Nicolae Rusu, „Pușlamielul”

Share

Prezentăm în această săptămână încă o carte remarcabilă a unui scriitor basarabean. Prozatorul și eseistul Nicolae Rusu a împlinit în februarie anul acesta 70 de ani. A scris mult, dar e practic necunoscut în România (și cu atât mai puțin tragedia prin care a trecut). A fost director al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor, a publicat romane, povestiri, proză pentru copii și adolescenți, piese de teatru, a primit mai multe premii literare.

Nicolae Rusu a trecut, în 1992, printr-o tragedie. La scurt timp după proclamarea republicii și începutul războiului din Transnistria, scriitorul a descoperit o gravă afacere de spălare de bani în care probabil erau implicate persoane foarte sus-puse. Să-l facă să tacă și să nu mai dezvăluie nimic, într-o seară un individ i-a aruncat în față un borcan cu vitriol. „Lichidul s-a împrăștiat nu pe față, ci pe gât și piept – povestea el într-un interviu. Fiind însă aruncat cu putere, vitriolul a ricoșat pe toată fața, pe brațele ridicate și pe frunte. Când am simțit arsura, durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfârâia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul și am prins a mă stropi cu apă, dar de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute. M-am speriat, crezând că e vorba de vreo substanță care în contact cu apa dă reacții mai puternice și m-am oprit. A fost o greșeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil, intenția lor a fost să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce știam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întâmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii și nasul, de parcă a pus cineva palma, protejându-i. Sprâncenele au suferit de la vitriolul scurs de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva inexplicabil, e chiar o minune că mi s-au păstrat ochii.” Au urmat 17 operații plastice în Institutul Sklifosovski din Moscova, cicatrice oribile pe față și pe mâini. Experiența a descris-o într-un roman intitulat Șobolaniada.

Romanul de față, apărut anul trecut, este o narațiune mai specială despre cei trecuți prin experiența regimului imperial sovietic, „adică despre noi, basarabenii.”

Naratorul, Sergiu Leahu, profesor universitar, disident, e incitat de prietenul său medic psihiatru Andrei să afle istoria tratamentului unui caz deosebit de boală paranoică cu defazare ideologică. Înregistrările dialogului din ședința de tratament prin hipnoză, pe care le ascultă, reconstituie realitățile politice și sociale ale tranziției moldovenești și urmăresc activitatea unui anume Ștefan Fânaru, parvenit angajat al Ministerului Culturii, informator al serviciilor secrete, ajuns consilier al președintelui republicii, un ipocrit și intrigant, „ființă cu răspundere limitată”. Metafora din titlu se referă la acest individ – pușlamielul este o canalie cu rol minor, care încearcă să rezolve orice problemă în interes propriu.

În înregistrări „e vorba de reflecțiile sale din acea lume paralelă în care voia atât de mult să rămână.” E vorba de un univers psihologic virtual, O societate sovietică ce-și continuă mersul, o țară comunistă în care partocrația sovietică ajunge să simuleze democrația, rămânând de fapt o dictatură și mai feroce, cu un model de viață impus planetar (Uniunea Sovietică Planetară), „o lume a oglinzilor strâmbe”, cu o concluzie înspăimântătoare: „într-o dictatură e mai bine să ai de a face cu un singur potlogar, decât cu mai mulți în democrație.” Stranie distopie.

Stelian ȚURLEA

(„Amos News”, 2 iulie 2018)

Setting

Layout

reset default