Nina Viciriuc, Vulpile şmechere din deşertul roz

Share

Nina Viciriuc, Vulpile şmechere din deşertul roz

În colecţia „Atrium” a editurii Junimea a apărut recent o carte de versuri semnată de Nina Viciriuc.

Cum vezi lumea cînd ai în faţă o „reflectare” a „sinelui desfrunzit” şi, într-o zi, cînd cauţi spre înlăuntrul tău, „găseşti lira cu coarde plesnite/ doinind copilăriei la margine de pleoape”? Poate ca „balansul vieţii fără relache între păpuşa hazlie a naşterii/ şi mumia din groapa comună”? (Afecţiune). Ori, poate, la Marea confruntare, cum sună titlul unui poem din acest volum, „privind prin păpurişul întîmplărilor nostalgice şi bizare/ tăind adesea clipele fericirii/ în bucăţi atît de mici/ că nu le deosebeai de cele ale spaimei”… Te gîndeşti, cum scrie, autoarea, la Un mîine fără mine, la faptul că Bătrînă clipă de clipă devin, la „chipul zbîrcit al tristeţii”, ştiind că, atunci cînd nu vedem asta, „minţim/ prin coastele timpului”? Dincolo de truisme, banalităţi, poate, ori clişee de tot felul, fiecare are, pînă la urmă, răspunsul lui, felul lui de a accepta şi a purta pe suflet înţelegerea a ce înseamnă viaţa, cum se separă bucuriile de tristeţi, fericirea/ căutarea de îngenuncherea în faţa inevitabilului. Autoarea „vede”, în aceste versuri, şi „împărăţia pustietăţii”, şi primăverile în care, în loc de florile care dăruiesc lumii mugurii, apoi parfumul lor, înfloreşte numai urzici, dar şi că „trebuie să fac rost de un nou ideal” (expresie pe care poţi să o înţelegi nu doar într-un fel). Sau scrie un poem cum este Coup de foudre (care, deşi începe cum „ochii iubitului creşteau fluturatice aripi/ aterizînd cărăbuşi la mine pe pernă”, se termină „lunecînd zi de zi pe coaja bananei de timp/ spre fiinţa nefiinţă de azi”). Sau, mai curînd un poem de dragoste ca o ardere profundă, intensă, Cît aş mai rătăci: „Cît aş mai rătăci prin trup de bărbat străin/ prin bolta de viţă a serii să-i dau mîngîieri/ […]/ legîndu-i picioarele cu benzi vişinii de inima mea/ să nu mai alerge spre alte vinovate desfrîuri/ seara mă-mpiedic de căutătura lui galeşă/ s-o iau la fugă în întîmpinarea dorinţei din el/ rotind zile-ntregi în jurul punctelor lui cardinale/ cu piruete de vise să-i trec pragul în şoaptă/ din ochii albaştri să desfac curcubeu”.

Aşadar, acel răspuns de care vorbeam, în cazul autoarei acestui volum, este o poezie care vorbeşte lucid, dar nostalgic-tensionat, elegiac, în ton care s-ar potrivi la o recitare cu o melodie instrumentală care să sune şi în ritmuri de fado, dar şi melopeic, despre viaţă, dar în partea dinspre toamnă, cînd, uneori, îţi pare că „în coşul pieptului am un hambar părăsit” şi în afară arde un „foc de tabără pentru incinerarea propriei speranţe”.

Nina Viciriuc îmbracă în cuvinte ceea ce simte, într-o poezie „ca un fascinant veşmînt” ţesut de un poet care vrea să-şi rostească sentimentele cu litere de tristeţe, dar, totuşi, şi din dorinţa a cînta „inimii ferice dintr-o chitară” a iubirii, care poate naşte în inima noastră indiferent de cîţi ani o apasă către toamnă, către iarnă…

Setting

Layout

reset default