M.B. Ionescu-Lupeanu, Ciumăfaia

Share

Fascinaţia molimei

După „Strigoii lui Şuţu”, culegerea de povestiri cu care a debutat, în anul 2015, ca laureat al Ed. Junimea, l-am întâlnit pe M. B. Ionescu-Lupeanu la „Gaudeamus”-2016 cu o nouă carte, sub egida aceleiaşi prestigioase edituri. Faptul că este vorba de un roman, „Ciumăfaia”, mi-a confirmat previziunile, exprimate atunci în această revistă. Ce nu-mi închipuiam la vremea aceea era că autorul va descoperi în virtuţile personajului principal al povestirii ce dădea titlul volumului resursele necesare aprofundării motivului complex al clivajului temporal.

Catalizatorul celor două naraţiuni este Căpitanul Nikos din Theologos, ostrovul Thassos, slugă credincioasă care l-a blestemat pe Dumnezeu, rămas „la vârsta bărbatului desăvârşit, martor al sfârşitului lumii”. Vestita ciumă a lui Caragea le oferă atât lui, cât şi autorului prilejul de a reveni. Titlul romanului este cât se poate de bine ales, cu acces la zăcământul ancestral de factură fitomorfă totemică. El duce cu gândul la strigoi, ca soli ai Lumii-de-dincolo, ca modele ale behaviorismului şi ale frăţiei/ luptei dintre Hypnos şi Thanatos. Totul se coagulează pe motivul ciumei, invocată chiar în preambul, din freatica folclorului autohton, drept „boala cea mai rea din toate”, ce culege în calea ei, fără alegere, „Pruncuşorii mititei,/ Nevăstuice tinerele,/ Copiliţe gingăşele,/ Fecioraşi cu mintea crudă/ Şi bărbaţi voinici la trudă”. Motivul se dovedeşte fabulos şi providenţial pentru M. B. Ionescu-Lupeanu, care şi-ar putea lega destinul literar de avatarurile Căpitanului Nikos, în penumbra dintre lumi, aurorală şi crepusculară totodată.

Deocamdată, în anticamera extincţiei iminente, se dovedeşte că totul este posibil, ceea ce îi oferă autorului o plajă largă de manevră imaginativă, cu consecinţe artistice remarcabile. Acea estetică a urâtului, teoretizată ma­gistral de Karl Rosenkranz, îşi află aplicabilitatea deplină în eroismul patologic al unui Fanar transplantat, cu toate racilele lui, pe târâm mioritic, la vreme de cumpănă. în cazul de faţă, patul germinativ al maladivului este activat de un nutrient surprinzător – eroismul necenzurat, libertin şi atroce în manifestare, menit să seducă, să fascineze şi să incite: „Un cuţit a străpuns şarpele şi rochia ei, chiar între picioare. Simţea răceala lamei acolo, unde fusese mereu fierbinte. Şarpele voia să se mişte, dar lama îl ţinea pe loc. De pe mânerul cuţitului, două tetradrahme thassiene de argint luceau.”

În acest creuzet al umorilor şi efluviilor mizere, promiscuitatea exultă. Macabrul prosperă, iar bestiarul se dovedeşte terifiant. Doar cavalerismul aproape neverosimil al Căpitanului Nikos, fidel cuvântului şi misiunii asumate, intrigă. Candoarea lipsei de pudoare şi principialitatea incipientă îi acordă circumstanţe atenuante. În hăţişul rigorilor cotidiene, atitudinea lui ar stârni pasiuni dintre cele mai contradictorii. Virtuţile pestilenţialului nu sunt uşor acceptate, deşi compostul, ştim bine, hrăneşte miresme în corole dintre cele mai diafane. Fibra serafică a visceralului jubilează în „Ciumăfaia” prin amănuntul robust: „Mi-a aruncat capul doamnei. L-am prins şi am încercat să nu-l privesc. Căpitanul a pus inima ce-i bătea în palmă, în sân. I-a luat trupul pe umeri şi i-a făcut vânt peste marginea gropii. Ca un sac de barabule a atins pământul. Au sărit speriaţi. Căpitanul a ieşit din mormânt”. Ultima propoziţie este o cheie, în înţelegerea vitalităţii maxime ca formă a luptei cu moartea (molima) şi ca resuscitare a hybris-ului. Lipsa de prejudecăţi, amoralitatea generează dezinvoltură. Nimic nu pare să stea în calea autorului, decis să dea viaţă unui primitivism nici voalat, nici mimat. Îl trăieşte intens, într-o contagioasă complicitate cu cititorul. Pare că jubilează el însuşi, imaginând experienţe teribile de sexualitate tenebroasă, impulsivă, exhibată năvalnic, fără oprelişti, ca-ntr-o beţie a simţurilor, scuzată, bineînţeles, de morbul omnipotent: ciuma oblăduieşte, fără alegere, orice derapaj. Grobianismul stenic, viril, se află în simbioză paradoxală cu fragilitatea şi efemeritatea virginale.

Lentoarea levantină „cu iz veşted de Fanar” este subminată, în „Ciumăfaia” lui M. B. Ionescu-Lupeanu, de reperele temporale care, paradoxal, sporesc ambiguitatea momentului de desfăşurare a tramei. Ciuma lui Caragea îşi iese din matcă, debordând şi găsindu-şi un exponent simetric în contemporaneitate. Pare că o trăim şi noi, astăzi, cu voluptate, nostalgici după libertatea absolută. Eroismul patologic generează o dialectică a morbidităţii, vizibilă în scleroza instituţională şi în vacuumul etic al zilelor noastre. Sub masca resuscitării păgânismului şi a principialităţii incipiente, autorul propune o alegorie reparatorie pentru frustrările cotidiene. Eroismul briganzilor abia trecuţi de stadiul larvar, constituiţi într-o magmă instinctuală în curs de cristalizare, poate deveni exemplar. Aceste fiinţe atavice, cu pedigree nebulos şi palmares hipertrofiat, invită la meditaţie. În „Ciumăfaia”, o lume amorfă şi acefală îşi caută reperele, în plină criză. Pudoarea, devenită formă fără fond, consonează cu exacerbarea instinctelor primare, devenind, sub ameninţarea extincţiei iminente, antiseptică. Oare de ce cred că autorul imaginează aici un panaceu pentru bolile veacului, pentru ciuma care bate la porţile sufletelor noastre?! Violenţa, ca principiu diriguitor al viului, după Konrad Lorenz, îşi găseşte expresia elocventă în competiţia intraspecifică şi interspecifică. În această idee, secvenţa răfuielii boierului Lupa cu berzele negre, văzute ca mesageri ai morţii, este antologică: „Atras în berze, pân-a înroşit ţevile puştilor. Stolurile păreau nesfârşite. (…) A luat o armă cu două ţevi şi-a încărcat-o. Un şir de călugăriţe i-a trecut pe deasupra capului. A scuipat înciudat şi-a dat-o jos pe prima, apoi s-a aşezat pe băncuţa de lemn rindeluit, pătată de soare şi ploi, şi-a băgat ţevile-n gură şi, când s-a simţit gata, a plecat. (…) La ziuă, Angheluţă s-a-ntors după stăpână-său. L-a găsit cu capul zburat. O cioară şi o coţofană se luptau pe creierii lui.”

Sunt convins că principiul sacrului mascat în profan, definit astfel de Mircea Eliade, îşi găseşte aplicare, mutatis mutandis, şi în zilele noastre. Iată de ce cred şi în conotaţiile profunde ale prozei lui M. B. Ionescu-Lupeanu!

[„Luceafărul de dimineaţă”, nr. 12 (1078), 2016]

Gabriel CHEROIU

Setting

Layout

reset default