Noi arabescuri lirice în jocul ideilor cu fantezia

Share

Ca preambul al acestor note de lectură la noua carte de poeme a lui Ion Mircea, s-ar putea reaminti câteva dintre trăsăturile cele mai frapante ale scrisului său de până acum, fascinat de decantări ale materiei, de paradigme de aur, de diafanități anunțate încă de antologicele Păpădii din primul număr al reviste Echinox, din 1968. Fulgurații, străluminări și iluminări – o stare de extaz al făpturii de carne predate înaltului celest, transfigurări ale datului imediat în viziuni similiparadisiace –, totul învăluit într-o rostire ceremonială, de superioară stilizare a liniilor desenului și mișcării.

Cartea de acum, cu titlu cumva programatic, Materia care desparte (Editura Junimea, 2018), duce spre un fel de punct extrem al acest proces de esențializare sub semnul luminii a unei materii pregătite de mult pentru schimbări la față revelatoare. Primul ciclu ar fi, la prima vedere, o suită de evocări ale unor momente și întâmplări din biografia primei vârste a subiectului liric – de la nașterea prematură ce lasă copilul să se împlinească în afara spațiului matricial, însă amplificându-l oarecum blagian, prelungind nu atât urme de întuneric originar, ci latențe de lumini viitoare. Sub aparențe de stil degajat, poetul la fel de rafinat și acum camuflează, ca să zic așa, un profund fior existențial, tradus în naivități tandre ale cuvântului, lăsând deschisă în preajma lucrului evocat ferestre spre orizonturi reverberante, apte să primească transfigurarea și miracolul viziunii. „Materia” devine astfel trans-materie, nu mai „desparte” de fapt, ci se pulverizează în aure protectoare, asigurând comunicarea cu exteriorul mundan asimilat propriei corporalități luminoase. Citind încă primele pagini, mi-a venit în minte exercițiul de naivitate propus de un Gherasim Luca în micile proze care „transcriau” povestirile copilului Fredy Goldstein, de o prospețime asociativă cum numai copiii o pot avea, ce capătă imediat aparența unor îndrăzneli provocând realul banal la un tulburător proces de transmutație. Și la Ion Mircea cel de acum, din notația imediatului se pătrunde ca și instantaneu în imaginarul feeric, se călătorește prin flacără, cum ne spune un splendid poem, „La canton”.

E foarte expresivă acum hibridarea stilistică de limbaj cotidian, de ultimă oră, chiar a unor termeni standardizați de internet, cu americanisme dizgrațioase la alți poeți, dar prinse de data asta într-un discurs firesc-integrator, salvate de banalitate fie prin apelul la imagini vizând frăgezimea și prospețimea elementului natural, fie, dimpotrivă, deviate spre mici labirinturi sofisticat-manieriste, în care surpriza și insolitul învecinărilor verbale schimbă ponderea interesului către latura oarecum ludică, de manevrare liberă, ingenioasă, a limbajului. Este, de altfel, o cvasiconstantă a scrisului lui Ion Mircea acest joc cu realele mici și mari care cheamă, printr-un magnetism nestrăin nici de exemplul suprarealiștilor (și aceia erau niște manieriști în felul lor) hazardul revelator al contiguităților și sonorităților de cuvinte. Poetul nostru înfrăgezește, ca să zic așa, materialul livresc la care recurge adeseori, pompează seve și sânge nou în capilare și vene ce păreau secetoase, afișează un chip mai puțin aulic și prețios, se întoarce la biografia proprie, la faptul trăit, rememorat acum cu un fel de tandrețe nostalgică.

În prima secțiune a cărții, intitulată cumva programatic Dacă am vedea cu sângele, invizibilul ar fi lucrul cel mai colorat din univers, amintirea părinților, mai ales a mamei, revine, cum spuneam, în reverberații ale obiectelor cândva familiare, în întâmplări recuperate de memoria afectivă, însă repede reorientate spre orizonturi imaginare, încât sângele invocat sugerează mai curând universala capilaritate a lucrurilor și făpturilor lumii decât substanțe dense ori întâmplări trăite care, încă în schiță, sunt destul de repede abandonate în profitul jocului speculativ-intelectual, desfășurat în arabescuri grațioase, variantă a jocului manierist al ideilor cu fantezia. Toate aceste versuri se mișcă într-un soi de intermundii, la limita dintre real și imaginar; abia notat/evocat, micul eveniment biografic se vădește a fi mai degrabă un pretext pentru a provoca reveria, atrage dezvoltări asociative ingenioase, palpabilul devine impalpabil, trecând în registrul evanescenței. Sunt poeme în care subiectul simte că se desparte de trup, întinde brațe imateriale spre ființa pierdută a mamei, trăiește momente de irealizare, amalgamând nivele temporale, experiențe de lectură, fulgurații onirice. Într-un loc, ni se spune chiar liniar ceea ce altădată era doar sugerat cu privire la nesiguranța percepției noastre despre real, lăsată în suspensie aluvionară: „Trăim ca și cum ar fi evident că trăim,/ suntem de parcă am fi/ dar această evidență e departe de a fi evidența/ ar trebui să ne părăsim corpul/ pentru a ne vedea corpul/ dar cu ce ochi și ai cărui corp?”. Punctele de plecare inițiale sunt doar niște mici rampe de lansare către ambiguități, plurivalențe ale sensului – un mod de a vedea/scrie/rosti lumea pe care îl aproximează versuri ca acestea, din poemul intitulat insolit „Ceasornic de sân”: „Faptul că el poate gândi două lucruri deodată/ că buzele lui spun un lucru pe când mâna lui atinge un altul/ sau că în timp ce buzele lui ating un lucru/ mâna lui pare că spune un cuvânt/ faptul că el degustă mierea unei materii în timp ce/ aude distinct și de foarte aproape tic-tacul/ altei materii/ trecând prin fața ochilor lui ca un pendul/ ca o sabie cu minutare/ toate au o explicație cum nu se poate mai simplă:/ alăptându-l mama lui purta – legat/ de gât cu o curelușă –/ un ceasornic de sân/ iar el obișnuia să stea ore întregi/ și cu buzele pe clepsidra cu lapte mirosind a fân”. Se vede imediat că zisa simplitate e mimată și comportă un fin substrat ironic, lăsând loc ecuației imagistice de descendență suprarealistă, ce forțează expresiv apropierile incompatibilelor. Densitatea metaforei (sânul matern ca o clepsidră originară, lansare în timp a ființei nou-născute în spațiul multiplu reverberant al materiei și al cuvântului) este și ea frapantă. „O fotografie dizolvată sub limbă reapare pe limbă”, senzația că sub lucrurile văzute se ascund cuvinte e permanentă, „sunt fructe peste tot/ pe masă, în gând și pe jos”, „la înaintata mea vârstă / rămân la părerea că eu sunt tatăl/ și al surorii mele mai mici/ dar timpul trece pentru toți trei/ și parcă ieri a fost mâine”, „sunt unul dintre lucrurile acestei lumi/ sunt una dintre lumile acestor lucruri”, – și poetul mai declară că știe foarte bine că „observația lucrurilor/ influențează datele observației”… – în frânturi de poeme ce întrețin sentimentul acestei difuze voințe integratoare. Interesant este, în multe locuri, accentul „oriental”, de rostire/scriere sapiențială, caligrafiată cu subtilități de haiku impresionist aplicate „cugetării”, care atrag implicit sugestia unui specific relativism al raporturilor dintre real și visat, dintre plinuri și goluri ale trăirii, un imaginar al fragilității și tanzitoriului ființei, jocul dintre identitate și alteritate oprit doar în starea geroasă a contemplației, insolit sugerată, într-un moment de echilibru existențial: „astăzi când inima mea e o diferență și o sumă// mi-am regăsit ochelarii. erau în frigider./ se uitau impasibili la un măr cu brumă”… în serviciul productiv al acestei disponibilități neobișnuite a fanteziei. Apar și semnale ce anunță un nou accent elegiac în scrisul lui Ion Mircea, legat, de pildă, de soarta culturii zise înalte, a cărții și a cititului: „estimp/ a fost brevetată/ cea dintâi locuință cu toate clanțele la cotor/ în biblioteci crește cadavrul cu geamuri/ celuloza e declarată facebook-ul arborilor/ iar cărțile prenatale/ mor la pachet cu mamele care le împachetează”; ori cu trimiteri, altădată absente, la realitățile românești așa de dezolante ale zilei: de pildă, cu emigranți luându-și lumea-n cap, plecând dintr-o țară unde „torționarii pot dormi liniștiți/ tortura e trecută la ani de vechime…”.

Caracterul apăsat livresc al versurilor e și mai evident în secțiunea a doua a volumului, Tăcerea vorbește, unde pretextele zisului joc al ideilor cu fantezia sunt luate în majoritate din universul muzical – trec prin pagini Bob Dylan cu ghitara înghețată, cu o octavă mai sus decât vacarmul din jur, împușcatul John Lennon ca un fel de alter ego al poetului, pianul lui Johnny Răducanu pe care se descoperă suprarealist o picătură de sânge, Simfonia spaniolă a lui Lalo, ducând cu gândul, prin anagramare jucăușă, la „cofetăria de dincolo” ce nu se închide niciodată a unei „tanti Lola de la Cluj”, trimițând, cu pandișpanul ei aromat paradisiac, la „tantiemele raiului”, în rivalitate cu madelena proustiană (sub titlul… „Update cu pandișpan”!)… Ion Mircea se joacă aici mai mult decât oriunde, gratuitatea destinsă (dar și distinsă) e cultivată dezinvolt.

Sub un titlu „programatic”, „Femeia mea e jumătate ploaie și jumătate femeie care plânge în ploaie”, cu concentrare evidentă de sugestii așezate pe linia principală a imaginarului de frontieră propus și în primele două părți, un număr consistent de poeme de dragoste pune la lucru metafore la fel de surprinzătoare: „casa în care suntem e atât de veche/ încât dacă disloci o singură scândură din podea/ de sub ea va izvorî un clar de lună”, trupul iubitei e „ca un vaporaș cu pepeni pentru eschimoși/ ca micul întuneric pe care-l aducem în gurile noastre născându-ne pentru a-l declara și a-l depune ca vasali”, „Ministrul id est slujitor al femeii/ e o rigoare greșit înțeleasă/ un echer căzut în mare”, timpul dragostei e evocat cu o grație orientală, ca altădată în delicat-ceremonioasa odă adusă piperului („un timp olfactiv sau timpul răsfățului/ când armeanul toarnă în râșniță boabele de cafea/ și sub ochii tăi le macină/ cu aerul că strangulează o mică vietate/ iar țipătul ei aromat se aude în tot cartierul”)… Încă o dată, emoția lirică și textul sunt afișate în comunicare, litera scrisă e atrasă în aceeași mișcare de ritual profan: „Iubito, sunt eu, cel din textul pe care-l citești/ și tocmai atingi cu degetele materia care ne desparte/ sunt prizonierul cuvintelor mele/ zidit de viu într-o invizibilă caligrafie./ aștept cu emoție ora la care te vei dezbrăca/ în fața textului meu ca în fața unei oglinzi”… Iubirea e un catalizator de osmoze între scris și trăit – „e lângă mine îi scriu/ și scrisul mi se resoarbe în degete/ și din degete-n/ corpul întreg/ lucrurile mă atrag/ și atrag la rândul meu lucrurile/ aderă zi și noapte la epiderma mea magnetică”, „pentru că tu ești cântarul de lacrimi/ popoare se-ntrec între ele plângând”. S-ar putea cita mult din registrul acestui balet sentimental schițat cu un soi de ostentație a gesticulației și rostirii îndrăgostitului în variante actuale ale unei Cântări a cântărilor. Poate ieși de aici o antologie bogată de imagini de factură manieristă, jocuri asociative când ingenioase, când de o prospețime senzorială inedită, construite, desigur, pentru a provoca uimirea încântată: un insolit bărbat-amazoană, de pildă, „mușcă din chihlimbar și scuipă insecta pe jos”, „de câte ori deschid ochii încep să luminez”, „într-un acces de furie am aruncat un pahar în oglinda venețiană/ și el a dispărut fără urmă/ l-am regăsit peste un an la Veneția”; „după o noapte aveam gurile pline cu lumină/ doi orbi care-și dau bună ziua”, „nu e ușor să ții cărbuni aprinși în palme/ dar infinit mai greu îi este orbului/ să țină-n palme zmeura pe care nu o vede”… Iată, încă o dată, un poet consecvent cu sine, familiar al inefabilelor, meșteșugar al văzutelor ca și cum ar fi pipăibile, dar și al himericului concretizat… O carte frumoasă, ce nu-și ascunde artizanatul verbal, cum se cuvine în scrisul cuiva care e și inspirat, dar își și construiește inteligent inspirația.

Ion POP

(„Steaua”, nr. 10/ 2018)

Setting

Layout

reset default