Lecturi anglo-americane

Share

Comunitatea restrânsă a angliștilor și americaniștilor români este destul de productivă, dar are o vizibilitate redusă, și din pricina faptului că majoritatea cărților, studiilor și eseurilor scrise de membrii ei sunt în limba engleză și din această cauză se adresează în primul rând specialiștilor și unor foarte puțini intelectuali ahtiați după informații culturale din alte zone. Întâmpinăm aici o dilemă, sau un cerc vicios. Pe de o parte, glosând despre cărți și autori de expresie engleză, anglo-americanistul se consideră obligat să scrie într-o limbă înțeleasă de exegeții nativi, cu care, într-o manieră de a vorbi, se află în competiție. Ca un corolar, este important ca textul să fie redactat într-o engleză vie, actuală, expresivă sau cel puțin acceptabilă, ceea ce pentru un autor a cărui engleză este inoculată didactic poate însemna un efort suplimentar. Pe de altă parte, însă, opera astfel creată va avea un impact minim asupra publicului cititor românesc, în esență nepoliglot și puțin înclinat spre lectură, și, prin extindere, un ecou plăpând în arena literară autohtonă, chiar dacă autorii despre care (se) scrie sunt traduși și apreciați în țară. În ultima vreme (de vreo cinci ani încoace) specialistul în literaturile de expresie engleză a devenit mai sensibil la cântecul sirenelor autohtone și, decât să-și lase cărțile să zacă inerte în bibliotecile Occidentului (în măsura în care ajung acolo), a început să le redacteze în limba română, sperând să fie citit și apreciat măcar acasă la el. Aceste idei se află oarecum în opoziție cu cele formulate de universitarul ieșean Codrin Liviu Cuțitaru în „Nota autorului” la recentul său volum, Studii de anglistică și americanistică, în care pledează pentru ieșirea din „localismul pernicios intelectual” (îndemnând critica literară românească să vibreze mai prompt la contribuțiile specialiștilor în literaturi străine), întru realizarea unei „interacțiuni directe, deopotrivă mentală și mentalitară, cu marea literatură a lumii”. (p. 5). Firește, ambele împliniri sunt de dorit.

Întrucât volumul apărut la Editura Junimea nu ne oferă vreo informație referitoare la autor, probabil puțin cunoscut în afara breslei și a cercurilor de cititori ai recenziilor la cărțile străine din România literară, Dilemateca sau Suplimentul de cultură, publicații la care a colaborat, e bine de știut că profesorul Cuțitaru (nume predestinat pentru un analist) este un eminent cunoscător al literaturii americane, al celei englezești victoriene, temeinic informat în domeniul teoriei literare. A publicat cărți esențiale despre transcendentalism și romanul victorian. Este titularul unei rubrici „altfel despre viața universitară” la Dilema veche și a deținut felurite funcții administrative la UAIC. Cartea de față s-a alcătuit din aglutinarea studiilor, cronicilor și eseurilor publicate în diferite jurnale academice sau în paginile de literatură străină ale revistelor de cultură menționate mai sus.

Drept captatio benevolentiae, CLC pune în primele pagini ale volumului un frumos eseu despre tragedie, privită ca un veritabil război (cultural?), operând disocierile necesare față de melodramă, definind eroul tragic ca pe un protagonist căruia i se refuză dreptul la opțiune și găsind trei paradigme funcționale: modelul clasic (conflict extern), în care individul își înfruntă propriul destin (fatum malus), modelul neo-clasic (tensiune internă provocată de natura duală a eroului, e. g. conflictul datorie/onoare-iubire) și modelul modern, în care eroul își forțează propriile limite, ajungând la hybris. Disocierile sunt importante din punct de vedere operațional, întrucât aceste modalități nu se întâlnesc în stare pură și nu sunt circumscrise în timp (în Macbeth, de pildă, tipul unu se suprapune peste tipul trei). Mai mult, în alte texte din volum, se arată cum inspirația tragică transcende timpul, fiind prezentă atât în literatura engleză (la iacobiții John Webster și Thomas Heywood), cât și în cea americană (la Hawthorne și, mai ales, Melville). Ideile din preambulul teoretic sunt aplicate apoi la marile tragedii shakespeariene (Hamlet, Othello, Regele Lear, Macbeth). O ipoteză interesantă, dar care se cere argumentată mai solid, este că în ultima piesă conflictul tragic este între cultura masculină și cea feminină, adevărata victimă fiind Lady Macbeth.

Un număr considerabil de pagini îi sunt închinate lui Edgar Allan Poe. Grupajul începe cu o analiză minuțioasă a povestirii „The Cask of Amontillado”, care, prin finețea disecării textului și îndrăzneala 30 STEAUA 1/2017 și arabescului” publicate de Liviu Cotrău în seria de opere complete, cu zăboviri propice asupra unor texte ca „William Wilson”, „The Tell-Tale Heart”, „The Fall of the House of Usher” și cu sublinierea atât a obsesiei morții la Poe și în contextul literar european mai larg (în care meritele americanului se disting mai clar), cât și a personalizării acestei obsesii. Un lucru frumos și colegial este indubitabil lauda adusă americanistului clujean pentru ambiția de a realiza o versiune românească, în multe volume, a integralei operei lui E. A. Poe (poezie, povestiri, eseuri, romane), cu toată mulțimea de paratexte. Apreciată la justa ei valoare în acest volum, de altfel, este și strădania lui George Volceanov de a oferi o versiune nouă, actuală din punct de vedere lingvistic, a canonului shakespearian (întreprindere asemănătoare prin anvergura ei cu seria de Opere a lui Leon Levițchi), ajunsă, iată, la volumul XI! Iată doi adevărați constructori!

O secțiune substanțială a volumului se ocupă de clasicii prozei americane a secolului XIX, pe care CLC i-a frecventat în mod susținut. Balena albă a lui Melville este considerată o metaforă expandată – aici CLC gândește ca Marcel Pop-Corniș în cartea dedicată romanului american metaforic-simbolic –, ceea ce explică eșecul romanului Moby Dick pe piața cărții americane a vremii. În nuvela „Bartleby the Scrivener” Melville procedează la descrierea unei psihologii aparte, centrată pe impenetrabilitate, pe încremenire și neparticipare socială, prilejuindu-i eseistului considerații despre relația cu Celălalt (avocatul-narator) și despre mecanismul implacabil și nivelator al vieții din lumea finanțelor. În „Benito Cereno” găsim o „alegorie despre contrariile absolute (căpitanul cu acest nume, Delano și sclavul Babo,. n. n.), care sfârșesc prin a se combina”(p. 82). Din opera lui Henry James sunt comentate două nuvele ultracunoscute, „The Figure in the Carpet” și „The Turn of the Screw”, universitarul ieșean aducând o viziune proaspătă atât asupra preceptelor americanului privind arta narativă (showing vs. telling etc.), cât și asupra naturii fantasticului.

Clasicii englezi sunt reprezentați prin Charles Dickens (comentariu la o reeditare a cărții The Great Expectations), exegetul văzând în Pip pe „naratorul modern, a cărui subiectivitate înlocuiește obiectivitatea autorului omniscient tradițional”, p. 99) și prin surorile Brontë (cu combaterea, printre altele, a ipotezei năstrușnice că Wuthering Heights ar fi fost scris nu de Emily, ci de Charlotte.) Mai aproape de noi, George Orwell, în romanul A Clergyman’s Daughter, este văzut nu doar ca un postmodernist avant la lettre, ci și ca un propagator al ideilor feministe. Alți scriitori moderni britanici tratați de CLC sunt Aldous Huxley (cu romanul The Genius and the Goddess), Evelyn Waugh (cu Brideshead Revisited) și Doris Lessing, cu The Golden Notebook. Dintre autorii americani din aceeași generație le țin companie Scott Fitzgerald, John Cheever, Saul Bellow (față de opera căruia CLC își mărturisește inapetența), Henry Miller și alții.

Cu o cronică la romanul The Remains of the Day de Kazuo Ishiguro se deschide secțiunea dedicată scriitorilor strict contemporani – romanul, considerat capodopera autorului, este un fragment de istorie personală și colectivă (p. 127), un emplotment a câtorva trăsături tipice ale mentalității englezești. Din David Lodge sunt luate în discuție romanele relativ recente, de tipul „biografie ficționalizată”, în care aspecte din viețile lui H. James sau H. G. Wells servesc drept pretext pentru etalarea de gânduri privind arta romanului, exigențele și limitările ei. Postmoderniștii britanici studiați de CLC sunt, printre alții, Jonathan Coe, Tom Sharpe, Ian McEwan. Tabloul este completat de americani ca Charles Bukowski, John Cheever, Donna Tartt, Jeffrey Eugenides, Brett Easton Ellis, Jonathan Franzen. O „Addenda” cuprinde eseuri despre cărți și autori (Pamuk, Murakami, Ilf și Petrov) situați în afara spațiului cultural de limbă engleză (deși este încadrat aici și Vladimir Nabokov).

O carte-bibliotecă, plină de informație și de iluminări hermeneutice, care satisface și pofta de cuprindere a cititorului avid.

 

(„Steaua”, nr. 1/ 2017)

Virgil STANCIU

Setting

Layout

reset default