Literatură și prea mult postcomunism

Share

Planeta a fost suficient sedată. E momentul ca activitățile specifice antropocenului să-și revină din mi­rare. (Să nu vă treacă mai mult de câteva secunde prin minte ideea că va fi ușor!) între ele, literatura: a zăbovit suficient în contemplări nombriliste și în autoizolări la domiciliul scriitorilor. N-o fi dân­sa cea mai importantă, dar, atunci când își propune, e cea mai rezistentă la intemperii. în rest, servi­ciile secrete zumzăie fericite ca-ntr-o prisacă de-nceput de lume, studiind resturi de posibilități: L, U. V, W, VW, dublu, triplu W și alte asemenea mici aberații, menite să seducă mintea, inima și glandele salivare ale celor care nu cuvântă, dar votează. Căci a fost, în astea trei-patru luni, suficient gol istoric, manifestat fără efort și fără preparative. Globalizarea și-a arătat, brusc, cea mai aspră fațetă: nevăzutul. Aproape implicit, informația distorsionată a atins, zilnic, dimensiuni apoplectice, confirmând, la scară maximă, că locuitorii Terrei s-au născut poeți. Compulsiv-depresivii au primit o nesperată șansă, „complexul lui Ilie”(Zenobia Niculiță) a prosperat, iar singurătatea s-a topit și a curs pe pământ. Prizonieri ai unor euri tot mai debile, oamenii au început să-și ajusteze prioritățile, care, la rândul lor, se plimbau tot mai absente. Inconștientul colectiv mondial e destul de nervos. Vor urma adevărurile. China va încer­ca – normal, agresiv și multilateral -să profite, dar nu-i va fi deloc la îndemână. „Stupizii” occidentali s-au trezit din pumnii comerciali și dau semne că-ncep să înțeleagă ce se întâmplă: să-i vedeți când își vor da seama până la capăt, întrucât medici sobri, belgieni, ne asigură că ar trebui să ne obișnuim cu ideea perma­nenței virusale. USA vor spori, cu verificată dexteritate, pan­americana, pe fond de secetă a implicării. Miliardarii, spășiți, după cum vedem pe Bloomberg, Fox News ș.c.l. vor face și ei ce pot: se vor îmbogăți. Ceilalți, sărăci și cinstiți, vor continua să „posteze” pe FB, adică să-i alimenteze pe amintiții bogătași. Dacă nu ține morțiș, UE nu se va demantela. Restul lumii (including UKJ) va participa fără să se bage. în sinteză, țările inteligente (Finlanda, Coreea de Sud, Elveția, Japonia, Canada, Austria, Luxemburg etc. – v. Jose Antonio Marina) vor investi accen­tuat, cum au tacul și până acum. în educație, sănătate și hrană bio: celelalte vin aproape de la sine. în sfârșit, să trecem peste mărunțișuri și să ne apropiem de ce ne interesează, întrucât are valabilitate transpandemică.

Din stocul subțirel al aparițiilor viabile din acest prim semes­tru am ales cartea lui Alexandru Călinescu: Instantanee cu final deschis. Editura Junimea, 2020, 389 p. E o lectură cvasi-energizantă, numai bună pentru recluziune, dându-ți o puternică sen­zație că literatura are resurse su­plimentare încă necunoscute. In­teracțiunea cu ceea ce ne propu­ne Alexandru Călinescu e una vioaie și captivantă, îți activează sau reamintește pasiunea plura­lității bibliopolisului, a nesfârși­tei sale geografii tihnite, multietajate, „lejere”, babelice și răsco­litoare, care se cere descusută cu grijă, în măsura posibilului și a facultăți lor interpretative puse la bătaie. Comentariile te țin în pri­ză, purtându-te prin multe spații ficționale și concrete, istorice, tu stând, evident, pe loc, dar lăsându-ți imaginația scormonitor-euristică și pe cea factual-rememorativă să zburde, în stilul „călăto­rului sedentar” al lui Pietre Bay-ard. schițat/reconstituit la p. 11. Cele peste o sută de texte, între care trei interviuri, sunt doldora de informații, filtrate de un spirit critic de o clară integritate și care se plasează, fără discuție, în afa­ra cultului improvizației, dominant-parazitar astăzi, într-o tot mai sleită viață literară. (Contri­buția pandemică e numai cireașă amară…) E unul dintre puținii autori români care reușește să unifice componente textuale alt­fel greu de strunit, de ținut îm­preună: enciclopedice, critic-teoretice, afectiv-recuperatoare, politologice etc. Instantaneele… vin în prelungirea volumelor In­terstiții (Polirom, 1998) și Adria­na și Europa (Polirom, 2004), cu un spațiu, de data aceasta, mai amplu acordat cărților „politice”, respectiv cu trimitere la analiza din mai multe unghiuri a comu­nismului și la reconstituirea vie­ții de zi cu zi din totalitarism/e. Tripleta are unitate, conturează un profil intelectual foarte credi­bil, elastic-performant în pune­rea, de fiecare dată, a cărții co­mentate într-o lumină adecvat-exploratorie și desfășoară reflec­ții pe mai multe dimensiuni: glisajele între ele sunt nu numai permise, ci și solicitate. Sunt re­cenzate cărți apărute în franceză, unele „exotice” (despre Liane de Pougy!, O viață fabuloasă, pp. 130-135), traduceri în franceză, iar literatura română de azi e vizitată cu o anume discreție ironică. Pa­risul e omniprezent, de la „Paris” la subteranele, străzile, cafenele­le, librăriile, bistrourile și locurile lui secrete, până la multele cărți despre el și la cele mai fantasmatice imagerii care i se pot asocia. Proustianismul, normal pentru un (filo-) „parizian”, e-n floare, apar destule decupaje autobiografice, inclusiv jurnale pariziene, parțial în siajul Iui R. Barthes, scriitorul român nefiind, totuși, un barthesian. Et pour cause!; v pp. 161-312, pe care francezul, cu mici excepții, nu le-ar fi putut scrie. (în fine: „Roland Barthes, om foarte de stânga…”, p. 144). Paleta e, de fapt, și mai largă. Scrie, bunăoa­ră, despre Weinsteingate, pp. 264-266. E preocupat de multele de­rapaje ale lumii contemporane, fără a omite, lucid, să menționeze cărți, statistici etc. care arată cum stăm realmente (v. prezentarea cărții lui Johan Norberg în Moti­ve de optimism, pp. 246-248, cu mai multe decât lămuritoare com­parații.) Identifică, riguros, exce­sele ca răspunsuri greșite date altor stupizenii. Se vede că ceea ce afirma într-un interviu e și pus în aplicare: „Dimpotrivă, în ulti­mii ani am eliminat pe cât se poa­te lecturile din obligație. Citesc ce mă interesează și ce-mi place. E ideal.” (p. 360) Așa că bogăția de idei amintita se manifestă po­lifonic, spontan, alegru, dar vine pe un extins, fie și subtil disimu­lat, fond de acumulări. Iar dacă vom răzbi în câteva contexte pu­țin mai ample ale cărții/cărților, vom putea înțelege mai bine in­clusiv ceea ce am descris în pri­mul paragraf.

Revine, pe bună dreptate, cred, asupra grupării Tel Quel, cu propensiunile și opțiunile ei turpid-incredibile: „A fost, totoda­tă, o cumplită operație de tâmpi-zare căreia i-a căzut victimă nu doar poporul chinez, ci și… o parte a intelectualității occiden­tale.” – p. 252. (în treacăt fie zis, îmi amintesc groaza cu care – prin 1990, citind mai multe „interven­ții” ale acestor imunzi „intelec­tuali”, practicanți ai jocului con­fuziei miorlăitului habitual cu „maoizarea”din plictis și sterili­tate- observam necuviința de a mă invita în peștera din care toc­mai ieșisem și în care ei se adă­posteau, liberi și nesiliți de ni­meni.) Oricât ar încerca să „caragializeze”, firesc într-o primă in­stanță. Alexandru Călinescu nu-și poate reprima un fior: „Dar aces­te reflexe de gândire n-au dis­părut; le regăsesc, spre exemplu.

În intervențiile unor tineri care aplică, în fond, aceleași tipare: lupta de clasă, ideologie progre­sistă vs. ideologie reacționară, exploatare capitalistă etc, promo­vând, prin contrast, o imagine pozitivă a României comuniste. Mă consolez cu gândul că stân­gismul e, de regulă, o boală juvenilă.” (Caraghioslâcuri cu Tel Quel, p. 254) Stultiția n-are – nu-i așa? – frontiere, ca să para­frazez pe cineva important. Arti­colul trebuie pus în conexiune cu altul, la fel de memorabil, Po­vești cu Tel Quel, publicat în In­terstiții. „Ața roșie și groasă cu care era cusută minciuna nu poate deveni, prin miracol, subțire și transparentă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nu s-ar fi încercat travestirea adevărului și măsluirea istoriei”, (p. 133) Și aici expunerea gânditorului român mi se pare impecabilă. Cineva ar putea spune că intelectualul estic era/este mai predispus să vadă mizeria unei cedări care numai „poesie”, cum zicea Sollers, nu era. Numai că autoextirparea gândirii critice nu poate cauționa niciodată uimitoarele, ce-i drept, anamorfoze ale aberației.

Mă și despart, în câteva, puți­ne, locuri, de autor: despre Celă­lalt Simion, romanul lui Petru Cimpoeșu, am scris altfel, am avut destule reticențe față de Numărul zero, romanul lui U. Eco etc. Stilistic, am fost descumpă­nit o singură dată: „Principalii lui protagoniști…” (p. 240) Dar acestea sunt diferențieri/obser­vații inerente în orice micro-câmp interacțional. Alexandru Călinescu are un soi de lumino­zitate galică și o disponibilă, neforțată serenitate disociativă. Nu e pamfletar nici când e nevoit să fie dur și delimitativ: „Oportu­nismul lui G. Călinescu este o evidență și, oricare ar fi motiva­țiile lui, el trebuie taxat ca atare. Rămân destule aspecte ale operei lui ce merită cu adevărat admi­rația noastră.” (p. 108) A interio­rizat ușor forme de trăire și reactivitate pariziene, pentru că anamneză culturală a funcționat ireproșabil în cazul lui: găsise cu mult înainte ce căuta. (Cele trei interviuri sunt concludente și în această privință.) într-o literatură în care a o lua vesel pe câmpii a devenit obișnuință (poziționarea tenebroasă se vede, de pildă, în croșetarea argumentativă strict partizană, în imposibilitatea, altfel spus, în care se află participantul de a-și extrage mintea din iluziile pe care le fabrică neîncetat!), Alexandru Călinescu aduce un prețios simț al echilibrului, nuan­țării obiective și plasării corecte, neviscerale, a observației critice: „Depinde de noi, în consecință, să nu lăsăm câmp liber populismului și demagogiei.” (p. 248) De altminteri, din colarea conside­rațiilor sale pe marginea unor cărți franțuzești se poate scoate o imagine auctorială indirectă: „combinație bine dozată între inventivitate, ludic și umor” (p. 15, despre Pierre Bayard); „talentul era dublat de caracter” (p. 157, despre Jean Cau; am apreciat și ce spunea acesta din urmă despre Mauriac: „născut pentru a deveni portret”!); „în­semnătatea eleganței era dată și de faptul că tăcea parte dintr-un set de valori și de practici socia­le, alături de politețe, galanterie și de arta conversației.” (p. 145). I se potrivește, neîndoielnic, și constatarea lui Valery referitoare aceeași calitate: „Ușurință în lucrurile dificile. A găsi fără a avea aerul că ai căutat.” (p. 143) Iar exemplele pot continua. De preci­zat că rareori astfel de exerciții „starobinskian-saussuriene” își găsesc vreo justificare, adică nu-i găsești prea ușor pe cei care să semene cu cărțile valoroase despre care scriu.

Alexandru Călinescu aduce în critica de la noi câte ceva din ra­finamentul, grația ideatică și sen­zualitatea politropică proprii ce­lei franceze. Atunci când, bene­fic, se îndepărtează de aceasta din urmă se apropie de ce are pri­ma mai valoros și invers.

Ion BUZERA

[(„Mozaicul”, nr. 7-8 (261/262)]

Setting

Layout

reset default