,

Mal du siècle

Share

Esenţa lirismului din volumul de debut al lui Cornelius Drăgan, Muşcătura fluturelui japonez (Editura Junimea, 2016), se regăseşte într-un motto din Neville Goddard pe care autorul îl invocă, lîngă Plotin, în deschiderea cărţii sale: „Orice schimbare în comportamentul sinelui interior va rezulta în schimbări exterioare corespunzătoare”. Din acest joc al sinelui interior cu preajma sa creşte o poezie care testează limitele tragicului căutînd mereu formula în (sau ne)-fiinţării, fie că reperul e fiinţa interioară a personajului liric din veşmîntul nopţii („cad tacit/ liniştea unei ierni care/ apasă atît de tare/ pe piept/ respirare/ şi oase/ noaptea e un veşmînt/ timid pentru ceea ce/ sunt”), fie că aceasta se regăseşte în de-acum clasica prezenţă în absenţă din zgomotul dezarticulat al telefoanelor: „mama îmi cere/ telepatic inima/ nu răspund la telefoane/ foarte multe telefoane/ vîna tîmplei/ se zbate/ trec trecători timpurii/ ai dimineţii în care ea/ nu va mai fi”. Chiar dacă multe poeme din Muşcătura fluturelui japonez transcriu, în buna tradiţie a liricii optzeciştilor, biografia fracturată a unui „neabsent absent”, în volumul debutului lui Cornelius Drăgan se produce o ciudată, frapantă, însă, resurecţie a paradigmei de sensibilitate care definea „poeţii blestemaţi” din alt veac, înlocuind, iată, în deriziune, absintul acelora din cafeneaua pariziană cu berea „care curge la Phoenix”; „şchiop de inimă”, trezit din adormirea „cu paharu’ gol pe jumate” de „bling bling”-ul telefonului, poetul îşi surpă fiinţa interioară în pustietatea secolului: „am 33 de ani/ cele mai multe femei/ sunt de plastic/ mă silesc să nu adorm/ taică-miu proroceşte/ sfîrşitul unui regim/ plouă mărunt/ cerul pare uneori parşiv/ am condamnări/ definitive pe trup/ operaţii pe coapse/ cicatrici/ dovezi clare/ că încă/ nu m-am pierdut/ în atîta pustietate”. Nu întîmplător floarea acestei poezii e cicoarea,  simbol al dragostei neîmpărtăşite, al visului, frînt, pentru că fiinţa îşi năruie în pustia „regimului” şi erosul, închizînd astfel cercul unei existenţe care îşi asumă tragicul ca mod de a-fi-în-lume: căderea sinelui interior se identifică în soarta păpuşii „cu gust de cicoare” din poemul tîrfei notabile şi al prinţesei devenite tîrfâ (sau poemul dualităţii fiinţei): în cîntecul trist al (pe)trecerii prinţesei într-o tîrfă notabilă scrie Cornelius Drăgan poemul căderii în pustie, dar şi al zborului retezat spre înalt: „tu eşti o tîrfa notabilă/ dorită de toţi bărbaţii notabili/ de la mîna ta albă pînă la bolta divină/ nu mai e decît un strop/ toţi bărbaţii vin cu funii/ să arunce laţul spre Cer/ să se prindă să se desprindă/ de pămînt/ dar nu fac decît să te lege mai tare/ mică păpuşe cu gust de cicoare/ mi-e milă de tine/ aş vrea să te eliberez/ funia cu care eşti strînsă doare din ce în ce mai tare/ funia e verde s-a lipit de tine/ atît de strîns încît a devenit trup cu tine/ eu nu pot face nimic/ mă uit doar cum/ oameni notabili urcă spre Cer/ prin tine”.

Sinele interior din Muşcătura fluturelui japonez caută mereu un antidot al căderii în depresie: „discuţiile se surpă/ în după-amiezi cu bere/ noi suntem mulţi/ cerşim asiduu/ antidotul căderii în depresie/ de pe vîrf de hotel/ o pasăre valsează zbor/ în plină vară”. Numai ca zborul păsării, simbol ascensional consacrat, se leagă, în poezia lui Cornelius Drăgan, de jertfă şi suferinţă; zborul, scrie poetul, „are neputinţele sale”, soarta fiinţei este menită de „zburătoarea cea rea”, orizontul lumii e funebru, iar aripa e, în fapt, „un ciot ruşinos de aripă”: zborul visat se prăbuşeşte în simbolul christic al mîinilor goale întinse ca nişte „luminări arzînde”, iar salvarea vine, iată, în moarte: „timp de rămas bun/ Eli, Eli, Lama Sabactani/ degete devenite aspre/ cenuşă & vînt/ sunt singur, oamenii pleacă/ unul cîte unul/ cea mai grea bătălie -/ inamicul nevăzut/ moartea o cale de/ scăpare uşoară”; pînă şi fluturele e, în poezia lui Cornelius Drăgan, striga, fluturele de noapte, semnul rău, asociat gustului amărui al cicoarei, rîsului isteric al unei fiinţe prăbuşite în scîncet („nu mai sunt copil/ nu-mi pasă de dragostea/ pe care n-o am/ am prins-o în fluturi singuratici/ coroniţe amărui am făcut/ din cicoare/ scrijelesc scaunul gol/ sunetul scos/ devine un scîncet/ pe care îl suprim aproape/ instant/ prin rîs isteric”), dar şi deochiului dintr-un april bolnav de plictiseală: „muşcătura fluturelui japonez/ pe rînd mă calcă soldaţii/ care mai verde/ care mai albastru/ pe rînd mă strivesc/ în surdină/ april bolnav de plictiseală/ simfonia fluturelui japonez/ zborul în spirala/ pupila/ pupilele/ deocheate/ toată/ toate”.

Debutul în poezie al lui Cornelius Drăgan este cu totul remarcabil, fără ezitări stilistice, structurând teme şi motive lirice care se aduna în orizontul tragicului; ca în această profeţie: „mă voi irosi/ alături de tine/ timpul meu se va numi timp mort/ toată această zbatere va fi în zadar/ mă voi irosi/ iar tu vei deveni spinul durerii/ vara din ochiul meu se va duce subit/ lumina va fi înlocuită cu noapte/ voi fi uscat/ şi mă voi zbate/ căci nu ştiu unde am greşit/ şi voi regreta că te-am întîlnit”. După Ion Iancu Lefter şi Ion Enache, Cornelius Drăgan pune Vasluiul pe harta poeziei noastre de azi.

Ioan Holban

(„Poezia”, iarnă 2016)

Setting

Layout

reset default