O istorie privată a anilor ’80O istorie privată a anilor ’80O istorie privată a anilor ’80

Share

Aurel Dumitraşcu, Epistole inedite (1979-1990)

 O istorie privată a anilor ’80

Dacă expeditorul este o personalitate artistică, aşa cum a fost Aurel Dumitraşcu, este posibil. Corespondenţa sa – după cum o atestă şi acest calup, conţinând scrisorile trimise lui Gellu Dorian şi Lucian Vasiliu – se constituie într-una dintre cele mai fidele cronici private a anilor ’80.

Aurel Dumitraşcu a fost, o ştim deja, unul dintre cei mai consecvenţi epistolografi din perioada postbelică. Scrisorile sale, adresate unor personalităţi ale vieţii literare, de la Octavian Paler la Dumitru Radu Popescu, şi, mai ales, colegilor de generaţie optzecistă, au alcătuit o insolită „reţea” de comunicare literară, într-un deceniu cenuşiu şi închistat. Cine doreşte să ia cunoştinţă de felul în care trăia un intelectual român în ultimii ani de comunism, are în epistolele poetului de la Borca un material documentar inestimabil. Ca un „radar” infailibil, Dumitraşcu a parcurs, zi de zi, relieful spaţiului public, cartografiindu-i vulnerabilităţile, înălţimile şi căderile, reperele şi, inevitabil, intruşii.

Volumul de faţă ocupă un loc aparte în această „istorie” intelectuală a României recente. Epistolele trimise de la Borca poeţilor Gellu Dorian, la Botoşani, şi Lucian Vasiliu, la Iaşi, atestă şi documentează un fenomen literar şi intelectual esenţial al ultimului deceniu ceauşist: naşterea, în jurul nucleului reprezentat de Cenaclul de Luni şi de Cenaclul „Junimea”, a unei noi generaţii literare. O generaţie care nu are numai „protagonişti” (citeşte: bucureştenii Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Eugen Suciu, Mariana Marin, Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Ion Bogdan Lefter, Radu G. Ţeposu, cu toţii, menţionaţi deseori în epistolele poetului). Ci şi reprezentanţi în alte centre intelectuale ale ţării: clujenii Marta Petreu, Emil Hurezeanu sau Tudor Dumitru Savu, ieşenii Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Ioan Holban, ba chiar tineri scriitori din localităţi care până atunci nu se remarcaseră prin activitate literară, ca Piatra Neamţ – unde activează o „echipă” mică, dar tenace, compusă din Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava şi Radu Florescu – sau Botoşani, unde locuieşte Gellu Dorian. Nu toţi sunt postmoderni, nu toţi debutează în jurul lui 1980, nu toţi sunt la fel de bine receptaţi de marea critică. Dar toţi încearcă să scrie altfel decât predecesorii lor, afirmaţi în anii şaizeci, şi sunt legaţi prin „fire” nevăzute – de tipul corespondenţei pe care ne-o dezvăluie ediţia de faţă –, într-o evidentă solidaritate literară şi socială. (Mai târziu, după 1989, vor ieşi la lumină, desigur, şi dintre ei, turnătorii şi acoperiţii, impostorii şi cei pentru care literatura n-a fost decât un vehicul de ascensiune socială. Atunci, însă, în anii ’80, toate acestea erau doar bănuite, iar componenţii generaţiei se manifestau solidar şi coerent. Semnele că Dumitraşcu îi „mirosise” pe unii dintre intruşi există, totuşi, în aceste epistole.)

Scrisorile lui Aurel Dumitraşcu surprind o dimensiune incontestabilă a ultimului deceniu ceauşist: febra livrescă. Se citea enorm, în comparaţie cu cât se citeşte acum, cărţile circulau de la unul la altul, ca nişte „paşapoarte” către tărâmuri inaccesibile fizic, dar către care spiritul liber aspira. Poetul împrumuta şi cumpăra cărţi, indiferent de timpul pe care îl are la dispoziţie pentru a le citi, sau de banii din buzunar. Împrumuta cărţi de la Luca Piţu, le ţinea mai mult decât promisese, apoi îl ruga pe Lucian Vasiliu să prezinte scuze în numele său. Ulterior, găsea o cale să se revanşeze faţă de cărturarul ieşean, din a cărui bibliotecă se aproviziona: îi dăruia, la rândul său, câteva cărţi preţioase, primite de la o prietenă din Franţa. Alteori, cumpăra cărţi ale amicilor săi şi le trimitea, pentru ca aceştia să le poată da, la rândul lor, altor amici: „Spune-i lui Nichita (Danilov – n. ed.) c-am mai prins un «Câmp negru» şi i-l voi aduce când vin la tine” (scrisoare către Lucian Vasiliu, de la Borca, din 7 februarie 1983). Lui Gellu Dorian îi furnizează, nu o dată, inventare de lectură: „Altceva?! Citesc mult. Mi-a plăcut cartea lui Buzura tare mult [romanul Refugii, amintit şi într-o epistolă către Lucian Vasiliu – n.m./ R. V]. Am citit şi Ileana Vulpescu („Candidaţii la fericire” – inegală), Nicolae Iliescu (un prieten textualist, un bun!), Miguel de Unamuno (eseuri), jurnalul lui N. D. Cocea, „Al treilea val” – pe sărite! Etc. Poate reuşesc să citesc cărămida lui Breban! [este vorba de Drumul la zid – n.m./ R. V.]” (scrisoare din 24 august 1984).

Corespondenţa relevă această (mirabilă) caracteristică a anilor ’80: convingerea generală că prin cărţi putem sparge carapacea unui regim autarhic şi încremenit, regăsindu-ne libertatea de spirit.

Şi nu numai prin cărţi. „Lucian, dacă mai aveţi conferinţe deosebite (Paler, de exemplu, Sorescu etc.) şi ai timp să-mi comunici datele lor, nu uita să mă chemi! Aş vrea să nu lipsesc întotdeauna de la astfel de repetabile iluminări (s.m./ R. V.)”, îi scrie poetul din Borca amicului din Iaşi. Revistele literare, la rândul lor, au constituit un „combustibil” de neînlocuit pentru intelectualul român, privat de informaţi corecte şi de dezbateri de idei reale, în media oficială. „Mulţumesc pentru CRONICA”, îi scrie, entuziast, Aurel Dumitraşcu lui Gellu Dorian în 11 martie 1982, căruia, în 23-24 februarie 1985, îi reaminteşte imperativ: „Aştept AMFITEATRU-ul!”.

Astăzi, acest circuit febril al unor reviste care, oricum, erau tipărite în tiraje care sună neverosimil, pare de neconceput. E evident, totuşi, că, în pofida cenzurii, a interdicţiilor şi anchetelor Securităţii (căreia îi cad victime şi redactorii revistei studenţeşti ieşene „Dialog”), aceste publicaţii au întreţinut climatul intelectual liber şi un sistem de valori, fără de care nici prăbuşirea comunismului, nici supravieţuirea culturală nu ar fi fost posibile.

Se ştie deja că Aurel Dumitraşcu a fost nu numai un poet valoros, ci şi un om moral, înzestrat cu curaj şi demnitate. Scrisorile sale către Gellu Dorian şi Lucian Vasiliu consemnează, negru pe alb, felul în care funcţiona mecanismul infernal al cenzurii, care făcea ca o carte să nu apară decât după ani şi ani, ciopârţită de foarfecele arbitrar al cerberilor ideologici. Şi poetul, şi cei doi corespondenţi ai săi au trecut prin aceleaşi experienţe: amânări, tăieturi, aprobări care nu mai vin, promisiuni neonorate.

Epistolele mai consemnează şi dialoguri cu personalităţi (Octavian Paler, Dumitru Radu Popescu, George Bălăiţă, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu), alcătuind un soi de „reţea de supravieţuire morală şi intelectuală” a poetului. Care, astfel, îşi crea un spaţiu privat de valori, nesupus tiraniei ideologice oficiale. Totuşi, scrisorile sale surprind bine şi atmosfera publică a epocii: apucăturile securistice ale „haimanalelor de la «Săptămâna»” (cum, foarte inspirat, le spune), personajele alunecoase din fruntea editurilor ori impostura unor scriitori oficiali („Dinu Săraru mi-a scris câteva rânduri în care face două greşeli de ortografie. Asta-i!”). La o lectură atentă, se observă cum autocenzura pătrunde până şi în aceste texte private, pasibile oricând a fi deschise de Securitate.

Ediţia se adaugă multelor inedite rămase de la Aurel Dumitraşcu, scriitor care, plecat dintre noi prea curând, a lăsat în urmă o operă destul de însemnată şi cantitativ. Păcat că nimeni nu-şi asumă această ediţie – cu toate că există… note ale editorului! –, postfaţa lui Luca Piţu e, în realitate, o prefaţă (sic!), iar textul este ciuruit de croşete. E de înţeles imperativul respectării vieţii intime a unor scriitori contemporani; totuşi, în ceea ce s-a publicat sunt destule dezvăluiri incomode, pentru ca să ne punem întrebări cu privire la rostul respectivelor amputări.

Mai ales că nu se ştie dacă, peste 30 sau 50 de ani, va mai fi cineva interesat să reia această ediţie şi să o reîntregească.

(„România literară”, nr. 9, 4 martie 2016)Aurel Dumitraşcu, Epistole inedite (1979-1990)

 O istorie privată a anilor ’80

Dacă expeditorul este o personalitate artistică, aşa cum a fost Aurel Dumitraşcu, este posibil. Corespondenţa sa – după cum o atestă şi acest calup, conţinând scrisorile trimise lui Gellu Dorian şi Lucian Vasiliu – se constituie într-una dintre cele mai fidele cronici private a anilor ’80.

Aurel Dumitraşcu a fost, o ştim deja, unul dintre cei mai consecvenţi epistolografi din perioada postbelică. Scrisorile sale, adresate unor personalităţi ale vieţii literare, de la Octavian Paler la Dumitru Radu Popescu, şi, mai ales, colegilor de generaţie optzecistă, au alcătuit o insolită „reţea” de comunicare literară, într-un deceniu cenuşiu şi închistat. Cine doreşte să ia cunoştinţă de felul în care trăia un intelectual român în ultimii ani de comunism, are în epistolele poetului de la Borca un material documentar inestimabil. Ca un „radar” infailibil, Dumitraşcu a parcurs, zi de zi, relieful spaţiului public, cartografiindu-i vulnerabilităţile, înălţimile şi căderile, reperele şi, inevitabil, intruşii.

Volumul de faţă ocupă un loc aparte în această „istorie” intelectuală a României recente. Epistolele trimise de la Borca poeţilor Gellu Dorian, la Botoşani, şi Lucian Vasiliu, la Iaşi, atestă şi documentează un fenomen literar şi intelectual esenţial al ultimului deceniu ceauşist: naşterea, în jurul nucleului reprezentat de Cenaclul de Luni şi de Cenaclul „Junimea”, a unei noi generaţii literare. O generaţie care nu are numai „protagonişti” (citeşte: bucureştenii Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Eugen Suciu, Mariana Marin, Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Ion Bogdan Lefter, Radu G. Ţeposu, cu toţii, menţionaţi deseori în epistolele poetului). Ci şi reprezentanţi în alte centre intelectuale ale ţării: clujenii Marta Petreu, Emil Hurezeanu sau Tudor Dumitru Savu, ieşenii Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Ioan Holban, ba chiar tineri scriitori din localităţi care până atunci nu se remarcaseră prin activitate literară, ca Piatra Neamţ – unde activează o „echipă” mică, dar tenace, compusă din Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava şi Radu Florescu – sau Botoşani, unde locuieşte Gellu Dorian. Nu toţi sunt postmoderni, nu toţi debutează în jurul lui 1980, nu toţi sunt la fel de bine receptaţi de marea critică. Dar toţi încearcă să scrie altfel decât predecesorii lor, afirmaţi în anii şaizeci, şi sunt legaţi prin „fire” nevăzute – de tipul corespondenţei pe care ne-o dezvăluie ediţia de faţă –, într-o evidentă solidaritate literară şi socială. (Mai târziu, după 1989, vor ieşi la lumină, desigur, şi dintre ei, turnătorii şi acoperiţii, impostorii şi cei pentru care literatura n-a fost decât un vehicul de ascensiune socială. Atunci, însă, în anii ’80, toate acestea erau doar bănuite, iar componenţii generaţiei se manifestau solidar şi coerent. Semnele că Dumitraşcu îi „mirosise” pe unii dintre intruşi există, totuşi, în aceste epistole.)

Scrisorile lui Aurel Dumitraşcu surprind o dimensiune incontestabilă a ultimului deceniu ceauşist: febra livrescă. Se citea enorm, în comparaţie cu cât se citeşte acum, cărţile circulau de la unul la altul, ca nişte „paşapoarte” către tărâmuri inaccesibile fizic, dar către care spiritul liber aspira. Poetul împrumuta şi cumpăra cărţi, indiferent de timpul pe care îl are la dispoziţie pentru a le citi, sau de banii din buzunar. Împrumuta cărţi de la Luca Piţu, le ţinea mai mult decât promisese, apoi îl ruga pe Lucian Vasiliu să prezinte scuze în numele său. Ulterior, găsea o cale să se revanşeze faţă de cărturarul ieşean, din a cărui bibliotecă se aproviziona: îi dăruia, la rândul său, câteva cărţi preţioase, primite de la o prietenă din Franţa. Alteori, cumpăra cărţi ale amicilor săi şi le trimitea, pentru ca aceştia să le poată da, la rândul lor, altor amici: „Spune-i lui Nichita (Danilov – n. ed.) c-am mai prins un «Câmp negru» şi i-l voi aduce când vin la tine” (scrisoare către Lucian Vasiliu, de la Borca, din 7 februarie 1983). Lui Gellu Dorian îi furnizează, nu o dată, inventare de lectură: „Altceva?! Citesc mult. Mi-a plăcut cartea lui Buzura tare mult [romanul Refugii, amintit şi într-o epistolă către Lucian Vasiliu – n.m./ R. V]. Am citit şi Ileana Vulpescu („Candidaţii la fericire” – inegală), Nicolae Iliescu (un prieten textualist, un bun!), Miguel de Unamuno (eseuri), jurnalul lui N. D. Cocea, „Al treilea val” – pe sărite! Etc. Poate reuşesc să citesc cărămida lui Breban! [este vorba de Drumul la zid – n.m./ R. V.]” (scrisoare din 24 august 1984).

Corespondenţa relevă această (mirabilă) caracteristică a anilor ’80: convingerea generală că prin cărţi putem sparge carapacea unui regim autarhic şi încremenit, regăsindu-ne libertatea de spirit.

Şi nu numai prin cărţi. „Lucian, dacă mai aveţi conferinţe deosebite (Paler, de exemplu, Sorescu etc.) şi ai timp să-mi comunici datele lor, nu uita să mă chemi! Aş vrea să nu lipsesc întotdeauna de la astfel de repetabile iluminări (s.m./ R. V.)”, îi scrie poetul din Borca amicului din Iaşi. Revistele literare, la rândul lor, au constituit un „combustibil” de neînlocuit pentru intelectualul român, privat de informaţi corecte şi de dezbateri de idei reale, în media oficială. „Mulţumesc pentru CRONICA”, îi scrie, entuziast, Aurel Dumitraşcu lui Gellu Dorian în 11 martie 1982, căruia, în 23-24 februarie 1985, îi reaminteşte imperativ: „Aştept AMFITEATRU-ul!”.

Astăzi, acest circuit febril al unor reviste care, oricum, erau tipărite în tiraje care sună neverosimil, pare de neconceput. E evident, totuşi, că, în pofida cenzurii, a interdicţiilor şi anchetelor Securităţii (căreia îi cad victime şi redactorii revistei studenţeşti ieşene „Dialog”), aceste publicaţii au întreţinut climatul intelectual liber şi un sistem de valori, fără de care nici prăbuşirea comunismului, nici supravieţuirea culturală nu ar fi fost posibile.

Se ştie deja că Aurel Dumitraşcu a fost nu numai un poet valoros, ci şi un om moral, înzestrat cu curaj şi demnitate. Scrisorile sale către Gellu Dorian şi Lucian Vasiliu consemnează, negru pe alb, felul în care funcţiona mecanismul infernal al cenzurii, care făcea ca o carte să nu apară decât după ani şi ani, ciopârţită de foarfecele arbitrar al cerberilor ideologici. Şi poetul, şi cei doi corespondenţi ai săi au trecut prin aceleaşi experienţe: amânări, tăieturi, aprobări care nu mai vin, promisiuni neonorate.

Epistolele mai consemnează şi dialoguri cu personalităţi (Octavian Paler, Dumitru Radu Popescu, George Bălăiţă, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu), alcătuind un soi de „reţea de supravieţuire morală şi intelectuală” a poetului. Care, astfel, îşi crea un spaţiu privat de valori, nesupus tiraniei ideologice oficiale. Totuşi, scrisorile sale surprind bine şi atmosfera publică a epocii: apucăturile securistice ale „haimanalelor de la «Săptămâna»” (cum, foarte inspirat, le spune), personajele alunecoase din fruntea editurilor ori impostura unor scriitori oficiali („Dinu Săraru mi-a scris câteva rânduri în care face două greşeli de ortografie. Asta-i!”). La o lectură atentă, se observă cum autocenzura pătrunde până şi în aceste texte private, pasibile oricând a fi deschise de Securitate.

Ediţia se adaugă multelor inedite rămase de la Aurel Dumitraşcu, scriitor care, plecat dintre noi prea curând, a lăsat în urmă o operă destul de însemnată şi cantitativ. Păcat că nimeni nu-şi asumă această ediţie – cu toate că există… note ale editorului! –, postfaţa lui Luca Piţu e, în realitate, o prefaţă (sic!), iar textul este ciuruit de croşete. E de înţeles imperativul respectării vieţii intime a unor scriitori contemporani; totuşi, în ceea ce s-a publicat sunt destule dezvăluiri incomode, pentru ca să ne punem întrebări cu privire la rostul respectivelor amputări.

Mai ales că nu se ştie dacă, peste 30 sau 50 de ani, va mai fi cineva interesat să reia această ediţie şi să o reîntregească.

(„România literară”, nr. 9, 4 martie 2016)Aurel Dumitraşcu, Epistole inedite (1979-1990)

 O istorie privată a anilor ’80

Dacă expeditorul este o personalitate artistică, aşa cum a fost Aurel Dumitraşcu, este posibil. Corespondenţa sa – după cum o atestă şi acest calup, conţinând scrisorile trimise lui Gellu Dorian şi Lucian Vasiliu – se constituie într-una dintre cele mai fidele cronici private a anilor ’80.

Aurel Dumitraşcu a fost, o ştim deja, unul dintre cei mai consecvenţi epistolografi din perioada postbelică. Scrisorile sale, adresate unor personalităţi ale vieţii literare, de la Octavian Paler la Dumitru Radu Popescu, şi, mai ales, colegilor de generaţie optzecistă, au alcătuit o insolită „reţea” de comunicare literară, într-un deceniu cenuşiu şi închistat. Cine doreşte să ia cunoştinţă de felul în care trăia un intelectual român în ultimii ani de comunism, are în epistolele poetului de la Borca un material documentar inestimabil. Ca un „radar” infailibil, Dumitraşcu a parcurs, zi de zi, relieful spaţiului public, cartografiindu-i vulnerabilităţile, înălţimile şi căderile, reperele şi, inevitabil, intruşii.

Volumul de faţă ocupă un loc aparte în această „istorie” intelectuală a României recente. Epistolele trimise de la Borca poeţilor Gellu Dorian, la Botoşani, şi Lucian Vasiliu, la Iaşi, atestă şi documentează un fenomen literar şi intelectual esenţial al ultimului deceniu ceauşist: naşterea, în jurul nucleului reprezentat de Cenaclul de Luni şi de Cenaclul „Junimea”, a unei noi generaţii literare. O generaţie care nu are numai „protagonişti” (citeşte: bucureştenii Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Eugen Suciu, Mariana Marin, Mircea Nedelciu, Nicolae Iliescu, Ion Bogdan Lefter, Radu G. Ţeposu, cu toţii, menţionaţi deseori în epistolele poetului). Ci şi reprezentanţi în alte centre intelectuale ale ţării: clujenii Marta Petreu, Emil Hurezeanu sau Tudor Dumitru Savu, ieşenii Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Ioan Holban, ba chiar tineri scriitori din localităţi care până atunci nu se remarcaseră prin activitate literară, ca Piatra Neamţ – unde activează o „echipă” mică, dar tenace, compusă din Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava şi Radu Florescu – sau Botoşani, unde locuieşte Gellu Dorian. Nu toţi sunt postmoderni, nu toţi debutează în jurul lui 1980, nu toţi sunt la fel de bine receptaţi de marea critică. Dar toţi încearcă să scrie altfel decât predecesorii lor, afirmaţi în anii şaizeci, şi sunt legaţi prin „fire” nevăzute – de tipul corespondenţei pe care ne-o dezvăluie ediţia de faţă –, într-o evidentă solidaritate literară şi socială. (Mai târziu, după 1989, vor ieşi la lumină, desigur, şi dintre ei, turnătorii şi acoperiţii, impostorii şi cei pentru care literatura n-a fost decât un vehicul de ascensiune socială. Atunci, însă, în anii ’80, toate acestea erau doar bănuite, iar componenţii generaţiei se manifestau solidar şi coerent. Semnele că Dumitraşcu îi „mirosise” pe unii dintre intruşi există, totuşi, în aceste epistole.)

Scrisorile lui Aurel Dumitraşcu surprind o dimensiune incontestabilă a ultimului deceniu ceauşist: febra livrescă. Se citea enorm, în comparaţie cu cât se citeşte acum, cărţile circulau de la unul la altul, ca nişte „paşapoarte” către tărâmuri inaccesibile fizic, dar către care spiritul liber aspira. Poetul împrumuta şi cumpăra cărţi, indiferent de timpul pe care îl are la dispoziţie pentru a le citi, sau de banii din buzunar. Împrumuta cărţi de la Luca Piţu, le ţinea mai mult decât promisese, apoi îl ruga pe Lucian Vasiliu să prezinte scuze în numele său. Ulterior, găsea o cale să se revanşeze faţă de cărturarul ieşean, din a cărui bibliotecă se aproviziona: îi dăruia, la rândul său, câteva cărţi preţioase, primite de la o prietenă din Franţa. Alteori, cumpăra cărţi ale amicilor săi şi le trimitea, pentru ca aceştia să le poată da, la rândul lor, altor amici: „Spune-i lui Nichita (Danilov – n. ed.) c-am mai prins un «Câmp negru» şi i-l voi aduce când vin la tine” (scrisoare către Lucian Vasiliu, de la Borca, din 7 februarie 1983). Lui Gellu Dorian îi furnizează, nu o dată, inventare de lectură: „Altceva?! Citesc mult. Mi-a plăcut cartea lui Buzura tare mult [romanul Refugii, amintit şi într-o epistolă către Lucian Vasiliu – n.m./ R. V]. Am citit şi Ileana Vulpescu („Candidaţii la fericire” – inegală), Nicolae Iliescu (un prieten textualist, un bun!), Miguel de Unamuno (eseuri), jurnalul lui N. D. Cocea, „Al treilea val” – pe sărite! Etc. Poate reuşesc să citesc cărămida lui Breban! [este vorba de Drumul la zid – n.m./ R. V.]” (scrisoare din 24 august 1984).

Corespondenţa relevă această (mirabilă) caracteristică a anilor ’80: convingerea generală că prin cărţi putem sparge carapacea unui regim autarhic şi încremenit, regăsindu-ne libertatea de spirit.

Şi nu numai prin cărţi. „Lucian, dacă mai aveţi conferinţe deosebite (Paler, de exemplu, Sorescu etc.) şi ai timp să-mi comunici datele lor, nu uita să mă chemi! Aş vrea să nu lipsesc întotdeauna de la astfel de repetabile iluminări (s.m./ R. V.)”, îi scrie poetul din Borca amicului din Iaşi. Revistele literare, la rândul lor, au constituit un „combustibil” de neînlocuit pentru intelectualul român, privat de informaţi corecte şi de dezbateri de idei reale, în media oficială. „Mulţumesc pentru CRONICA”, îi scrie, entuziast, Aurel Dumitraşcu lui Gellu Dorian în 11 martie 1982, căruia, în 23-24 februarie 1985, îi reaminteşte imperativ: „Aştept AMFITEATRU-ul!”.

Astăzi, acest circuit febril al unor reviste care, oricum, erau tipărite în tiraje care sună neverosimil, pare de neconceput. E evident, totuşi, că, în pofida cenzurii, a interdicţiilor şi anchetelor Securităţii (căreia îi cad victime şi redactorii revistei studenţeşti ieşene „Dialog”), aceste publicaţii au întreţinut climatul intelectual liber şi un sistem de valori, fără de care nici prăbuşirea comunismului, nici supravieţuirea culturală nu ar fi fost posibile.

Se ştie deja că Aurel Dumitraşcu a fost nu numai un poet valoros, ci şi un om moral, înzestrat cu curaj şi demnitate. Scrisorile sale către Gellu Dorian şi Lucian Vasiliu consemnează, negru pe alb, felul în care funcţiona mecanismul infernal al cenzurii, care făcea ca o carte să nu apară decât după ani şi ani, ciopârţită de foarfecele arbitrar al cerberilor ideologici. Şi poetul, şi cei doi corespondenţi ai săi au trecut prin aceleaşi experienţe: amânări, tăieturi, aprobări care nu mai vin, promisiuni neonorate.

Epistolele mai consemnează şi dialoguri cu personalităţi (Octavian Paler, Dumitru Radu Popescu, George Bălăiţă, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu), alcătuind un soi de „reţea de supravieţuire morală şi intelectuală” a poetului. Care, astfel, îşi crea un spaţiu privat de valori, nesupus tiraniei ideologice oficiale. Totuşi, scrisorile sale surprind bine şi atmosfera publică a epocii: apucăturile securistice ale „haimanalelor de la «Săptămâna»” (cum, foarte inspirat, le spune), personajele alunecoase din fruntea editurilor ori impostura unor scriitori oficiali („Dinu Săraru mi-a scris câteva rânduri în care face două greşeli de ortografie. Asta-i!”). La o lectură atentă, se observă cum autocenzura pătrunde până şi în aceste texte private, pasibile oricând a fi deschise de Securitate.

Ediţia se adaugă multelor inedite rămase de la Aurel Dumitraşcu, scriitor care, plecat dintre noi prea curând, a lăsat în urmă o operă destul de însemnată şi cantitativ. Păcat că nimeni nu-şi asumă această ediţie – cu toate că există… note ale editorului! –, postfaţa lui Luca Piţu e, în realitate, o prefaţă (sic!), iar textul este ciuruit de croşete. E de înţeles imperativul respectării vieţii intime a unor scriitori contemporani; totuşi, în ceea ce s-a publicat sunt destule dezvăluiri incomode, pentru ca să ne punem întrebări cu privire la rostul respectivelor amputări.

Mai ales că nu se ştie dacă, peste 30 sau 50 de ani, va mai fi cineva interesat să reia această ediţie şi să o reîntregească.

(„România literară”, nr. 9, 4 martie 2016)

Setting

Layout

reset default