de multe imagini ale cărnii/ şi adevăr cu ochi frumoşi de înger,/ pasăre rătăcită în tăcere/ nemişcată în făgăduinţă,/ adună-te în ţipăt de virtute/ cu dragostea în palmă,/ desfătare,/ pe trunchi de galben-purpuriu/ să urci în larguri ceruri/ spectacol simplu fluierînd sălbatic/ isprăvi din vis brăzdat de multele imagini/ şi trup iubind” (Pasăre rătăcită).

Jocul cromatic, subtil elaborat, structurează o poezie a contrastului violent, dar şi a „alianţei” înaltului cu pămîntul, ale cărui rădăcini, iată, se află în „cerul istovit”, a mării cu cerul: o unitate strivită într-o reţea nominală în care verbul dezleagă pe pămînt ceea ce va rămîne dezlegat şi în cer: ,Ape limpezi/ ţărm de nisip scoici,/ se odihnesc simplu/ cu nume aspru amintirile,/ căldura amiezii, singurătatea./ Mersul stînjenit şi mut/ ne apropie de alb,/ strălucitor,/ Cerul îşi poartă pedeapsa/ să ne privească neîncetat/ noi nu reuşim să ne învingem/ trupul/ căi din cer străbat drumurile/ întunecate şi dor de lacrimă/ în ochi lacomi fără cuvinte/ cu gîndul credinţă, bocet,/ blînd ca o ploaie de primăvară/ se înclină sărutului nins de atîta/ lumină” (Cer). Ioana Coşereanu-Vasilescu îşi tipăreşte rar poezia; Fantasme în rochii de jar e o carte rară, într-un peisaj editorial bezmetic, în care pare că s-a deschis la nivelul maxim robinetul lirismului făcut, iar nu născut.

 (Ioan Holban, „Bucovina literară”, nr. 5-6 (279-280), mai-iunie 2014)

Setting

Layout

reset default