Mircea A. Diaconu. Fragmentul ca întreg sau viceversa

Share

Apărută la Editura Junimea, în 2018, Metacritice, ultima carte a lui Mircea A. Diaconu, nu este, așa cum ar putea să pară, o culegere de foiletoane critice adunate într-un volum, ci spațiul unui dialog care are ca miză formularea unei etici a interpretării. Alegând ca formă de exprimare fragmentul, căci, compozițional, textele critice redau imaginea unui labirint, această carte: proteică, fluidă, învinsă, slabă (așa cum, strategic, se autodefinește) reușește să fie, în ciuda manierei hedoniste, cadrul definirii unui tip de angajare (politică, fără doar și poate) în concret, în imediat. Ea poate fi citită, discursul fragmentat o permite, și ca un veritabil jurnal, căci, pe urmele trasate de „amprenta autorului” (în fond, a Sinelui proiectat în discurs), cititorul (pe care criticul îl caută permanent) este situat adesea în fața unor neliniști, a unor obsesii care vizează rolul criticului și al criticii literare (a domeniilor umaniste, dacă vreți!) în postmodernitate. Întrebări grave nu sunt lăsate fără răspuns, cartea permițând să se întrevadă nevoia unei repoziționări.

Titlul își conține doza sa de ironie. Desele citate din Caragiale nu sunt deloc întâmplătoare, căci Mircea A. Diaconu pune sub semnul slăbiciunii, al precarității, al tranzitoriului nu doar critica literară ca discurs autonom, ci și ca metadiscurs. Scrisă într-un registru al fragmentului, cartea este o provocare la adresa capacității criticii literare de a funcționa ca discurs tare, într-o vreme care privește cu suspiciune orice formă de metanarațiune. Iar această relativizare nu e trăită euforic (așa cum ar fi cerut-o postmodernismul), căci discursul critic nu își poate asuma butaforia, parodia, așa cum o face literatura pentru a se salva, ci trebuie să rămână grav, lucid, angajat, fie și față de „obiectul cercetării sale”. Poate îmbrățișa cu mai multă abnegație formula eseului, își poate problematiza până aproape de pulverizare instrumentele, limbajul, își poate așeza sub semnul iluziei „osatura viziunii”, poate merge până într-acolo unde se consideră creație, dar nu își poate nega condiția de discurs, fie el și de gradul al doilea, fără a se nega pe sine (sau măcar o înțelegere tradițională a sa).

De aici pornește Mircea A. Diaconu atunci când, angajându-se în relectura textelor aparținând unor critici literari mai noi sau mai vechi, trasează pentru cititorii săi un fir al Ariadnei, „un fir alb” care urmărește poate nu neapărat evoluția criticii literare (deși totul se subordonează acestei nevoi de a înțelege prezentul), nici măcar legitimitatea sa discursivă, ci – devine tot mai vizibil pe măsura înaintării în text(e) – definirea unei etici, a unui tip de angajare fundamentată pe concret, pe imediat, pe fragment, pe biografic. Fie că este vorba despre organizare, despre opțiuni, despre modelele critice invocate (în realitate, asumate strategic) sau despre tipul de lectură exersat (studiu de caz, eseu, recenzie, portret critic, discurs recuperator, vizată fiind, de cele mai multe ori, cu ostentație, „carnea autorului”), în cartea lui Mircea A. Diaconu se profilează o etică a interpretării, un tip de angajare care reflectă, dincolo de formularea unor profesiuni de credință, o filozofie critică validată și construită în timp, care nu face abstracție de situarea sa în plină postmodernitate.

Cum este articulată însă aceasta? Mai întâi printr-o organizare strategică. Alcătuirea cărții îi permite criticului, pe de o parte, să reconstruiască (mai mult sau mai puțin diacronic) secvențe din evoluția criticii literare românești, a cărei poveste este spusă metonimic, într-o evidentă încercare de a înțelege prezentul ca un moment de ruptură și de continuitate, iar, pe de altă parte, să-și păstreze discursul într-o zonă (salvatoare) a fragmentului, nu fără a-și provoca cititorul cu promisiunea unui centru, așa cum se și întâmplă într-un loc, citându-l pe Gabriel Dimisianu: „Bine cu adevărat mă simt mai ales în fragment. M-am complăcut și mă complac în fragment, dar poate că și din fragmente se profilează, prin însumare, cine știe, o imagine a întregului, fie ea și aproximativă. O imagine a acelui întreg care este, la urma urmei, și el un fragment, parte și el a altui întreg care tot fragment este, și așa mai departe”.

Deci să fie această proiectare în fragment o măsură de precauție, o cale de a fundamenta discursul critic ca pe un act creator, în fond, o modalitate de a-l sustrage tradiționalului rol de discurs de gradul al doilea? Cum „critica e fatalmente metacritică”, așa cum se postulează în finalul Prefeței, Mircea A. Diaconu găsește aici baza necesară pentru a proiecta o etică a interpretării care să scoată actul critic din turnul de fildeș al autonomiei esteticului, reconectându-l la prezent, la concret, printr-un tip de angajare (în conjunctural, deci politic) care să păstreze un echilibru între „valoarea intrinsecă și extrinsecă” a operei. Dar nu este oare această valoare intrinsecă tot extrinsecă în fond? Căci nu aparține ea acelei comunități interpretative care analiza opera literară pornind de la ideea autonomiei esteticului? Nu e oare „critica (fie ea estetizantă) fatalmente metacritică”, deci tot poziționare politică, tot discurs care presupune exercitarea unor relații de putere? Căci abia în interiorul canonului estetizant, cărțile au o valoare intrinsecă. De aceea, criticul are grijă să se situeze în descendență lovinesciană, găsind un model în militantismul acestuia, în angajarea sa în prezent, deși, nu în puține locuri, Mircea A. Diaconu își deconstruiește maestrul, abia invocat, într-o manieră în care Lovinescu însuși se delimita de Maiorescu. Încă o dovadă a faptului că, dincolo de autonomia esteticului, discursul critic este o practică a puterii.

Altfel, criticul sapă în trecut, căutând modele de angajare, atitudini, concepte, viziuni care să legitimeze, în cele din urmă, această filozofie critică, niciodată tratată ca discurs tare, întotdeauna așezată sub semnul relativității, al iluzoriului: „numeam astfel spiritul ironic, cel care nu e prizonierul nici unei forme de «fundamentalism», slujitorul nici unei iluzii.” Cazurile alese oferă oportunități de a problematiza, de a evalua, de a trasa direcții. Vizate sunt adesea cărțile considerate slabe, puțin citite, uitate sau având parte de un destin nedrept, care lasă să se întrevadă nu doar plăcerea proiectării Sinelui în Celălalt (căci de multe ori Mircea A. Diaconu e conștient că citindu-i pe alții se citește, în aceeași măsură în care se construiește, pe sine), ci și o serie de neliniști, de obsesii, care permit formularea unor profesiuni de credință. Dar poate că tocmai de aceea texte precum Istoria literaturii române (I. Negoițescu), Caietul albastru (Nicolae Balotă), Interviuri (Mircea Zaciu), Fragmente contemporane (Gabriel Dimisianu), Timpul trăirii, timpul mărturisirii (Eugen Simion) sau Metafizica detectivului Marlowe (Mircea Mihăieș), ca să enumerăm doar câteva, sunt recitite, deci recuperate, căci în ele, din această poziție de marginali, de autori învinși, criticii invocați reușesc să formuleze un tip de angajare. Întotdeauna lectura caută Ființa (fie ea și ascunsă sub o mască sau mai multe) atestată de „nexul originar al scrisului”, deci proiectată în demonstrație, dincolo de subiectul ei. Că ar rămâne aici criticul prizonier intenției auctoriale se poate discuta (tind să cred că e mai degrabă extensia unui mod fascinat, dar angajat de a discuta despre literatură)! S-ar trece, însă, prea ușor, peste miza adevărată a cărții, căci problema nu ar trebui pusă în felul următor: dacă este Mircea A. Diaconu un critic literar modern sau postmodern. Argumente se pot găsi și într-o direcție și în cealaltă. Problema e, se afirmă și în articolul dedicat lui H.-R. Patapievici: „ce se pierde când, prin adoptarea cutărei noutăți, ceva se câștigă?”. Ca să revenim, nu cărțile tari, informative sunt vizate, ci acelea slabe, aflate dincolo de orice fel de utilitarism, dar care atestă mult mai pregnant (deși pulverizată în limbaj) „carnea autorului”, Ființa angajată în istorie, în tranzitoriu, în imediat, în conjunctural. Iată, de exemplu, cazul Gabriel Dimisianu: „Poate tocmai de aceea Gabriel Dimisianu scrie despre cărțile cu «un destin amânat» despre «o lume prefăcută în nisip», finalmente, un întreg grupaj critic despre «momentul literar 1945-1948». Ce vrea el «să demonstreze» – și e credința care se află în chiar miezul propriului demers critic – este că, dacă nu învinge, spiritul trebuie să-și facă datoria. De aceea, miza lui este să restaureze opere «îngropate în uitare»”.

Citite sunt deci aceste texte critice (cele mai multe dintre ele) nu ca discurs de gradul al doilea, ci ca adevărate jurnale (unele chiar sunt), căci neliniștile care transpar din actul lecturii sunt adesea acelea ale criticii literare românești, ale unei comunități interpretative ajunse într-un punct de răscruce. În acest sens, cartea se află în căutarea unor soluții. Mircea A. Diaconu le vede în angajarea în concret, în imediat (de aici loialitatea față de foileton), în profesarea unui discurs recuperator, în practica unui demers lucid, onest, viu, conștient de limitele sale, în întoarcerea la rostul originar al criticii literare care înseamnă, în fond, fidelitatea față de literatură (dincoace de metodă, în plin hedonism, aspirând la întâlnirea cu Opera): „înregistrezi imediatul, în căutarea eventuală a operei pe care, dacă nu vei fi având șansa s-o întâlnești, nu-ți rămâne decât s-o inventezi”. Câtă ironie, cât scepticism în fața lecturii critice – și nu e deloc întâmplător că fragmentul face parte din articolul dedicat celui mai caragialean dintre critici: Al. Cistelecan –, dar cât adevăr!

Astfel de adevăruri dar ar trebui să fie suficiente pentru ca un tânăr critic să nu rateze lectura cărții. E adevărat că o etică a interpretării se formează (e nevoie de timp, de acumulare de experiență), dar se și învață.

Ioan FĂRMUȘ

(„Vatra”, nr. 3-4 2020)

Setting

Layout

reset default