Planeta a fost suficient sedată. E momentul ca activitățile specifice antropocenului să-și revină din mirare. (Să nu vă treacă mai mult de câteva secunde prin minte ideea că va fi ușor!) între ele, literatura: a zăbovit suficient în contemplări nombriliste și în autoizolări la domiciliul scriitorilor. N-o fi dânsa cea mai importantă, dar, atunci când își propune, e cea mai rezistentă la intemperii. în rest, serviciile secrete zumzăie fericite ca-ntr-o prisacă de-nceput de lume, studiind resturi de posibilități: L, U. V, W, VW, dublu, triplu W și alte asemenea mici aberații, menite să seducă mintea, inima și glandele salivare ale celor care nu cuvântă, dar votează. Căci a fost, în astea trei-patru luni, suficient gol istoric, manifestat fără efort și fără preparative. Globalizarea și-a arătat, brusc, cea mai aspră fațetă: nevăzutul. Aproape implicit, informația distorsionată a atins, zilnic, dimensiuni apoplectice, confirmând, la scară maximă, că locuitorii Terrei s-au născut poeți. Compulsiv-depresivii au primit o nesperată șansă, „complexul lui Ilie”(Zenobia Niculiță) a prosperat, iar singurătatea s-a topit și a curs pe pământ. Prizonieri ai unor euri tot mai debile, oamenii au început să-și ajusteze prioritățile, care, la rândul lor, se plimbau tot mai absente. Inconștientul colectiv mondial e destul de nervos. Vor urma adevărurile. China va încerca – normal, agresiv și multilateral -să profite, dar nu-i va fi deloc la îndemână. „Stupizii” occidentali s-au trezit din pumnii comerciali și dau semne că-ncep să înțeleagă ce se întâmplă: să-i vedeți când își vor da seama până la capăt, întrucât medici sobri, belgieni, ne asigură că ar trebui să ne obișnuim cu ideea permanenței virusale. USA vor spori, cu verificată dexteritate, panamericana, pe fond de secetă a implicării. Miliardarii, spășiți, după cum vedem pe Bloomberg, Fox News ș.c.l. vor face și ei ce pot: se vor îmbogăți. Ceilalți, sărăci și cinstiți, vor continua să „posteze” pe FB, adică să-i alimenteze pe amintiții bogătași. Dacă nu ține morțiș, UE nu se va demantela. Restul lumii (including UKJ) va participa fără să se bage. în sinteză, țările inteligente (Finlanda, Coreea de Sud, Elveția, Japonia, Canada, Austria, Luxemburg etc. – v. Jose Antonio Marina) vor investi accentuat, cum au tacul și până acum. în educație, sănătate și hrană bio: celelalte vin aproape de la sine. în sfârșit, să trecem peste mărunțișuri și să ne apropiem de ce ne interesează, întrucât are valabilitate transpandemică.
Din stocul subțirel al aparițiilor viabile din acest prim semestru am ales cartea lui Alexandru Călinescu: Instantanee cu final deschis. Editura Junimea, 2020, 389 p. E o lectură cvasi-energizantă, numai bună pentru recluziune, dându-ți o puternică senzație că literatura are resurse suplimentare încă necunoscute. Interacțiunea cu ceea ce ne propune Alexandru Călinescu e una vioaie și captivantă, îți activează sau reamintește pasiunea pluralității bibliopolisului, a nesfârșitei sale geografii tihnite, multietajate, „lejere”, babelice și răscolitoare, care se cere descusută cu grijă, în măsura posibilului și a facultăți lor interpretative puse la bătaie. Comentariile te țin în priză, purtându-te prin multe spații ficționale și concrete, istorice, tu stând, evident, pe loc, dar lăsându-ți imaginația scormonitor-euristică și pe cea factual-rememorativă să zburde, în stilul „călătorului sedentar” al lui Pietre Bay-ard. schițat/reconstituit la p. 11. Cele peste o sută de texte, între care trei interviuri, sunt doldora de informații, filtrate de un spirit critic de o clară integritate și care se plasează, fără discuție, în afara cultului improvizației, dominant-parazitar astăzi, într-o tot mai sleită viață literară. (Contribuția pandemică e numai cireașă amară…) E unul dintre puținii autori români care reușește să unifice componente textuale altfel greu de strunit, de ținut împreună: enciclopedice, critic-teoretice, afectiv-recuperatoare, politologice etc. Instantaneele… vin în prelungirea volumelor Interstiții (Polirom, 1998) și Adriana și Europa (Polirom, 2004), cu un spațiu, de data aceasta, mai amplu acordat cărților „politice”, respectiv cu trimitere la analiza din mai multe unghiuri a comunismului și la reconstituirea vieții de zi cu zi din totalitarism/e. Tripleta are unitate, conturează un profil intelectual foarte credibil, elastic-performant în punerea, de fiecare dată, a cărții comentate într-o lumină adecvat-exploratorie și desfășoară reflecții pe mai multe dimensiuni: glisajele între ele sunt nu numai permise, ci și solicitate. Sunt recenzate cărți apărute în franceză, unele „exotice” (despre Liane de Pougy!, O viață fabuloasă, pp. 130-135), traduceri în franceză, iar literatura română de azi e vizitată cu o anume discreție ironică. Parisul e omniprezent, de la „Paris” la subteranele, străzile, cafenelele, librăriile, bistrourile și locurile lui secrete, până la multele cărți despre el și la cele mai fantasmatice imagerii care i se pot asocia. Proustianismul, normal pentru un (filo-) „parizian”, e-n floare, apar destule decupaje autobiografice, inclusiv jurnale pariziene, parțial în siajul Iui R. Barthes, scriitorul român nefiind, totuși, un barthesian. Et pour cause!; v pp. 161-312, pe care francezul, cu mici excepții, nu le-ar fi putut scrie. (în fine: „Roland Barthes, om foarte de stânga…”, p. 144). Paleta e, de fapt, și mai largă. Scrie, bunăoară, despre Weinsteingate, pp. 264-266. E preocupat de multele derapaje ale lumii contemporane, fără a omite, lucid, să menționeze cărți, statistici etc. care arată cum stăm realmente (v. prezentarea cărții lui Johan Norberg în Motive de optimism, pp. 246-248, cu mai multe decât lămuritoare comparații.) Identifică, riguros, excesele ca răspunsuri greșite date altor stupizenii. Se vede că ceea ce afirma într-un interviu e și pus în aplicare: „Dimpotrivă, în ultimii ani am eliminat pe cât se poate lecturile din obligație. Citesc ce mă interesează și ce-mi place. E ideal.” (p. 360) Așa că bogăția de idei amintita se manifestă polifonic, spontan, alegru, dar vine pe un extins, fie și subtil disimulat, fond de acumulări. Iar dacă vom răzbi în câteva contexte puțin mai ample ale cărții/cărților, vom putea înțelege mai bine inclusiv ceea ce am descris în primul paragraf.
Revine, pe bună dreptate, cred, asupra grupării Tel Quel, cu propensiunile și opțiunile ei turpid-incredibile: „A fost, totodată, o cumplită operație de tâmpi-zare căreia i-a căzut victimă nu doar poporul chinez, ci și… o parte a intelectualității occidentale.” – p. 252. (în treacăt fie zis, îmi amintesc groaza cu care – prin 1990, citind mai multe „intervenții” ale acestor imunzi „intelectuali”, practicanți ai jocului confuziei miorlăitului habitual cu „maoizarea”din plictis și sterilitate- observam necuviința de a mă invita în peștera din care tocmai ieșisem și în care ei se adăposteau, liberi și nesiliți de nimeni.) Oricât ar încerca să „caragializeze”, firesc într-o primă instanță. Alexandru Călinescu nu-și poate reprima un fior: „Dar aceste reflexe de gândire n-au dispărut; le regăsesc, spre exemplu.
În intervențiile unor tineri care aplică, în fond, aceleași tipare: lupta de clasă, ideologie progresistă vs. ideologie reacționară, exploatare capitalistă etc, promovând, prin contrast, o imagine pozitivă a României comuniste. Mă consolez cu gândul că stângismul e, de regulă, o boală juvenilă.” (Caraghioslâcuri cu Tel Quel, p. 254) Stultiția n-are – nu-i așa? – frontiere, ca să parafrazez pe cineva important. Articolul trebuie pus în conexiune cu altul, la fel de memorabil, Povești cu Tel Quel, publicat în Interstiții. „Ața roșie și groasă cu care era cusută minciuna nu poate deveni, prin miracol, subțire și transparentă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nu s-ar fi încercat travestirea adevărului și măsluirea istoriei”, (p. 133) Și aici expunerea gânditorului român mi se pare impecabilă. Cineva ar putea spune că intelectualul estic era/este mai predispus să vadă mizeria unei cedări care numai „poesie”, cum zicea Sollers, nu era. Numai că autoextirparea gândirii critice nu poate cauționa niciodată uimitoarele, ce-i drept, anamorfoze ale aberației.
Mă și despart, în câteva, puține, locuri, de autor: despre Celălalt Simion, romanul lui Petru Cimpoeșu, am scris altfel, am avut destule reticențe față de Numărul zero, romanul lui U. Eco etc. Stilistic, am fost descumpănit o singură dată: „Principalii lui protagoniști…” (p. 240) Dar acestea sunt diferențieri/observații inerente în orice micro-câmp interacțional. Alexandru Călinescu are un soi de luminozitate galică și o disponibilă, neforțată serenitate disociativă. Nu e pamfletar nici când e nevoit să fie dur și delimitativ: „Oportunismul lui G. Călinescu este o evidență și, oricare ar fi motivațiile lui, el trebuie taxat ca atare. Rămân destule aspecte ale operei lui ce merită cu adevărat admirația noastră.” (p. 108) A interiorizat ușor forme de trăire și reactivitate pariziene, pentru că anamneză culturală a funcționat ireproșabil în cazul lui: găsise cu mult înainte ce căuta. (Cele trei interviuri sunt concludente și în această privință.) într-o literatură în care a o lua vesel pe câmpii a devenit obișnuință (poziționarea tenebroasă se vede, de pildă, în croșetarea argumentativă strict partizană, în imposibilitatea, altfel spus, în care se află participantul de a-și extrage mintea din iluziile pe care le fabrică neîncetat!), Alexandru Călinescu aduce un prețios simț al echilibrului, nuanțării obiective și plasării corecte, neviscerale, a observației critice: „Depinde de noi, în consecință, să nu lăsăm câmp liber populismului și demagogiei.” (p. 248) De altminteri, din colarea considerațiilor sale pe marginea unor cărți franțuzești se poate scoate o imagine auctorială indirectă: „combinație bine dozată între inventivitate, ludic și umor” (p. 15, despre Pierre Bayard); „talentul era dublat de caracter” (p. 157, despre Jean Cau; am apreciat și ce spunea acesta din urmă despre Mauriac: „născut pentru a deveni portret”!); „însemnătatea eleganței era dată și de faptul că tăcea parte dintr-un set de valori și de practici sociale, alături de politețe, galanterie și de arta conversației.” (p. 145). I se potrivește, neîndoielnic, și constatarea lui Valery referitoare aceeași calitate: „Ușurință în lucrurile dificile. A găsi fără a avea aerul că ai căutat.” (p. 143) Iar exemplele pot continua. De precizat că rareori astfel de exerciții „starobinskian-saussuriene” își găsesc vreo justificare, adică nu-i găsești prea ușor pe cei care să semene cu cărțile valoroase despre care scriu.
Alexandru Călinescu aduce în critica de la noi câte ceva din rafinamentul, grația ideatică și senzualitatea politropică proprii celei franceze. Atunci când, benefic, se îndepărtează de aceasta din urmă se apropie de ce are prima mai valoros și invers.
Ion BUZERA
[(„Mozaicul”, nr. 7-8 (261/262)]