Literatura ca trans-figurare a lumii

Share

Grigore Chiper îşi subintitulează cea mai recentă carte a sa, Piese dintr-un puzzle (Editura Junimea, 2017), „pseudojurnal”; scrise între 1983 şi 1984, în aparenţă sub efectul unor declanşatori (cartea Însemnările lui Malte Laurids Brigge şi, mai tîrziu, ca o confirmare, Musil), în fond, autorii evocaţi desemnînd, mai degrabă, o proximitate literară, textele lui Grigore Chiper se îndepărtează de formula jurnalului intim, structurînd ceea ce aş numi o proză de idei şi, mai ales, o poetică a fragmentului, ca în toată literatura generaţiei 1980 care, cum se vede, se instala atunci în cîmpul cultural românesc în ţară şi, deopotrivă, la Chişinău. Epoca era, încă o dată, la Bucureşti şi Chişinău, una a „debandadei de sistem”, într-un „regim eminamente dictatorial” (iar Eugenia Bulat, în Piatra de Ca’Vendramin, acuza, şi ea, „mizerabilitatea” Basarabiei), impunînd ficţionarilor români de aici şi de dincolo un mod al supravieţuirii „prin cultură sau exil interior”; în consecinţă, Grigore Chiper şi întreaga sa generaţie refuză realul, îl expediază în afara frontierelor fiinţei interioare şi, implicit, ale poeziei şi prozei pe care le generează, îl declară „persona non grata” în lumea literaturii, poetul din volumul de debut, Abia tangibilul, care adună poeme scrise în aceeaşi perioadă cînd notaţiile din Piese dintr-un puzzle erau părăsite în sertar, dislocînd realul, dizolvîndu-l, pulverizîndu-şi fiinţa interioară în fragmente care o vor reclădi: în poezia şi proza de idei pe care le scrie în acei ani, Grigore Chiper denunţă lipsa de semnificare a realului, precum şi a oamenilor poziţionaţi în miezul acestuia şi, tocmai de aceea, îi re-înfiinţează pornind de la zero, de la vid. Literatura lui Grigore Chiper din Aici, în falset, Perioada albastră, Cehov, am cerut obosit, Turnul de fildeş înclinat, Roman-simulacru, Cărări înapoi, dar şi în prozele din Piese dintr-un puzzle e o transfigurare şi un refuz net al „copiei” realului („Să-ţi fac un portret de cuvinte nu am nicio dorinţă, cu toate că nu minimalizez necesitatea pentru fiecare om de a-şi verifica nivelul de cunoaştere a lucrurilor. Dar pe un pictor nu l-ar ofensa nimic mai mult decît întrebarea: seamănă? Dacă artiştii şi-ar fi pus vreodată această întrebare, arta ar înceta să mai existe”, scrie Grigore Chiper în una din notaţiile sale).

Transferul în vis, întro lume mai vie decît tot ceea ce convenţiile spun că va fi fiind viu e fixat prin cîteva metafore obsedante; cea dintîi e căderea în abisul unei fîntîni sau în lume („Mă uit în ea, în fîntînă. Ceea ce mă dezgustă e abisul care zace nedescoperit. Ce înfiorător şi rece e înăuntru. Am simţit asta încă de la prima cădere. Apoi iar cad, buzele mi se ating de ceva dur, de neexplicat, trupul mi se desface de parcă ar fi trebuit împărţit lumii. Ce groaznică învălmăşeală. Nu mai suport, mîna îmi cade pe podea ca un soldat care a murit neştiind pentru ce”), călătoria îndărăt, cu pulverizarea fiinţei pentru o nouă recompunere într-o nouă identitate, a lui Cain alungat în pustie: „Cerul e o bucată imensă de plumb, iar pămîntul e o tigaie. O boală lăuntrică mă împinge să mă uit la nivelul temperaturii. Dar asta e prea puţin şi neimportant. Ştim: toate corpurile îşi găsesc mai repede identitatea numai în cădere”. Dar Cain îşi clădeşte acolo, în visul de după cădere, o casă (acasa, odaia): „Obiectul la care mă gîndesc şi pe care nu vreau să-l mai divulg seamănă cu o casă: cine vine rămîne, cine pleacă nu se mai întoarce”. Cum se vede, casa este „obiectul” gîndit, imaginat; casa e o supradeterminare a celui care o locuieşte, crede G. Bachelard, iar casa lui Grigore Chiper e pustietatea însăşi, îi figurează risipirea în fragmentele unui puzzle, o casă fără lacăt şi fără uşi, unde cineva aşteaptă, să zicem, o femeie, cum altădată, altcineva îl aştepta pe Godot: la uşa casei protagonistului din Piese dintr-un puzzle nu bate nimeni. Casa din pustie e ţinta, spaţiul de identificare.

A treia metaforă obsedantă care însoţeşte transferul fiinţei în vis este ceea ce aş numi universul acvatic: „mediul spre care rîvnesc e apă”, scrie personajul-narator din Piese dintr-un puzzle. Casa e visul din pustie; ploaia, ceaţa, cerul umed, „patul” de apă figurează celălalt vis, al viului, polimorfului, culorii: „Clădiri mai mari şi mai mici, mai înalte şi mai joase, învăluite toate în marama unor culori sărace. Dar cele mai bogate palete se pot naşte din monotonia nopţii, a ploii sau a ceţii. Tot aşa cum observăm adevărata splendoare a ploii numai cînd razele de soare scot la iveală cromatica curcubeului. E destul să ne contopim în ceaţă prin rîndurile unor poezii, ca să ne putem disocia odată cu ele în mii de puncte colorate, în mii de fascicole diforme. Există în faţa ochilor doar o culoare, una singură, şi numai trecută prin partea noastră bună deţine adevăratul evantai chinezesc”. Sunetul unui pian în ploaie, fragmentele unui „scherzzo neinterpretat nicicînd” de sub un cer mohorît, reflectat în apa unui lac, ninsoarea care aduce tristeţea ca „o efigie de pe-o monedă ieftină”, nuferii de pe apa mîloasă marchează transferul, prin plutire, al fiinţei în visul din universul acvatic: „Privea în sus. Azi se vedea ca un peşte minuscul plutind în văzduh. Plutea şi tot mai mult îl ademenea o ceaţă. Plutea între două maluri, între două rînduri de bărbaţi taciturni, inexpresivi, mişcîndu-se ca nişte figurine. Plutea între două rînduri de întrebări: Ce a făcut? Ce a putut să facă în general? Întrebări cu iz adolescentin, adică erau veşnice”.

Umanitatea, însoţitorii şi interlocutorii din lumea creată, personajele acesteia sînt, mai întîi, nişte ipoteze ori ipostaze ale feminităţii; Lia care l-a citit pe Iorga („cine n-are trecut n-are nici viitor”, spune aceasta pe urmele istoricului), o femeie „retrasă într-o altă lume”, falsul convorbitor dintr-un dialog interior, varianta „perfectă a unei iubiri”, Xenia, „ca o bunătate neînţeleasă”, frumoasă, Delia, Lenore care apare ca „o fată zveltă, zbînţuită, cu părul şaten, mereu despletit, lăsat în bătaia vînturilor de pe deal”, Ingrid, „păr negru-negru, ochi negri alungiţi, nu migdalaţi, şi o faţă de ceară”, o blondă pală, o fată a cărei lectură preferată e Evanghelia după Ioan Teologul – ipotezele feminităţii, ale femeii, „una singură pretutindeni, întreruptă din cînd în cînd de cîte vreun nume” –, apoi, Michael „de la bar” şi, mai ales, monahul rătăcitor de la un schit, un misionar care „seamănă la chip şi suflet cu semnul interogării”, băiatul din copilărie, „cu un rucsac în spate, în care purta cîteva puncte de suspensie şi un sens salvator” exprimă o umanitate care trăieşte „ca pe întuneric”, purtînd cu sine doar gîndul persistent al morţii, asemeni femeilor şi bătrînilor contopiţi cu greutăţile lor: „O bătrînă duce peste pod, mai bine zis, tîrăşte un coş, o căldare cu ouă, un sac cu conţinutul ambiguu; o alta are un geamantan şi un coş, de la prima vedere, peste puterile ei; şi alte femei şi bătrîni sunt contopiţi cu greutăţile lor. În trecut aveam impresia că ne uneşte doar timpul în care trăim, dar prea puţin. Venim cu toţii din alte timpuri şi ne adunăm ca nişte trecători în gară. Un măturător trece printre noi cu o mătură mare, pufoasă, parcă nesinchisindu-se de nimic, şi ne desparte pe toţi”. Personajele din Piese dintr-un puzzle sînt ca nişte gravuri vechi, oameni „neajutoraţi, alergînd cu degetele desfăcute şi cu braţele ridicate în sus, uşor lăsate înainte”.

Aceasta este imaginea care tutelează umanitatea din cartea lui Grigore Chiper, un poet care, la debutul său, descoperea, iată, în proza de idei, antenele poeziei înalte; Piese dintr-un puzzle împlineşte profilul unuia dintre scriitorii demni de a fi remarcaţi din actualitatea noastră literară.

Ioan Holban

(„România literară”, nr. 41, 22 sept. 2017)

Setting

Layout

reset default