,

Mara Magda Maftei, Şi dacă omul vrea să fie fericit

Share

După ce se făcuse remarcată în critica literară din principalele reviste bucureştene ale ultimilor 10-15 ani, cercetător cu un doctorat în ştiinţe economice şi un altul pe tema Cioran şi tânăra generaţie, un debut în câmpul literaturii propriu-zise cu volum de poezie ar fi putut părea cumva întârziat (căci talentul poetic este impetuos, nu are răbdare, nu e întreg dacă nu e public!), unul în critica literară ar fi părut cum nu se poate mai firesc, în schimb un debut în roman este chiar ceea ce ar fi trebuit din partea unei personalităţi plurivalente şi pregătind multe surprinse – am numit-o pe Mara Magda Maftei, conf. univ. la ASE Bucureşti. Dacă adăugăm că autoarea noastră are dublă cetăţenie română şi franceză şi că o bună parte din lucrările sale ştiinţifice au apărut şi în limba lui Voltaire, sperăm că lectorul romanului pe care îl prezentăm va fi cu atât mai nerăbdător să-l parcurgă. Cartea a apărut în această vară, la prestigioasa editură ieşeană Junimea , în colecţia Epica şi este o cronică a vremurilor noastre, în care se regăsesc subiecte fierbinţi precum traficul de titluri universitare, inflaţia de doctorate, sărăcia vieţii cotidiene, personaje politice dubioase etc.

Romanul se numeşte Şi dacă omul vrea să fie fericit. Titlu oarecum riscant, dacă nu bulversant, pentru că prea atacă în plin problema omului dintotdeauna. Te şi întrebi, ca la o răscruce de multe drumuri: în afara dorinţei obstinate de a fi fericit, mai are omul alte obiective tot atât de importante, pe cât de ezoterice, în fapt? Întorci frumoasa carte pe-o parte şi pe alta, pe prima copertă o imagine ce te pune serios pe gânduri: două persoane în vârstă, un cuplu, desigur, cei doi relaxându-se pe o bancă, în natură, însă o bancă mai lungă, specială, încât bătrânii s-au aşezat fiecare la câte un capăt, cu picioarele întinse unul către celălalt, aproape în atingere – dar nu tocmai, nu, căci există un mic teritoriu al nimănui între tălpile lor, lucru subliniat de stinghia de la mijlocul băncii, care parcă delimitează strict spaţiul vital al fiecăruia… Un instantaneu norocos, pe cât de expresiv? O subtilă regie a personajelor? Rămâne de văzut, nu?

Deschizi cartea („cartea geme”, vorba lui Arghezi) şi citeşti: „Tanti Aglaie şi nea Ghiţă… doi oameni ceva peste şaizeci de ani, produşi fideli ai societăţii comuniste, locuitori ai unui imobil modest dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului zilelor noastre. Cu o educaţie ceva peste medie…”. Te afli de la primul paragraf în chiar miezul acţiunii, şi nu oricum, ci „într-un prezent care clocoteşte”. Şi relatarea despre cei doi urmează în ritm alert, cu un limbaj cotidian, din care nu lipsesc exprimări de ultimă oră, neomologate încă de dicţionar: o maşină de fiţe, trei într-unul, cu ochii în soare, sunt expiraţi… Cei doi parteneri (e greu să-i numeşti soţi, veţi vedea de ce…), schimbă între ei fraze anodine, într-un limbaj banal, inexpresiv, care de la un punct încolo ajunge neverosimil; trăiesc într-o sărăcie lucie, ea însăşi greu de explicat, pentru că măcar unul dintre pensionari a fost ditamai inginer-şef, o sărăcie de data asta foarte expresivă, aproape metaforică. Şi avem, pe alt palier, monologurile interioare ale protagoniştilor, total diferite între ele, ca de la cer la pământ, am spune, Aglaie, o femeie rudimentară, viscerală, o ţoapă de mahala, bigotă, incultă, agresivă la extrem; el, un introvertit, om care citeşte mult, probabil înţelegând foarte puţin din toate astea, căci are de umplut un gol existenţial deschis în firea lui parcă dintotdeauna. Un om în faţa unui zid inexpugnabil, nedumerit şi nemulţumit de sine, pentru că nu se înţelege, nu se reconciliază cu propria-i fire, cu eşecul personal, cu întreaga lume. O psihologie abisală, falimentară. Un conflict ireductibil: „Fiecare se simţea torturat de prezenţa celuilalt… o relaţie de dependenţă totală, cu toate inconvenientele de rigoare…”.

Şi se urmează în text, pe un al treilea palier, comperajul autoarei însăşi, comentarii la actanţii puşi în mişcare, dar şi alte comentarii, pe cele mai diferite teme, în fapt nişte eseuri prilejuite de scrierea romanului şi de viaţa trăită ca atare.

De fapt autoarea inventează un nou stil, sui-generis, sau măcar o nouă abordare prozastică, ignorând cu nonşalanţă experienţele antecesorilor; ea are propriile teorii asupra creativităţii artistice, le etalează şi imediat le pune la lucru. Mara Magda Maftei, ce se dovedeşte un autor atipic în abordarea ei romanescă, nu se mulţumeşte să schiţeze două personaje cu psihologii foarte diferite şi să desfăşore un conflict ireconciliabil între acestea – cum altfel? – care să conducă spre o încheiere, desigur nu neapărat logică, nici neapărat comică, nici neapărat tragică, ci doar una „aşa cum se întâmplă în viaţă”; ea face o analiză foarte detaliată, răbdătoare, adâncind mereu investigaţia, inducând senzaţia că această vivisecţie pe conştiinţe poate continua fără limite; ea găseşte mereu alte detalii de psihologie abisală. Semn de certă creativitate, care în cazul literaturii înseamnă a vedea-întrezări ce se ascunde în cotloanele sufletului omenesc, a pre-vedea… imprevizibilul, a intui, a sugera viaţa fără hotare, o viaţă cumva generic, de nu cumva chiar experimentală.

O lume psihică în ebuliţie, cea a lui Ghiţă, dar căreia autoarea, în aparte-urile din text, caută să-i găsească repere, un cadru prestabilit, îndreptăţiri, direcţii, un sens uman. Cu totul surprinzătoare disponibilităţile autoarei în această latură. Mereu trăiri paroxistice: teama, speranţa şi stări fără rezolvare: insomnia, visul, bovarismul. Într-o investigaţie psihologică defel lipsită de riscuri, asumate ori ba, precum această scriere romanescă, amestec de epică, jurnal, însemnări de lectură şi de viaţă, alături de revelaţii se aşează truismele, excepţionalul defilează cot la cot cu banalul. Banalul vieţii celor doi (s-a înţeles deja: oameni insignifianţi, pierduţi pentru societate, pentru omenire, nişte expiraţi, cum li s-a şi spus) este aruncat în aer de vestea unei Vietatea din adâncuri desigur un câştig exorbitant, pentru că autoarea nu gândeşte cu jumătăţi şi sferturi de măsură. După aflarea veştii privind câştigul, cei doi, primind cu sentimente foarte diferite noua perspectivă, nu doar că rămân pe poziţii antagonice, ci incongruenţa lor temperamentală sare în aer, capătă proporţii catastrofice –, din simpli şi penibili adversari pe viaţă, la modul strident, totuşi suportabil la limită, cei doi, după încercări de solidarizare neîndemânatice din partea lui Ghiţă, nicidecum din partea consoartei, se polarizează în călău şi victimă. Te întrebi şi destul de repede înţelegi de ce autoarea a ales să facă din femeie minusul, iar din bărbat plusul acestei ecuaţii fără soluţie. Abia o femeie la nivelul submediocaru al Aglaiei îşi poate da în petec la modul scandalos, ea se lansează imediat în cheltuieli iraţionale, devine ţoapa cu tupeu, fără reţineri, găunoşenia se împopoţonează, se fardează excesiv, apelează la operaţii estetice, se va lansa în politică, îşi cumpără un doctorat, devine profesoară universitară, dă recepţii la propria vilă etc. Consilierii financiari îi strecoară la ureche: Dacă eşti bogat, mai întâi trebuie să minţi, trebuie să fii nesimţit, să nu ai scrupule… Aici răbufnirile satirice, sarcasmul pamfletar al auroarei se ridică la cote nebănuite.

Agresivitatea Aglaiei este în firea ei rudimentară, revendicativă, de un egoism feroce. Asta îl îmbolnăveşte pe Ghiţă, victimă nemijlocită a consoartei sale, monstru de egoism. „Boala asta pe care o primise era totuşi un avantaj. Dacă ar fi ascultat-o în loc să se ia la harţă cu ea, şi-ar fi transformat-o în prietenă. Ascultă-ţi boala până la sfârşit cu atenţie, dacă vrei să scapi de ea. Ascultă ce are de zis. Ea nu a venit degeaba peste tine. Are un mesaj de spus şi nu pleacă până nu-l transmite în întregime…”.

Într-o carte-dezbatere, riscul este dispersarea atenţiei, dar şi suprasolicitarea, excesul, căderea în cazuistică.

Mara Magda Maftei nu se teme/ nu se fereşte de locul comun, de calchieri în exprimare, de aluzii culturale nici atât. Şi vine mereu cu noi aspecte de viaţă cotidiană, trivială, cum altfel, parcă simţind că mulţimea amănuntelor, detaliile fac tensiunea vieţii reale. Căci avem a face, până una-alta, cu o cronică a lumii în care trăim, în dulcea ţărişoară şi în Europa tuturor promisiunilor. Iată-i pe ruşi care bulversează economia globală; iată-i pe greci care se sustrag de la plata unor imense datorii, făcute fără a clipi măcar…

Putin, Hitler, Stalin, Ceauşescu, Antonescu, dar şi Maria Antoaneta, Ludovic al XIV sau al XVI-lea sunt referiri la îndemână. Iar în paralel, avem şi seria completă Spinoza, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Freud, Young, Kierkegaard, Althusser, Cioran.

Nu-ţi vine să dai pagina, să foiletezi, să cauţi fraza finală a vreunui eseu, a vreunui pamflet, căci fiecare demonstraţie trebuie urmărită în amănunţime.

Spui ceva adevărat despre dureroasele şi încâlcitele împrejurări ale vieţii, spui cu convingere, din toţi rărunchii şi te gândeşti, ca autor, să faci o încheiere semnificativă poveştii pe care ai desfăşurat-o în faţa posibilului cititor, de fapt în faţa propriei tale concepţii despre lume –, să faci un final textului şi să te tragi de-o parte, ca autor ce şi-a spus mesajul şi să aştepţi ca de la citirea poveştii tale, pe cât de simplă tot pe atât de expresivă, peremptorie, nu?, lumea să se schimbe cât de cât, să se răsucească perceptibil în axa ei; nu şi Mara Magda Maftei, care nu se mulţumeşte să spună bine şi pe de-a-ntregul ceva – ea dă impresia că ar vrea să spună Totul. Ea pare inepuizabilă în investigaţii şi sugestii, psihicul uman este o temă din care n-ar mai vrea să iasă, fascinată de aspectele ce par inepuizabile… Este aici materie de observaţie cu asupra de măsură, cât pentru mai multe romane de psihologie abisală, am spune, e aici o schiţă de filosofie postmodernă. Un anti-roman? Verva pe care o desfăşoară în vestejirea personajului gregar, oricât de eclatantă ca atare, trebuie să cedeze obstinatei sale preocupări pentru tainiţele omului dilematic, deschis ca o adevărată cutie a Pandorei. Nimic despre trecutul relaţiei sentimentale dintre cei doi, plasaţi parcă anume la cele două capete ale firii umane. Cum au ajuns să se căsătorească – şi nu la a doua încercare, ci „din prima”?: s-au iubit, s-au stimat, au avut minima încredere unul în celălalt; actanţii nu-şi rememorează nimic din acest sector al vieţii sentimentale, ei nu se raportează decât la vechea şi neostoita lor adversitate, mereu dependent unul de altul, într-o viaţă fără relief, ştearsă la culme, în care toate energiile sufleteşti sunt investite/cheltuite fără rest în măcinişul conflictului lor, generic, parcă. Nu ne putem face o idee de unde vin (împreună) şi de ce nu pot evita noua situaţie, favorizantă, de după câştigul la Loto. Nicio punte înapoi. Două universuri disjuncte, fără atingere. Asemenea a două ere geologice puse în contact printr-un cataclism planetar: mişcări telurice de o violenţă inimaginabilă, ce produc mişcări de mare anvergură, esenţiale în structura scoarţei terestre, aducând în juxtapunere roci de origini şi cu istorii total diferite. Uscatul devenit fund de mare şi fundul oceanului devenit

creste montane… Nu e doar câştigul la Loto, ca moment al rupturii, al decroşării în contexte sociale-spirituale diferite. Şi nu e doar disjuncţia dintre cele două personaje/ categorii de oameni. Ci e faptul, sesizat de autoare, că lumea noastră din trecutul imediat, fie cea a „socialismului victorios”, însă brusc neantizat, fie lumea capitalismului de tradiţie, au fost împinse dimpreună, de la un moment la altul, într-o epocă complet nouă, a unei umanităţii pe dos/ in-umanităţii (?), printr-o mişcare de asemenea violenţă, parcă dintr-un alt ordin de mărimi, deci pentru individul ca atare insesizabilă!, încât induce o ştergere totală a vechilor coordonate spirituale/ morale; cine nu se adaptează, cine nu se încadrează noilor exigenţe, dispare fără urmă, înghiţit de gaura neagră a istoriei. O abordare temerară din partea tinerei autoare, probând un curaj de bun augur, ce îndreptăţeşte aşteptări şi pretenţii de calitate.

Unii autori din miile ce se exhibă azi, în absenţa unei drastice critici de întâmpinare, care să-i descalifice, pur şi simplu nu ştiu să scrie un roman ca atare, pentru bunul/ răul motiv că nu au prea citit la viaţa lor literatură adevărată, ci cel mult surogate de trist renume; ei ultragiază în necunoştinţă de cauză canoanele, lipsiţi şi de o minimă intuiţie a rigorilor actului scriptural; alţii, precum Mara Magda Maftei, care au citit foarte mult, dar în dârdora elaborării textului lor uită fără păs ceea ce prea bine ştiau – şi se lasă în voia „dicteului” lăuntric – dând adesea lucruri surprinzătoare, dar şi inegale, ciudate, pentru cititorul obişnuit. Dar în spatele unor gesturi riscate în avanscenă, de fapt simţi că ei se află pe drumul fertil, că speranţele de originalitate sunt îndreptăţite, în ce-i priveşte.

Ceea ce mocnise în subconştientul lui Ghiţă, dă peste răscol la momentul câştigului, considerat improbabil, dar căzut ca din cer, cu tot ce înseamnă asta suprafiresc; insomnia, obsesii, isterie, delir de persecuţie – personajul este dus cu forţa la psihiatru, la casa de nebuni.n Recuperat ca prin minune, după tribulaţii, după divorţ, după nemaisperate mici gesturi omeneşti din partea unor străini. Unul dintre terapeuţi îi sugerează să meargă în satul natal, unde nu mai fusese de decenii. „Ghiţă coborî din tren într-o gară prăfuită, cu câteva bănci, ghișee murdare. Toate ridicate pe vremea avântului socialist. Coborî într-un alt secol. Direct, plonjând în trecutul lui. Recunoscu fiecare cui, fiecare coş de gunoi. Parcă ar fi plecat ieri. Timpul s-a oprit aici. Până şi obiectele aşteptau liniştite să moară”.

Cel care îşi caută începuturile ca să se regăsească în fine pe sine însuşi şi să-şi afle pacea lăuntrică, fără de care viaţa nu e decât un chin nerostit, Ghiţă al nostru, se întoarce în casa părintească, se întinde în patul unde dormea Mama lui. Şi totul urmează, în taină… până la întâlnirea cu Moartea.

Din multele romane ce ne trec pe sub ochi, romane abil subsumate unei/ unor serii, iată un roman ciudat, asemenea unei vietăţi nemaivăzute, care pare să aibă toate însuşirile necesare pentru a supravieţui, evoluând dezinvolt în faţa noastră, dar care nu se înscrie în mod evident între vietăţile cu care suntem obişnuiţi. Avem surpriza să constatăm că această vieţuitoare fără nume se mişcă într-un mod eficient, cu o vitalitate pe moment deconcertantă. Ni se prezintă şi la Televizor asemenea secvenţe, fie din junglă, din dunele deşertului ori din adâncurile oceanului planetar. Cercetate de unii curioşi, necunoscute nouă, ele există de când pământul. Iar lucrul cel mai frapant pe care par să ni-l transmită apariţiile insolite de pe ecran ori din cartea pe care o citim este chiar acesta: eu sunt tot o formă de viaţă/ de literatură, cu segmente puse în alt chip – tot o formă de proză-roman-eseu-pamflet. O formă insolită, ce trebuie doar omologată ca atare.

Suntem în faţa unui roman ce are calităţile de moment ale unui roman popular, cu şanse de mare impact la publicul cititor al acestor ani, sau de nu, a unui roman eclectic, eventual a unui metaroman. Specialiştii ar trebui să cerceteze îndeaproape cazul acestei scrieri romaneşti cu „relief accidentat”, şi să pună diagnosticul. Dacă nu cumva romanele pe care noi le numeam populare, unanim accesibile acum vreun veac, au fost la vremea scrierii lor împănate cu învăţături care pe atunci erau adevărate pietre de încercare pentru cititori/ ascultători… Forme noi ale adevărului dintotdeauna.

Ion Lazu

(„Cafeneaua literară”, Piteşti, nr. 12/167, decembrie 2106)

Setting

Layout

reset default