Nicolae Corlat, Îngerii vin când nu-i chemi

Share

O cu totul altfel de poezie religioasă, saturată de simboluri (fără a fi obositoare), rafinată (fără a părea inaccesibilă), oricum îndelung exersată, scrie Nicolae Corlat. Cel mai nou volum de versuri care ne-a parvenit, Îngerii vin când nu-i chemi, ocoleşte în chip fericit expresia conformistă a genului, reuşind în acelaşi timp să impresioneze printr-o dicţiune bine articulată şi cât se poate de personală. Dovadă că un poet autentic nu are nevoie, am spus-o în repetate rânduri, de retorica de amvon pentru a avea altitudine estetică şi atitudine religioasă adevărată. Inclusiv în pastelurile schiţate adesea în tonuri sibilinice se ascund înfiorări suave şi vibraţii sacre: „printre coroanele templului/ rugăciune de cuvinte// pe foşnetul frunzelor – icoană/ literele s-au destrămat în bătaia vântului// chipul risipit în toamnă mai dăinuie” (***). Sau: „în faţa mării pietrele suferă de singurătate/ precum ai face dintr-un bob o icoană plutitoare pe ape/ apoi s-a trezit pământul la realitate/ şi a ivit în el însuşi mai mult decât se poate gândi/ într-o secundă/ mai mult decât poate cuprinde o lacrimă//…// iată nedefinitul/ iată nenăscutul din ochii privitori/ în adâncul înaltului” (albul cel mai alb traversa o apă). Totul ţine, în fond, de cât de acută, de vie (dureros vie!) e percepţia realităţii poietice, ea însăşi transfiguratoare: „tu vezi cum muntele plânge cu lacrimi de piatră/ departe deşertul de nisip/ naşte îngeri”. Tensiunea interioară la limita ardenţei e vizibilă mai ales în straniile poeme ale absenţei sau separării, construite în jurul unor nuclee lirice de sorginte modernistă, marcând alteritatea interioară: dublul şi oglinda, îngerul mut ori „cel coborât pe alt umăr/ mai departe cu o moarte,/ mai departe cu ziua aşteptării”, apoi desprinderea, sfâşierea sau ruptura de sine etc. În ciuda aparenţelor, şi aceste litanii aspre lasă impresia unei anumite con-sacrări/ împărtăşiri. Iată, spre exemplu, închiderea sensibilizatorului tablou cu înger şi nimfe (in memoriam Traian T. Coşovei): „în tine sunt doi,/ se risipesc în aer/ cum ai cerne văzduhul în absenţa gravitaţiei// nimfele zac sfâşiate pe ţărm/ sub umbra răcoroasă a nopţii/ laolaltă cu visele, cu îngerul mut,/ cu înserarea din stele/ nimic nu prevesteşte uitarea,/ tabloul acesta s-a întors pe perete/ în noaptea târzie/ violoncelul trezeşte în tine ninsori/ sunete triste// s-a mai dus un poet/ se mai naşte-o lumină”. Deşi pare că invocă, adesea, „absenţa totală a simţurilor” (cu varianta „nemărginita absenţă a simţurilor”), poezia lui Nicolae Corlat ştie să asculte „caii de ceaţă ai memoriei” şi să trăiască, sinestezic, miracolul nu numai scriptural.

Emanuela Ilie

(Revista „Asachiana”, an V, vol. 6, 2017)

Setting

Layout

reset default