Memoria vînătorilor de munteMemoria vînătorilor de munteMemoria vînătorilor de munte

Share

Puţine cărţi se reţin din proza noastră contemporană pe teme istorice: Prinţul Ghica al Danei Dumitriu, romanele, mai speciale, Tobit, Tache de catifea, Sara ale lui Ştefan Agopian. În rest, de la Zăpezile de-acum un veac al lui Paul Anghel pînă la cutare roman cu daci, proza de acest tip se surpă într-o retorică goală, a protocronismului sau a patriotismului strigat. Problema cărţilor de acest fel e dislocarea timpului istoric: acesta pare un zid compact care trebuie năruit, pulverizat în segmente ce răspund „intereselor” cititorului şi artei prozei, trebuie umanizat, reîncărcat cu oamenii care vor fi fost acolo şi atunci; timpul istoric devine, mai întîi, timp-epocă, după cum îi spunea V. Şklovski, apoi, timp interior – o unitate spaţiu-timp unde se identifică evenimente şi oameni. Operaţia e foarte complexă, plină de capcane şi de cărări care duc spre nicăieri. De aceea, apariţia unui roman precum Ceaţă roşie în Crimeea (Editura Junimea, 2014) al unui tînăr autor care, iată, recidivează după ce va fi publicat, în urmă cu cîţiva ani, o carte despre epoca lui Vasile Lupu, Leul înaripat, constituie un eveniment, dînd, de ce nu?, speranţa că specia nu e de tot compromisă: „Dedic această carte tuturor Vînătorilor de Munte români căzuţi cu arma în mînă pe fronturile celui de al Doilea Război Mondial, în special celor 92 ofiţeri, 103 subofiţeri şi 2561 soldaţi din capul de pod Chersones din Crimeea care, în zilele lui mai 1944, au luptat pînă în ultima clipă şi s-au sacrificat pentru a asigura evacuarea pe mare a camarazilor lor”, scrie Gabriel Chiriac în deschiderea romanului său. Autorul e, de profesie, istoric şi încă unul dedicat pentru că documentarea episodului din cel de-al doilea război mondial, consumat în Crimeea, este fără cusur; Gabriel Chiriac e şi un prozator care lucrează, în fond, cu o prezenţă în absenţă cu nume şi chipuri care lipsesc din tratatul de istorie, adică, nişte oameni care „au crezut că prin lupta lor România îşi va primi înapoi nici mai mult nici mai puţin decît ceea ce i-a fost furat în vara neagră a lui ’40”, nişte băieţi „curajoşi al căror sînge a înroşit pămîntul şi despre care azi nu-şi mai aduce aminte nimeni”, figuri absente, „soldaţi ai nimănui, fără cruce şi fără mormînt”. Acestea sînt personajele romanului lui Gabriel Chiriac: cei care, cum se spune în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul), „nu au pomenire şi au pierit ca şi cum n-ar fi fost…”. Mai mult. Cătălin Turliuc, într-o caldă Prefaţă, scrie despre patriotism, impulsul întreprinderii autorului: „în contextul evocării dramatice a retragerii noastre din Crimeea – scenă fierbinte a actualităţii internaţionale, din nou – autorul ridică un monument de slavă celor care au servit patria în cumplite clipe de restrişte. În ciuda faptului că, din păcate, patriotismul pare astăzi multora o valoare desuetă, întreprinderi literare precum cea de faţă ne reamintesc cu evocatoare forţă că «aluviunile» şi «sedimentele» istoriei conţin pilde şi modele care ne pot întări în dragostea noastră pentru România şi românism”.

Romanul se desfăşoară, cinematografic, pe mai multe paliere narative, oferind cititorului diverse piste de lectură; Ceaţă roşie în Crimeea este un roman istoric unde Gabriel Chiriac reconstituie din informaţiile istoricului, dar cu arta prozatorului, episodul din mai 1944 de la Cherson, în Crimeea, refăcînd profilul vînătorului de munte, prima „armă” desfiinţată de sovietici în România, refăcută, apoi, abia prin anii ’60; romanul este şi unul de tip policier, cu acţiune şi personaje din „intelligence”, cu desfăşurări de evenimente în Crimeea, „7-9 mai 1944”, la Saigon, în Vietnam, la „9 aprilie 1954” şi Arles, în Franţa, la „27 aprilie 2011”; Ceaţă roşie în Crimeea îşi asumă şi cititorul interesat de psihologia personajului, de mentalităţi, comportament, pînă la felul de a se îmbrăca, în detalii semnificative: putem citi, de exemplu, romanul lui Gabriel Chiriac prin istoria unei tabachere „din argint filigranat, decorată cu o stea mare, roşie, în mijlocul căreia se află încrucişate secera şi ciocanul”, primită de un vînător de munte, în dar, de la un prizonier sovietic, ajunge, după multe peripeţii, într-un bordel din Saigon, pentru ca, apoi, s-o regăsim la Arles, în buzunarul interior al sacoului unui bătrîn, supravieţuitor al evenimentelor din Crimeea, luptător în Legiunea Străină, în Vietnam, martorul credibil care povesteşte unui tînăr toată „istoria” romanului. Tabachera e semnul de recunoaştere (în descrierea ei se poate citi şi o istorie de dinainte de timpul-epocă al romanului: tabachera plată de argint poate să fi fost a unui ofiţer „alb”, steaua roşie e aplicată, poate, de un bolşevic), simbolul unei istorii purtate într-un carusel ameţitor, explorată de un tînăr care vrea să scrie despre România în timpul războiului, în anii ’40 ai secolului trecut: mai ales că „pentru mulţi dintre tinerii de azi – spune bătrânul vînător de munte, luptător în Legiunea Străină –, anii aceia sunt un fel de istorie antică”. La Arles, în biografia personajului-povestitor se închide, în fapt, istoria ca o continuă fugă din faţa comuniştilor: vînătorul de munte, supravieţuitor în Crimeea, dezertează sub ameninţarea NKVD-ului sovietic, apoi ajunge la Marsilia, se înrolează în Legiunea Străină, luptă în Indochina, în 1975, se refugiază din faţa trupelor comuniste vietnameze, revine în Franţa pentru a-şi (re)trăi viaţa la Arles, cu (ne)liniştea amintirilor, şi, iată, cu speranţa că, prin tînărul istoric, povestea sa va fi, în sfîrşit, cunoscută. Prozatorul încadrează totul în date precise, astfel încît iese din paradigma romanului care „romanţează” istoria.

Ce era Crimeea în 1944, pe harta „asasinatului colectiv” al secolului? „Un punct minuscul unde oamenii se bat şi se omoară, ca în multe alte locuri”: scene de coşmar, cu detalii de un naturalism crud, un loc sinistru unde „trăieşti scurt şi mori repede”, Sevastopol, un oraş din (i)realitatea imediată („La marginea oraşului se ridică dealul Malacov, mai încolo satul Inkerman şi colinele de la Alma, iar în depărtare se zăresc dealurile de la Balaklava. Nume care înseamnă ordine, contraordine, marşuri, contramarşuri, lupte crîncene, atacuri, contraatacuri, locuri unde pămîntul a supt sîngele tinerilor români, ruşi şi germani cu aceeaşi nepăsare”), unde unica regulă e „ca să trăieşti, trebuie să ucizi”, execuţii colective, sumare, făcute de NKVD în satele ucrainene etc. Dar Saigon-ul anilor războiului din Indochina? Un loc aşteptîndu-şi sfârşitul, aidoma oraşelor biblice Sodoma şi Gomora, înţesat de trupe şi agenţi, cu duri ca în filmele cu Rambo, opiu, prostituţie, interlopi, în descrierea unui martor direct şi în reconstituirea unui prozator în deplina stăpînire a mijloacelor epicii. Ceaţă roşie în Crimeea e (şi) o carte despre Corpul Vînătorilor de Munte, elita armatei române pe frontul de Est, în cel de-al doilea război mondial. Gabriel Chiriac e una din promisiunile împlinite, puţine la număr, din păcate, ale romanului nostru istoric.

 (I. Holban, „Convorbiri literare”, nr. 7 (223), iulie 2014)

Puţine cărţi se reţin din proza noastră contemporană pe teme istorice: Prinţul Ghica al Danei Dumitriu, romanele, mai speciale, Tobit, Tache de catifea, Sara ale lui Ştefan Agopian. În rest, de la Zăpezile de-acum un veac al lui Paul Anghel pînă la cutare roman cu daci, proza de acest tip se surpă într-o retorică goală, a protocronismului sau a patriotismului strigat. Problema cărţilor de acest fel e dislocarea timpului istoric: acesta pare un zid compact care trebuie năruit, pulverizat în segmente ce răspund „intereselor” cititorului şi artei prozei, trebuie umanizat, reîncărcat cu oamenii care vor fi fost acolo şi atunci; timpul istoric devine, mai întîi, timp-epocă, după cum îi spunea V. Şklovski, apoi, timp interior – o unitate spaţiu-timp unde se identifică evenimente şi oameni. Operaţia e foarte complexă, plină de capcane şi de cărări care duc spre nicăieri. De aceea, apariţia unui roman precum Ceaţă roşie în Crimeea (Editura Junimea, 2014) al unui tînăr autor care, iată, recidivează după ce va fi publicat, în urmă cu cîţiva ani, o carte despre epoca lui Vasile Lupu, Leul înaripat, constituie un eveniment, dînd, de ce nu?, speranţa că specia nu e de tot compromisă: „Dedic această carte tuturor Vînătorilor de Munte români căzuţi cu arma în mînă pe fronturile celui de al Doilea Război Mondial, în special celor 92 ofiţeri, 103 subofiţeri şi 2561 soldaţi din capul de pod Chersones din Crimeea care, în zilele lui mai 1944, au luptat pînă în ultima clipă şi s-au sacrificat pentru a asigura evacuarea pe mare a camarazilor lor”, scrie Gabriel Chiriac în deschiderea romanului său. Autorul e, de profesie, istoric şi încă unul dedicat pentru că documentarea episodului din cel de-al doilea război mondial, consumat în Crimeea, este fără cusur; Gabriel Chiriac e şi un prozator care lucrează, în fond, cu o prezenţă în absenţă cu nume şi chipuri care lipsesc din tratatul de istorie, adică, nişte oameni care „au crezut că prin lupta lor România îşi va primi înapoi nici mai mult nici mai puţin decît ceea ce i-a fost furat în vara neagră a lui ’40”, nişte băieţi „curajoşi al căror sînge a înroşit pămîntul şi despre care azi nu-şi mai aduce aminte nimeni”, figuri absente, „soldaţi ai nimănui, fără cruce şi fără mormînt”. Acestea sînt personajele romanului lui Gabriel Chiriac: cei care, cum se spune în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul), „nu au pomenire şi au pierit ca şi cum n-ar fi fost…”. Mai mult. Cătălin Turliuc, într-o caldă Prefaţă, scrie despre patriotism, impulsul întreprinderii autorului: „în contextul evocării dramatice a retragerii noastre din Crimeea – scenă fierbinte a actualităţii internaţionale, din nou – autorul ridică un monument de slavă celor care au servit patria în cumplite clipe de restrişte. În ciuda faptului că, din păcate, patriotismul pare astăzi multora o valoare desuetă, întreprinderi literare precum cea de faţă ne reamintesc cu evocatoare forţă că «aluviunile» şi «sedimentele» istoriei conţin pilde şi modele care ne pot întări în dragostea noastră pentru România şi românism”.

Romanul se desfăşoară, cinematografic, pe mai multe paliere narative, oferind cititorului diverse piste de lectură; Ceaţă roşie în Crimeea este un roman istoric unde Gabriel Chiriac reconstituie din informaţiile istoricului, dar cu arta prozatorului, episodul din mai 1944 de la Cherson, în Crimeea, refăcînd profilul vînătorului de munte, prima „armă” desfiinţată de sovietici în România, refăcută, apoi, abia prin anii ’60; romanul este şi unul de tip policier, cu acţiune şi personaje din „intelligence”, cu desfăşurări de evenimente în Crimeea, „7-9 mai 1944”, la Saigon, în Vietnam, la „9 aprilie 1954” şi Arles, în Franţa, la „27 aprilie 2011”; Ceaţă roşie în Crimeea îşi asumă şi cititorul interesat de psihologia personajului, de mentalităţi, comportament, pînă la felul de a se îmbrăca, în detalii semnificative: putem citi, de exemplu, romanul lui Gabriel Chiriac prin istoria unei tabachere „din argint filigranat, decorată cu o stea mare, roşie, în mijlocul căreia se află încrucişate secera şi ciocanul”, primită de un vînător de munte, în dar, de la un prizonier sovietic, ajunge, după multe peripeţii, într-un bordel din Saigon, pentru ca, apoi, s-o regăsim la Arles, în buzunarul interior al sacoului unui bătrîn, supravieţuitor al evenimentelor din Crimeea, luptător în Legiunea Străină, în Vietnam, martorul credibil care povesteşte unui tînăr toată „istoria” romanului. Tabachera e semnul de recunoaştere (în descrierea ei se poate citi şi o istorie de dinainte de timpul-epocă al romanului: tabachera plată de argint poate să fi fost a unui ofiţer „alb”, steaua roşie e aplicată, poate, de un bolşevic), simbolul unei istorii purtate într-un carusel ameţitor, explorată de un tînăr care vrea să scrie despre România în timpul războiului, în anii ’40 ai secolului trecut: mai ales că „pentru mulţi dintre tinerii de azi – spune bătrânul vînător de munte, luptător în Legiunea Străină –, anii aceia sunt un fel de istorie antică”. La Arles, în biografia personajului-povestitor se închide, în fapt, istoria ca o continuă fugă din faţa comuniştilor: vînătorul de munte, supravieţuitor în Crimeea, dezertează sub ameninţarea NKVD-ului sovietic, apoi ajunge la Marsilia, se înrolează în Legiunea Străină, luptă în Indochina, în 1975, se refugiază din faţa trupelor comuniste vietnameze, revine în Franţa pentru a-şi (re)trăi viaţa la Arles, cu (ne)liniştea amintirilor, şi, iată, cu speranţa că, prin tînărul istoric, povestea sa va fi, în sfîrşit, cunoscută. Prozatorul încadrează totul în date precise, astfel încît iese din paradigma romanului care „romanţează” istoria.

Ce era Crimeea în 1944, pe harta „asasinatului colectiv” al secolului? „Un punct minuscul unde oamenii se bat şi se omoară, ca în multe alte locuri”: scene de coşmar, cu detalii de un naturalism crud, un loc sinistru unde „trăieşti scurt şi mori repede”, Sevastopol, un oraş din (i)realitatea imediată („La marginea oraşului se ridică dealul Malacov, mai încolo satul Inkerman şi colinele de la Alma, iar în depărtare se zăresc dealurile de la Balaklava. Nume care înseamnă ordine, contraordine, marşuri, contramarşuri, lupte crîncene, atacuri, contraatacuri, locuri unde pămîntul a supt sîngele tinerilor români, ruşi şi germani cu aceeaşi nepăsare”), unde unica regulă e „ca să trăieşti, trebuie să ucizi”, execuţii colective, sumare, făcute de NKVD în satele ucrainene etc. Dar Saigon-ul anilor războiului din Indochina? Un loc aşteptîndu-şi sfârşitul, aidoma oraşelor biblice Sodoma şi Gomora, înţesat de trupe şi agenţi, cu duri ca în filmele cu Rambo, opiu, prostituţie, interlopi, în descrierea unui martor direct şi în reconstituirea unui prozator în deplina stăpînire a mijloacelor epicii. Ceaţă roşie în Crimeea e (şi) o carte despre Corpul Vînătorilor de Munte, elita armatei române pe frontul de Est, în cel de-al doilea război mondial. Gabriel Chiriac e una din promisiunile împlinite, puţine la număr, din păcate, ale romanului nostru istoric.

 (I. Holban, „Convorbiri literare”, nr. 7 (223), iulie 2014)

Puţine cărţi se reţin din proza noastră contemporană pe teme istorice: Prinţul Ghica al Danei Dumitriu, romanele, mai speciale, Tobit, Tache de catifea, Sara ale lui Ştefan Agopian. În rest, de la Zăpezile de-acum un veac al lui Paul Anghel pînă la cutare roman cu daci, proza de acest tip se surpă într-o retorică goală, a protocronismului sau a patriotismului strigat. Problema cărţilor de acest fel e dislocarea timpului istoric: acesta pare un zid compact care trebuie năruit, pulverizat în segmente ce răspund „intereselor” cititorului şi artei prozei, trebuie umanizat, reîncărcat cu oamenii care vor fi fost acolo şi atunci; timpul istoric devine, mai întîi, timp-epocă, după cum îi spunea V. Şklovski, apoi, timp interior – o unitate spaţiu-timp unde se identifică evenimente şi oameni. Operaţia e foarte complexă, plină de capcane şi de cărări care duc spre nicăieri. De aceea, apariţia unui roman precum Ceaţă roşie în Crimeea (Editura Junimea, 2014) al unui tînăr autor care, iată, recidivează după ce va fi publicat, în urmă cu cîţiva ani, o carte despre epoca lui Vasile Lupu, Leul înaripat, constituie un eveniment, dînd, de ce nu?, speranţa că specia nu e de tot compromisă: „Dedic această carte tuturor Vînătorilor de Munte români căzuţi cu arma în mînă pe fronturile celui de al Doilea Război Mondial, în special celor 92 ofiţeri, 103 subofiţeri şi 2561 soldaţi din capul de pod Chersones din Crimeea care, în zilele lui mai 1944, au luptat pînă în ultima clipă şi s-au sacrificat pentru a asigura evacuarea pe mare a camarazilor lor”, scrie Gabriel Chiriac în deschiderea romanului său. Autorul e, de profesie, istoric şi încă unul dedicat pentru că documentarea episodului din cel de-al doilea război mondial, consumat în Crimeea, este fără cusur; Gabriel Chiriac e şi un prozator care lucrează, în fond, cu o prezenţă în absenţă cu nume şi chipuri care lipsesc din tratatul de istorie, adică, nişte oameni care „au crezut că prin lupta lor România îşi va primi înapoi nici mai mult nici mai puţin decît ceea ce i-a fost furat în vara neagră a lui ’40”, nişte băieţi „curajoşi al căror sînge a înroşit pămîntul şi despre care azi nu-şi mai aduce aminte nimeni”, figuri absente, „soldaţi ai nimănui, fără cruce şi fără mormînt”. Acestea sînt personajele romanului lui Gabriel Chiriac: cei care, cum se spune în Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiastul), „nu au pomenire şi au pierit ca şi cum n-ar fi fost…”. Mai mult. Cătălin Turliuc, într-o caldă Prefaţă, scrie despre patriotism, impulsul întreprinderii autorului: „în contextul evocării dramatice a retragerii noastre din Crimeea – scenă fierbinte a actualităţii internaţionale, din nou – autorul ridică un monument de slavă celor care au servit patria în cumplite clipe de restrişte. În ciuda faptului că, din păcate, patriotismul pare astăzi multora o valoare desuetă, întreprinderi literare precum cea de faţă ne reamintesc cu evocatoare forţă că «aluviunile» şi «sedimentele» istoriei conţin pilde şi modele care ne pot întări în dragostea noastră pentru România şi românism”.

Romanul se desfăşoară, cinematografic, pe mai multe paliere narative, oferind cititorului diverse piste de lectură; Ceaţă roşie în Crimeea este un roman istoric unde Gabriel Chiriac reconstituie din informaţiile istoricului, dar cu arta prozatorului, episodul din mai 1944 de la Cherson, în Crimeea, refăcînd profilul vînătorului de munte, prima „armă” desfiinţată de sovietici în România, refăcută, apoi, abia prin anii ’60; romanul este şi unul de tip policier, cu acţiune şi personaje din „intelligence”, cu desfăşurări de evenimente în Crimeea, „7-9 mai 1944”, la Saigon, în Vietnam, la „9 aprilie 1954” şi Arles, în Franţa, la „27 aprilie 2011”; Ceaţă roşie în Crimeea îşi asumă şi cititorul interesat de psihologia personajului, de mentalităţi, comportament, pînă la felul de a se îmbrăca, în detalii semnificative: putem citi, de exemplu, romanul lui Gabriel Chiriac prin istoria unei tabachere „din argint filigranat, decorată cu o stea mare, roşie, în mijlocul căreia se află încrucişate secera şi ciocanul”, primită de un vînător de munte, în dar, de la un prizonier sovietic, ajunge, după multe peripeţii, într-un bordel din Saigon, pentru ca, apoi, s-o regăsim la Arles, în buzunarul interior al sacoului unui bătrîn, supravieţuitor al evenimentelor din Crimeea, luptător în Legiunea Străină, în Vietnam, martorul credibil care povesteşte unui tînăr toată „istoria” romanului. Tabachera e semnul de recunoaştere (în descrierea ei se poate citi şi o istorie de dinainte de timpul-epocă al romanului: tabachera plată de argint poate să fi fost a unui ofiţer „alb”, steaua roşie e aplicată, poate, de un bolşevic), simbolul unei istorii purtate într-un carusel ameţitor, explorată de un tînăr care vrea să scrie despre România în timpul războiului, în anii ’40 ai secolului trecut: mai ales că „pentru mulţi dintre tinerii de azi – spune bătrânul vînător de munte, luptător în Legiunea Străină –, anii aceia sunt un fel de istorie antică”. La Arles, în biografia personajului-povestitor se închide, în fapt, istoria ca o continuă fugă din faţa comuniştilor: vînătorul de munte, supravieţuitor în Crimeea, dezertează sub ameninţarea NKVD-ului sovietic, apoi ajunge la Marsilia, se înrolează în Legiunea Străină, luptă în Indochina, în 1975, se refugiază din faţa trupelor comuniste vietnameze, revine în Franţa pentru a-şi (re)trăi viaţa la Arles, cu (ne)liniştea amintirilor, şi, iată, cu speranţa că, prin tînărul istoric, povestea sa va fi, în sfîrşit, cunoscută. Prozatorul încadrează totul în date precise, astfel încît iese din paradigma romanului care „romanţează” istoria.

Ce era Crimeea în 1944, pe harta „asasinatului colectiv” al secolului? „Un punct minuscul unde oamenii se bat şi se omoară, ca în multe alte locuri”: scene de coşmar, cu detalii de un naturalism crud, un loc sinistru unde „trăieşti scurt şi mori repede”, Sevastopol, un oraş din (i)realitatea imediată („La marginea oraşului se ridică dealul Malacov, mai încolo satul Inkerman şi colinele de la Alma, iar în depărtare se zăresc dealurile de la Balaklava. Nume care înseamnă ordine, contraordine, marşuri, contramarşuri, lupte crîncene, atacuri, contraatacuri, locuri unde pămîntul a supt sîngele tinerilor români, ruşi şi germani cu aceeaşi nepăsare”), unde unica regulă e „ca să trăieşti, trebuie să ucizi”, execuţii colective, sumare, făcute de NKVD în satele ucrainene etc. Dar Saigon-ul anilor războiului din Indochina? Un loc aşteptîndu-şi sfârşitul, aidoma oraşelor biblice Sodoma şi Gomora, înţesat de trupe şi agenţi, cu duri ca în filmele cu Rambo, opiu, prostituţie, interlopi, în descrierea unui martor direct şi în reconstituirea unui prozator în deplina stăpînire a mijloacelor epicii. Ceaţă roşie în Crimeea e (şi) o carte despre Corpul Vînătorilor de Munte, elita armatei române pe frontul de Est, în cel de-al doilea război mondial. Gabriel Chiriac e una din promisiunile împlinite, puţine la număr, din păcate, ale romanului nostru istoric.

 (I. Holban, „Convorbiri literare”, nr. 7 (223), iulie 2014)

Setting

Layout

reset default