Mihai Ursachi în documentele Securităţii

Share

Am întâlnit-o pe Ioana Diaconescu la Bookfest, în 2015, când am luat parte la o discuţie despre scriitori, Cenzură şi Securitate, la care au participat Marcel Petrişor şi Bujor Nedelcovici. Aveam să aflu atunci că, după ce autoarea a publicat studiile de istoriografie: Scriitori în arhivele CNSAS -studii şi documente, Fundaţia Academia Civică, 2012, Marin Preda – un portret în arhivele Securităţii, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2015, intenţiona să continue cercetarea în labirintul arhivelor Securităţii. M-am bucurat că, după un an, am văzut cel mai recent volum al Ioanei Diaconescu, O conştiinţă literară – Mihai Ursachi în documentele Securităţii, prefaţă de Alexandru Călinescu, Iaşi, Editura Junimea, 2016, semn că exegeta aduce la lumină adevăruri neştiute despre personalităţile literare.

Citind cele 480 de pagini ale cărţii, putem să afirmăm, parafrazând unul dintre titlurile lui Mihai Ursachi, că, în perioada 1972-1982, viaţa celui urmărit de Securitate a fost sub semnul nebuniei şi al luminii. Paranoia Securităţii nu cunoaşte limite, fiindcă o întreagă maşinărie era pe urmele celui incomod, care nu se putea salva decât prin lumina creaţiei, preferând retragerea din vizorul „hidrei roşii”. Profilul acestui scriitor corespunde tipologiei urmărite de securişti: a încercat să scape de comunism şi să treacă înot Dunărea pe lângă Porţile de Fier, eşuând, a devenit deţinut politic până la amnistia din 1964, nu a fost încadrat în „câmpul muncii”, dar avea mulţi (ne)prieteni în lumea literară din ţară şi din străinătate, era unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, cunoştea elita ieşeană şi bucureşteană, era implicat în organizarea unor evenimente culturale, aşadar, Mihai Ursachi era un personaj care merita efortul de a-i alerta pe cei mai vigilenţi ofiţeri superiori. Cu toate acestea, scriitorul nu a acceptat să devină colaboratorul lor, ceea ce a dus la inventivitatea ieşită din comun a celor care fabricau dosare de urmărire şi imaginau „detaliile” cazurilor. Imaginaţia diabolică a securiştilor a fost atât de mare, încât Mihai Ursachi a fost acuzat nu numai de „atitudini duşmănoase”, de posesie a valutei, ci şi învinuit că ascundea chiar arme şi droguri. În planul de măsuri erau prevăzute percheziţiile, fiindcă informatorii „Veronique” şi „Nelu” precizau că scriitorul deţinea „un pistolet”, cărţi vechi „anticomuniste şi antimuncitoreşti, filosofii idealiste burgheze… religioase, cu conţinut duşmănos regimului socialist” (p. 43). În aceste împrejurări, se impunea percheziţia domiciliului, lecturarea tuturor manuscriselor, interceptarea convorbirilor prin mijloace speciale de ascultare şi continuarea dirijării informatorilor.

Printre numele din dosarele analizate de cercetătoare sunt Virgil Tănase, Petru Manoliu, Dorin Tudoran, Paul Goma etc., oponenţi care au intrat în „graţiile” Cenzurii şi ale Securităţii. Intelectualii adevăraţi nu puteau fi de acord cu ideologia comunistă, de aceea militau pentru desfiinţarea Cenzurii. Informatorul „Dona Alba” consemnează în data de 20.11.1973 că Mircea Ciobanu, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Dan Cristea, Dorin Tudoran şi Laurenţiu Ulici îşi exprimau nemulţumirea în timp ce luau masa la Casa Scriitorilor. Dintr-un document al sursei „Călin”, reiese că intelectualii erau conştienţi de permanentul filaj, bănuială confirmată şi de Lucian Vasiliu, care îl avertizează pe amicul său, Mihai Ursachi, că în preajma lor este o securistă (p. 338).

Volumele I, II, III, ale Dosarului de Urmărire Informativă (DUI) nr. 256638, de la ACNSAS, atent studiate şi ordonate cronologic, dezvăluie o întreagă desfăşurare de forţe, de „tehnici operative” aflate pe urmele „Magistrului din Ţicău”. Lectura volumului Mihai Ursachi în documentele Securităţii este o călătorie în „teroarea istoriei”, când ne dăm seama că realismul socialist întrecea ficţiunea. În cei zece ani de urmăriri putem să facem o radiografie a epocii care testa limita rezistenţei umane şi spirituale. Nu întâmplător Mihai Ursachi se confesa „eu am murit demult”, cum îl evoca Veronique, raportând Securităţii, şi nu uita să precizeze că pe şifonier poetul avea un craniu (p. 18). Un maior aminteşte că Mihai Ursachi a fost prieten cu V. Tănase, D. Ţepeneag, P. Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, „elemente ostile, de vârf ale emigraţiei române reacţionare”, prietenii care nu au trecut neobservate de Securitate. Autorul se autoprezenta „ambasadorul Melancoliei”. Aceste caracteristici le regăsim şi în documentele DUI, din data de 5 februarie 1973, „Numitul Ursachi Mihai este… caracterizat drept o fire retrasă, necomunicativă, tot timpul liber petrecându-l cu lectura sau crearea de versuri. Este recunoscut ca un poet de talent, însă poezia sa în ansamblu prezintă o puternică amprentă meditativă cu finalitate sceptică”.

Mihai Ursachi, cel care a scris o poezie metafizică, intertextuală şi ludică, a fost nevoit să iasă la lumină de unul singur din hăţişurile urmăritorilor. Neacceptând să fie sluga cezarului, creatorul volumului Benedictus a preferat să rămână „împărat al singurătăţii”, „în Regatul de Dor”, unde slujea conştiinţei literare, aşa cum reiese şi din documentele Securităţii. Cartea Ioanei Diaconescu îmi aminteşte de un alt titlu, Bujor Nedelcovici – conştiinţa de scriitor (Editura AII, 2015), în care scriam despre Un tigru de hârtie, unde autorul romanului Al doilea mesager prezenta timpul imposturii din perioada dictaturii, când cei mai buni prieteni deveneau „firele” informative ale receptivei Securităţi.

Anastasia Dumitru

(„Luceafărul de dimineaţă”, nr. 2, 2017)

Setting

Layout

reset default