Ludicul în slujba gravității

Share

Există texte care, deși se pot susține în sine, cheamă, organic, și o escortă teoretică, în sensul că aceasta le-ar potența „gustul”. Greu, spre imposibil, să nu admiți un „avertisment” marca Roland Barthes, la poetica lui Gheorghe Schwartz, în general: „Textul este plural. Ceea ce nu înseamnă doar că în el există mai multe sensuri, ci mai curînd că el realizează o pluralitate semnificativă, o pluralitate ireductibilă. Textul nu este o coexistență a înțelesurilor, ci trecere, traversare (subl. mea, G. C.); astfel el răspunde nu unei interpretări, oricît de liberale, ci unei explozii, unei diseminări” (De l’oeuvre au texte). Prozatorul „inventează”, „fabulează”, ne obligă, aproape, să punem multe ghilimele cuvintelor, căci nimic nu e ce pare, chit că întreg ansamblul epic are coerență, fiind construit după toate „regulile” corinticului (iarăși ghilimele!).

Fel de a spune că, între intenționalitatea scriitorului și intenționalitatea exegetului, există o intenționalitate a textului, proprie, cum știm și de la Umberto Eco, cu implicația, aparent paradoxală, că aceea din urmă se impune, nu vrea ambiție auctorială sau vreo „explicitare”. Registrul autoironic este ales drept canava pentru o construcție epică ingenioasă, care-și conține propriul motor regenerator, ce ar putea fi asociat, la rigoare, cu un perpetuum mobile. Pentru că iată subtitlul opului: „O abordare pe cât de doctă, pe atât de optimistă și de redundantă a teoriei jocurilor de la tinerețe până la senectute (cu sublime exemple convingătoare)”. Cu astfel de paratext, opera e lansată liberă pe apele învolburate ale tuturor interpretărilor posibile. Și totuși…

Vocalizele…se numără printre cele mai satirice, mai mordante galerii de portrete din epica noastră, cu atât mai mult cu cât sunt „îmblânzite” și cauționate de fluiditate și limpiditate de ordin sintactic despre care ai jura că indică efortul conceperii unui portret clasic. Dar rigoarea formală, cu superstiții rigoriste venite (și recunoscute ca atare) din Spinoza, Locke, Descartes sau Kant, ascunde proiectul realizării unei lumi pe dos, unde burlescul traseului unui parvenit se amestecă, recognoscibil, cu date și situații din România de sub ochii noștri. Personajele revin periodic prin „fișe” comportamentale de un casant și frisonant umor, demn de un clinician care face periodicele vizite la salonul cu bolnavi care se ignoră: „Inițial, Julia Zimberlan a urmat clasa de pian a celebrului Sir Hugh H. Hughson, dar, cum fata se maturiza văzând cu ochii, odată cu o pubertate venită, și ea, cu mult mai devreme decât la alți copii, Consiliul Director, luând în considerare și analizând cu maximă atenție situația apărută – era totuși vorba despre fiica Marelui Julius Zimberlan Junior și nepoata Academicianului Julius Zimberlan Senior!! – a hotărât ca domnișoara Julia să fie transferată la clasa de violoncel a nu mai puțin celebrului Sir Robert R. Robertson”. Ni se explică, apoi, tot cu „răceală” tehnicistă, că, de fapt, schimbarea instrumentului a fost decisă de precocitatea hormonală a tinerei, care trebuia să țină ceva între picioare.

Astfel de fragmente abundă și adună, pe terenul atotîncăpător al jocului (de ambiții sociale, de vanități private, de voință de putere, nu importă) o serie de chipuri și măști numai bune pentru vivisecție. Copiii Bibi și Bubu pot deveni celebri prin notațiile care li se fac, în mod constant, pe măsură ce ei trec de la abilitatea timpurie de a-și vârî degetul mare de la picior în gură până la alte forme de satisfacție imediată (căci, spre deosebire de adult, copilul nu înțelege nici recompensa, nici pedeapsa, decât în imediatețe), ca, spre pildă, proclamarea ca general sau lider de echipă de fotbal în curtea blocului. „Doamna profesoară Victoria, șefa de catedră de la {coala generală nr. 13, nu înțelege aptitudinile decât într-un mod foarte pragmatic: nu contează cine știe ce talentul – și de ce talent măreț, Doamne iartă-mă! dispune inspectorul de specialitate? –, important este modul cum îți valorifici forțele, atâtea câte ai”. În fapt, absolut mândră de ambiția ei și de concordanța calităților sale cu acelea expuse de somitatea Henri Piéron, doamna cu pricina nu visează decât să devină directorul instituției.

Din poncife atitudinale și radiografieri ale unui psihism, generalizat, al „câștigării” jocului social sunt edificate multe alte ipostazieri ale bovarismului. De neuitat, mai ales că se „întoarce” frecvent în exemplificări, se dovedește și „Domnul doctor inginer director Ministru Gheorghe Morașanu”, specimen „capabil întotdeauna să reacționeze la orice semnal reprezentativ receptat” și care „știe, așa cum s-a mai amintit, cu cine să fie aliat, fiind conștient că orice alianță este doar conjuncturală, așa că se arată dispus pentru o vreme și la un rol subordonat, atunci când există într-un viitor acceptabil posibilitatea de a schimba rolurile cu temporarul șef”. Deși teoria jocurilor beneficiază de contraforți științifici (cei mai mulți fiind simili-științifici, oarecum à la Borges), cumva se justifică cutremurătorul adagio: la sfârșitul jocului stă diavolul. Tot cu o manevră ludică se întoarce pe dos, semantic, ca o mănușă, clasica înjurătură de mamă, omniprezentă pe glob, prezentată drept un compliment involuntar, o urare de suprem bine. Drept care ni se livrează, reiterat, ca un soi de nacazanie sîlnim, un „Manifest pentru savanții lumii: Lăsați din preocupările dumneavoastră temele inutile! Concentrați-vă geniul și experiența doar pentru a inventa procedeele prin care să poată oricine reveni în burta mamei, unicul loc unde fericirea depășește clipa singură, fiind prezentă tot timpul!”.

Gheorghe Schwartz se numără, cred, printre cei mai atenți cititori ai lui Eco, având și forța epică, și necesara detașare a moralistului pentru a demonstra că poate nimic nu e așa cum credem noi. Dar ce spunea semioticianul italian prea se potrivește metodei subtile, chiar imbricate, din Jocurile trecerii: „Vom descoperi poate într-o zi că Einstein s-a înșelat, dar ficțiunea, faptul că Emma Bovary moare, asta e ceva sigur. Nu se discută. Dacă vreți, puteți scrie o altă istorie, dar în ceea ce privește universul lui Flaubert, ea moare. Narativitatea ne dă universuri ancorate, care flotează mai puțin decât universurile reale, chiar dacă de obicei se crede contrariul.” Vocalizele propuse reprezintă chiar un joc de virtuozitate, o ilustrare și apărare a teritoriului ambiguității literare, acela unde se naște, îndeobște, arta.

 

(„România literară”, nr. 35-36/ 3 august 2018)

Gabriel COȘOVEANU

Setting

Layout

reset default