Nicolae Spătaru, Îngeraşul purta fustă mini

Share

Nicolae Spătaru şi creanga de aur a satului românesc bucovinean

Recent, a apărut la o prestigioasa editură ieşeană o carte de proză scurtă semnată de Nicolae Spătaru – „Îngeraşul purta fustă mini” (Junimea, Iaşi, 2016). Prima proză, care dă titlul cărţii, ţine mai degrabă de geneza acestei cărţi, un fel de prefaţă a autorului ascunsă după perdeaua ficţiunii. Aici prozatorul se războieşte cu lumea sa literară, cu unii critici, o poveste à la Bulgakov aproape, unde criticul Latunski îl nedreptăţeşte pe maestru. Volumul vine după o acalmie editorială: „De la cartea precedentă au trecut patru ani. Pentru unii poate să pară o perioadă scurtă, însă lui i s-a părut o veşnicie. Iar dacă nu scoţi cărţi, Măria Sa cititorul te uită, te trece pe linie moartă. A simţit-o pe propria-i piele. Relaţia cu cititorul trebuie continuu alimentată”.

Începând cu a doua proză, descoperi în aceste pagini o lume arhaică a satului peste care vine puterea sovietică, cu legile ei, cu poştăriţa, o big brother, care le vede şi le ştie pe toate. Este timpul războaielor reci, al propagandei şi al fricii. În sat se aduc măşti antigaz („Şi era lună plină”). „O mască antigaz este o chestie serioasă şi indispensabilă în timpuri nesigure”. Seriozitatea acesteia scade însă odată cu povestea: „Pentru că oamenii foloseau masca cum le trecea prin cap. Unii dormeau cu ea sub pernă, alţii o luau la serviciu. Iar Vasile Borş se lăuda la bufet, după ce luase la bord câteva păhărele de rachiu, că şi-o pune şi atunci când face dragoste cu Vera, nevastă-sa. Pentru orice eventualitate, zicea el”. Astfel, gravitatea unui imperiu militarizat alunecă într-o cu totul altă dimensiune, mai mult decât ludică, una în care persistă ideea că în totalitarism doar erosul şi umorul te mai pot ţine pe linia de plutire: „Cu imperialiştii ăştia nu te pui. America poate să ne bombardeze cu rachete nucleare în orice clipă. Ea nu ţine cont de nimic. Să şi-o pună, glumeau unii. Îi face şi el o bucurie Verei, pentru că masca oricum arată mult mai bine decât faţa lui zbârcită, de parcă a trecut Ilie Fecioru cu tractorul cu şenile peste ea”.

Aceste măşti duc umorul prozei până în situaţii groteşti: „Când s-a făcut lumină, pe uşa din fundul coridorului, cea care dădea în cămăruţă, intrau buluc patru măşti. Două duceau un baton de salam, iar altele două – un şold de carne şi o pâine”. Măştile antigaz bântuie ca nişte fantome în casa unui sătean, aşa cum în întreg landul sovietic frica de alteritate, de cei de dincolo de hotarele ţării, oropsea minţile oamenilor. Este vorba de un simţ subtil al contrastelor, aşa cum este vorba de o combinaţie excelentă: mistic şi măşti antigaz. Prozele conţin topite şi câteva bancuri sovietice, spre exemplu, ştampila primăriei aplicată de către secretarul primăriei pe fesele amantelor. Această carte m-a readus în copilărie şi nu doar cu ajutorul bancurilor, ci şi în serile de iarnă la ţară, când bătrânii noştri ne povesteau diferite istorioare cu draci. Atunci aflasem că există case şi oameni care îi au, că nopţile pe uliţele satului te poţi întâlni cu diferite făpturi care să te sperie, mai ales pe lângă casa lui cutare sau cutare. De multe ori în aceste poveşti figurau foşti preşedinţi de colhoz, contabili şi lucrători de partid. Ceea ce ne poate sugera ideea că puterea sovietică, cu ateismul său, se identifica în minţile poporului cu antihrist: „să nu te atingi de mine câte zile vei avea! Ai făcut pact cu Diavolul, strigă nevastă-mea ca din gură de şarpe”. Ni se povesteşte, la un moment dat, despre un decan de la filologie care, în loc de rugăciunea de seară, are „preocupări ezoterice” marcate de un ocultism demonic, despre fetele satului, aşa cum unele din ele recurg la diferite farmece pentru a plăcea băieţilor. Un set întreg de superstiţii ţărăneşti, venite de acolo de la opincă, răzbat în această carte. Astfel, Nicolae Spătaru, ca un James G. Frazer, readuce tema crengii de aur, a magiei şi a practicilor magice. Intelectualii şi ţăranii, toţi sunt prinşi în acest cerc al supranaturalului. În „Timpuri cu şerpi şi «şerpoaice»”, afli mai multe întâmplări de acest fel. Or, are dreptate Nicolae Coande când invocă „pasiunea unui antropolog”. Spre exemplu, această pasiune o putem întrezări în povestea înmormântării la care şerpii au venit odată cu ploaia în mormântul proaspăt săpat, aşa încât mortul a aşteptat până a doua zi. Într-adevăr, este o lume în care antropologii sau măcar etnografii au ce descoperi, lucru care s-a şi făcut în spaţiul nostru existând o tradiţie de cercetare etno-folclorică a Bucovinei de Nord. Nicolae Spătaru o face însă cu alte instrumente, cele la îndemâna ficţiunii: „Panica puse stăpânire pe toată lumea. Dar acesta era doar începutul. La un moment dat, au văzut cum în apa neagră colcăie şi nişte vietăţi. Ce o fi? Erau şerpi! Şerpi! Grozăvia a trecut ca o săgeată otrăvită prin mulţime, năucind-o. Oamenii abia de-şi mai puteau face semnul crucii, ţinându-se cât mai departe de groapă. Ce-o mai fi însemnând şi asta? Doamne-Dumnezeule! O fi vreun blestem? O fi pedeapsa Lui? Ce rău o fi făcut acest om la viaţa sa, încât o groază de şerpi a venit să-l ia în primire? Cine i-a trimis? Să-i fi trimis Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril pentru a prelua sufletul acestui păcătos? Şi unde să-l ducă: în rai, în iad? Paloarea spaimei puse stăpânire pe chipurile oamenilor”.

Este vorba despre o lume ţărănească, cu legile ei, cu gura satului, doar că aici această gură relatează mai mult întâmplări mistice, decât ipostazele zilnice ale săteanului. Şi acest fapt salvează proza lui Nicolae Spătaru, căci dacă ar fi fost o simplă proză rurală, ar fi ocupat o nişă deja exploatată de către prozatorii basarabeni din plin, aici însă avem o proză mai degrabă citadină, sau o proză rurală scrisă de un citadin, un personaj, care se stabileşte la oraş, după facultatea făcută la Cernăuţi, îşi aminteşte despre cele întâmplate în tinereţea rurală. Tot de acolo îi vin nebunul satului, „cel sărac cu duhul”, dar şi înnebunitul satului, copilul de gospodari dus de armata sovietică în Afganistan, de unde se întoarce alt om, aproape un pericol public.

În acest sens, cartea „Îngeraşul purta fustă mini” se înscrie în raftul unei literaturi care exploatează magicul şi supranaturalul. Ceva ce îşi trage sevele din romanul „Maestrul şi Margareta” de Bulgakov (despre care puţini ştiu că face trimitere şi la diferite practici ale unor societăţi oculte, aşa cum tatăl scriitorului, preocupat de teologie a şi scris despre acestea). O putere sovietică demonică şi decăzută spiritual găsim şi în romanul lui Nicolae Popa, „Cubul de zahăr”. Aşa încât, colhozul deodată este un spaţiu în care diabolicul e la el acasă. Iată o temă mai mult decât interesantă pentru cercetare: comunism şi demonism. S-a discutat mai mult despre nazism şi ocultism, mai puţin despre povestea estică a dictaturii bântuite de draci, deşi cunoaştem diferite istorii cu lideri ai partidului comunist de la Moscova asistaţi în secret de persoane cu facultăţi extrasenzoriale.

Este vorba de o proză scrisă la persoana întâi, care te plasează într-o lume intimă şi totodată lasă spaţiu de ceva ascuns, tăinuit, lipsit de detaşarea povestirii la persoana a treia. Astfel, gura naratoare te invită să accepţi ceea ce spune ea şi cum o face. Şi cititorul acceptă. Aşa cum acceptăm în copilărie istorioarele povestite în care povestitorul pretinde că i s-a întâmplat lui. Scenele de voyeurism sunt şi ele inedite, sunt ochiul care povesteşte: „În sfârşit a ajuns la acea spărtură din perdea şi… nu-i venea să-şi creadă ochilor. Era ceva de domeniul fantasticului. Ceva uluitor. […] Ochii lui Liviu se făcuseră mari cât cepele. Ieşeau cu totul din orbite. Fetele, goale puşcă, stăteau în picioare într-o cadă mare. Erau ca două statui antice, nu altceva. Doar că erau vii. Părul de culoarea secarei coapte le cădea în valuri lungi pe spate. Le vedea în profil […] Fetele aveau o piele albă-roz, parcă unsă cu ulei de trandafir. Erau fermecătoare. Stăteau cu spatele una la cealaltă. Tanti Eleonora le turna pe creştet, pe sâni, pe umeri un lichid dintr-o sticlă cu gâtul lung pe care el o cunoştea destul de bine. Era sticla din care, de obicei, ea îl servea cu ţuiculiţă aromată de pere. Când lichidul se prelingea pe sâni, aceştia se înviorau, săltându-şi uşurel sfârcurile. Fără grabă, tanti Eleonora umplea sticla cu lichidul din cadă şi repeta ritualul. O făcuse de vreo trei ori. Şi tot spunea ceva, probabil un descântec, o vrajă, dar de afară nu se desluşeau cuvintele”.

Astfel, este vorba de un dublu voyeurism – privitorul vede nişte copile nude, tot el asistă la un ritual magic aplicat corpului feminin, cu secrete şi farmece neştiute şi nebănuite. Privitul de după perdea este şi în întâmplarea cu decanul din proza „Jurnalul lui Dan”: „Draperiile erau date în părţi. Camera era luminată de câteva lumânări. Decanul stătea în genunchi în faţa unei noptiere, pe care erau două sfere de cristal roşu-aprins (cel puţin aşa le vedeam eu) şi un tablou care înfăţişa parcă un fel de monstru, iar în jurul lui erau mai multe obiecte micuţe. Păreau a fi păsări, săbii, fel de fel de semne şi toate erau executate într-o singură culoare: neagră. Sigur, nu era o icoană. Decanul acoperea cu palmele sale partea de sus a sferelor şi aveam senzaţia că bolboroseşte ceva. Se vedea că-şi mişcă buzele”.

Cum era şi firesc, în această proză scurtă este prezent şi oniricul: „Tată meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, se plângea de multe ori că are coşmaruri. A fost şi s-a spovedit la biserică. Nimic! A venit preotul la noi acasă, a dat peste tot cu agheasmă, nimic. S-a dus la baba Amarandei, care le lega şi le dezlega pe toate şi iar nimic… aşa a şi murit, plângându-se că nu-l mai slăbesc coşmarurile”. Naraţiunea te poartă pe străzile Cernăuţilor, un oniric topografic, e şi un pretext să revii la acest oraş românesc cu un destin orfan: „În liniştea nopţii se auzea mersul nostru pe stradela îngustă, pavată, aşa cum a fost construită acum patruzeci-cincizeci de ani, pe timpul românilor”.

Pe lângă toate acestea, cartea ne vorbeşte şi despre trădări, mai ales despre trădările de sine, despre acele compromisuri în care simţi că te-ai abandonat, ţi-ai trădat esenţa. Apar şi acele situaţii de inimioară, cu suferinţele şi iubirile tinereţii, care sunt fireşti într-o carte în care naratorul îşi aminteşte. Memoria este un depozit în care sunt toate acestea conservate, aşa încât se pot declanşa oricând şi pot reveni în prezent, mai ceva ca o magie. Forţa amintirilor este mare, poate mai periculoasă ca radiaţia emanată de centrala Cernobâl sau ca undele oricărei bombe atomice! De amintiri nu te pot salva nici măştile antigaz, nici măştile pe care le etalezi zilnic, acestea ne populează pentru totdeauna, ne bântuie, dar ne şi înalţă miraculos spre noi cei de cândva…

Elegantul volumaş de proză scurtă se citeşte într-o seară, asigurând frumoase clipe de lectură în care, deşi autorul pare să povestească despre alţii (disimulare reuşită), se povesteşte totuşi pe sine. Naraţiunile plac şi tentează. Scriitura agreabilă seduce, lumea de-a-ndoaselea a zilei de ieri trădează un spirit analitic şi sintetic, care ştie să readucă subiecte în actualitate, să dezbată pe marginea acestora din perspectiva zilei de azi într-un spaţiu-răspântie pe care îl populăm cu toţii.

Totuşi în literatură contează, în primul rând, talentul şi Nicolae Spătaru este cu siguranţă un scriitor talentat. Poemele şi prozele semnate de acest autor îşi ocupă locul lor în literatura română, spre deosebire de marea masă de texte atopice scrise de autorii (din păcate foarte mulţi) care nu şi-l au.

Maria PILCHIN

(„Hyperion”, nr. 4-5-6-/ 2016)

Setting

Layout

reset default