La ţărmul fragil al istoriei, Cuvântul

Share

cinemaÎntre ţărmurile în veşnică mişcare ale poeziei şi prozei, Ioan Florin Stanciu iese din conul de umbră (voită?) ce-l însoţeşte de ani buni, surprinzând cititorii cu un roman cu titlu înşelătoriu: Cinema Orient (Editura Junimea, Iaşi 2016). Înşelător, deoarece, dacă rămâi doar la planul narativ de suprafaţă sau dacă, apelând la un vocabular de strictă specialitate, ai în vedere doar interesantele interstiţii de tehnică cinematografică, îndesate cu termeni care te trimit uneori la un dicţionar, pierzi din vedere ţesătura unică a unui construct narativ stufos, arborescent, ce ridică şi dărâmă arhitectura unei istorii

potrivnice, despicată până la amănuntul revelatoriu.

Romanul, prefigurat, pregătit şi pregustat de prozele anterioare ale scriitorului de la Pontul Euxin, e prefaţat elogios şi cu verva-i caracteristică de criticul Ioan Holban, care evidenţiază intriga, protagoniştii şi mesajul unei scrieri ce aduce în prim-plan înfiinţarea, la marginea pământului locuit, a Gospodăriei Agricole Colective 1907, şi filmarea unei nemaipomenite Zile a Recoltei, oglindă mincinoasă a unei realităţi …la spartul târgului, când jumătate din populaţia comunei fusese frumos colectivizată-n genunchi şi cu botul pe labe, iar cealaltă jumătate, bine ferecată prin ţărâna însângerată a drumului fără pulbere…

Mult mai puternică, însă, decât istoria imediată, pendulând între cele două mari sărbători comuniste: 1 Mai (Mucenicii) şi 23 August (Pătimirea), e fabuloasa mitologie a locului, amprentând puternic spaţiul, scoţându-l de sub robia timpului vremelnic; astfel, oamenii încă mai cred în forţa miraculoasă de vindecare a melek-ului, şi străbat, pentru a-l vedea, distanţe care se măsoară în dovezi ale credinţei: …înăuntrul acelui cufăr îngust şi fragil, ce semăna cu sobra cutie a unei vioare de lux, ni s-a înfăţişat, nemişcată la început, numai o ciudată arătare, ca o păpuşă de sticlă, uşor iluminată verde-albastru pe dinăuntru, cu ape tremurate de opal fumuriu, ca lumina de lună prin ceaţă.

Memoria călătoreşte singură prin realităţi paralele: la fiecare pas eram cutreierat de mereu alte amintiri, ca şi cum aş fi înaintat cu un felinar aprins prin labirintul memoriei, iar învăţătura trebuie să ia, să fure firimituri din aceste realităţi, căci ştiinţa luată din cărţi e înşelătoare: învăţătura stă într-o carte, tot aşa cum stă un mort boieresc în coşciug, adică ras, sulemenit şi parfumat pe dinafară, dar putred şi împuţit pe dinăuntru.

De altminteri, unul din cele mai puternice personaje ale romanului e Învăţătorul, cu adevărat luminătorul oamenilor, stâlp de rezistenţă al comunităţii, într-o vreme apocaliptică, în care în ţinutul dintre ape, învăţătorii ajunseseră mai rari decât dropiile, iar mulţi dintre cei care figurau printre catastife erau analfabeţi. El cercetează mai mult firea omului şi mersul lumii, decât cărţile cele groase şi mucede, pe care le adunase totuşi în nişte lădoaie groase de stejar din căsuţa lui de sub nuci, pe unde numai arareori se abătea, ca să caute înţelepciunea întru mâhnire, iar şcoala adună copii dornici de carte (şi oameni mari, la sadoveniene sfaturi de taină) pe dovleci; rotundurile portocalii ţin loc şi de scaune, şi de mese, şi de catalog, lecţiile se fac pe table de nisip, iar elevii primesc calificative de la Aferim! la Siktir, bre tolomac!

Anticipări narative (tabloul acela, pe care îl am mereu în faţă, fusese pictat tocmai în toamna aceea de pomină când soarele răsărise deodată dinspre apus, ca o rea prevestire sau ca o ameninţare fără cuvinte… Prin aerul umed al dimineţii plutea un fel de sfială îngrozită şi zumzetul acela de arc prea încordat, al nenorocirii… Satul tot mai fierbea înfundat ca o oală uitată pe plita de-afară.) sunt întretăiate cu decupaje, poveşti în poveşti, poveşti în ramă, poveşti ale unui timp anistoric, al ospeţelor împărăteşti, pretexte pentru oprirea timpului în loc prin forţa cuvântului rostit (Se aduceau de îndată peştii afumaţi, brânza, ceapa şi măslinele greceşti, straşnic păzite de ulciorul cu ţuică şi bota cu vin. Veneau apoi la rând plăcintele cu dovleac sau cu brânză sau gogoşile împarfumate cu marmeladă de zahăr şi baclavalele înecate-n miere de salcâm sau de tei…).

Descrieri arborescente, fractalice, fie într-un limbaj codificat (Vai de motanul din pomul unde-i hora câinilor.), fie spuse / scrise pe de-a dreptul, cu o ironie de zile mari (Eu îmi imaginez comunismul ăstora ca pe un ostrov verde şi răcoros, unde, prăvăliţi pe sub pomii în floare şi printre mese-mpărăteşti, se odihnesc, vorbind între ei, mii şi mii de oameni storşi şi bătuţi ca preşurile sau striviţi, măcinaţi, căpieţi; care ciung, care olog, care cu ochii scoşi şi cu unghiile smulse din rădăcini, slăbănogi, şontorogi, arşi pe rug, traşi pe roată, şi schilodiţi în toate felurile…, fericirea constând în faptul că toţi au voie să povestească liber cum au ajuns acolo…), alunecă dintr-un vizual pictural (Hologramele destrămate ale Anuşkăi, care dansa cu tălpi fragile de nuferi prin reveriile mele recente, se leagănă pe deasupra ierbii, ca sânzienele apelor...) într-un auditiv debordant (un haraiman apocaliptic de orăcăială, chirăială, jelanie şi văicăreală, strident cârâite pe aceeaşi voce agasantă de metal polizat).

Palierele narative se desfac în evantai, dialogurile sunt bine temperate de portrete fabuloase ale personajelor memorabile (cel al învăţătorului Petru Ezarhu e doar un exemplu, unul din multele), istoria (cea adevărată, nu cea cosmetizată după chipul eroului pozitiv Dumitru Dăncuş, un ciuciurici nenorocit) izvorăşte din pământ, din mare şi din nisipuri, oamenii se supun ritualurilor străvechi, se cunosc după porecle şi pun mare preţ pe locuri de taină: Fântâna cu Trepte, podul casei, hrubele de sub ruinele antice, ostroavele în continuă prefacere. Locurile au viaţă proprie, independentă de a oamenilor, locuinţele se pot muta singure (casa învăţătorului, durată cu lespezi vechi de cetate, seamănă cu o ţestoasă de câmp: Câteodată noaptea chiar mi se pare că întregul sălaş porneşte lipa-lip, cu mine cu tot, încercând, pesemne, să se-ntoarcă acasă, la Histria, acolo unde-i rostul său pe pământ.), iar satele apar şi se ascund după bunul lor plac, într-un joc al cunoaşterii: Sunteţi siguri că trebuie să fie un sat pe-aici?

Tot satul devine un câmp de filmare pentru Ziua Recoltei, văruit, vopsit, măturat, părea un parc de promenadă, mirosind cam irespirabil a vopsea diluată-n benzină trăsvită sau în gaz puturos, asta după ce suferise asaltul sondorilor-lipitori, în căutarea roadelor ascunse. Locul de nerecunoscut (Scot crucea din vârful bisericii bulgăreşti, a cărei turlă, fără cruce şi vopsită-n roşu aprins, semăna mai mult cu tichia lui Nichipercea.), pavoazat cu flori, arbuşti, lozinci şi steaguri (Tache Mojdin îşi vopsise în roşu şi porcii), vuia şi tremura-n sine, ca un cărăbuş, prăbuşit cu picioarele-n sus, iar oamenii sunt obligaţi să se îmbrace în straie străine şi să afişeze o falsă veselie.

Planurile măreţe ale filmului care trebuia să ajungă sus de tot, ca exemplu pozitiv de înfrăţire şi într-ajutorare, e dat peste cap de un sabotaj cu autorii, bineînţeles, necunoscuţi. Cu o zi înainte de filmare, la repetiţia generală, magazia cu grâne, mândria tuturor, e găsită uscată, măturată, fără un bob măcar. Soluţia politurcilor respectă reţeta vremilor de apoi: Un comunist nu se lasă doborât de prima glumă a sorţii. El trece cu fruntea sus peste toate, până la victoria finală… Uite cum facem… După apusul soarelui, trimitem camioanele cu pălmaşii de la cherhaneaua Chituc, ca să umple două, trei sute de saci cu nisip de pe plajă, după care îi stivuim frumos în magazie, iar mâine, la filmare, hălişa, heirup, hălişa, împărţim recolta. În cântec, joc şi voie bună, după cum s-a vorbit. Iar pe urmă, mai vedem noi: mai cercetăm, mai jupuim, mai schingiuim, mai împuşcăm… O să fie şi foarte frumos, şi foarte instructiv!

Răsplata nu întârzie să apară (nu întâmplător lăcustele din pedeapsa biblică de demult sunt puse faţă în faţă cu lăcustele timpului de acum: …cred că-n cele din urmă n-au mai putut să vadă încotro merg, din cauza burţii, şi-au ajuns în pustie, unde-au pierit sătule şi proaste, după cum va urma să se-ntâmple şi cu astea de-acum.). Apocaliptica stratagemă de rezistenţă a naturii e o vântoasă care acoperă totul cu praf, ciulini, păiuş, pulbere: …eu chiar cred că se supărase şi cerul pe noi. Că era când însângerat ca focul, când vânăt ca buba, când negru ca păcura, iar uliţele, toate, ajunseseră nişte râuri de praf şi de tufe uscate, şi când te duceai oareunde, te scufundai până-n brâu şi până-n butuc de la roata căruţei. Chestia e că uraganu-acela a smuls toate steagurile, toate afişele, toate panourile cu fruntaşi şi realizări în producţie, răvăşind, împletind, răsturnând şi-acoperind toate gardurile vii şi toţi pomişorii proaspăt sădiţi de noi, ca să fie frumos.

Peste toate, baba Niculina lui Dudă îşi aduce aminte că primise ordin să dea foc closetului vopsit, dintr-o gravă eroare politică, în sângele vărsat de clasa muncitoare, iar focul se întinde în tot satul, transformându-l într-un morman de dărâmături fumegânde. Oamenii se refugiază pe unde pot, la Fântâna cu Trepte, în galeriile săpate-n stâncă ale cetăţii Histria sau ale fortului Caraharman, trecând iarna cu bine, reîntorcându-se în primăvară şi reconstruind cu încetul locul, sub privirile nucului uriaş care veghează triumfător ruinele înnegrite ale satului.

Găsirea unei hrube cu amfore din vechiul vin, prefăcut în pastă, declanşează o Săptămână a Nebunilor, un alt fel de apocalipsă, o saturnalie premergătoare unei reînvieri: tot satul arăta ca după o înverşunată bătălie cu un duşman nevăzut, căci trupuri tolănite sau ghemuite ca-n chinurile morţii zăceau pretutindeni: încleştate prin şanţuri, prelinse pe garduri sau chiar prin crăcanele pomilor rezemate buhăit de vreun bulumac sau cu palmele moarte-n poală, prin unghere de uliţe. Care cu limba scoasă, care cu gura căscată şi cu capul spart, după cum îl furase somnul şi turbăciunea, mă rog…

Martorii dezastrului salvator, cele două fragmente de peliculă, recuperate miraculos din tufele de măceş, fac posibilă redeschiderea sălii de cinematograf (Cinema Orient), iar vârtelniţa cu filme oferă tuturor o extraordinară experienţă a cunoaşterii şi recunoaşterii de sine.

Sunt un meticulos estetizant, pentru că mă străduiesc, sinucigaş de exigent, ca textele mele să sune impecabil şi ca fiecare cuvânt să-şi găsească locul cel mai potrivit în eşafodajul de marmură pură a discursului, mărturisea Ioan Florin Stanciu în februarie 2012, într-un interviu acordat revistei constănţene „Ex Ponto”. Într-adevăr, vorbele se rostogolesc şlefuite între personaje, purtând, strivind şi reconstruind sensuri (inclusiv prin jocuri de înţelesuri, de la Să se dea la fiecare ce i se cuvine! la Să se bea la culcare caise cu vin!), iar timpul se dovedeşte că nu e decât o apă ce poate fi străbătută cu lotca în sus şi în jos, de pe ţărmul poveştilor de demult pe malul prezentului iluzoriu, străjuit nepăsător de marele balaur dobrogean.

Roman al rezistenţei şi recuperării istoriei, Cinema Orient e o carte care seduce lectorul prin forţa cuvântului, material preţios şi totodată daltă, ce sădeşte adânc cititorului dorinţa de a călători mai departe, spre alte ţărmuri semnate Ioan Florin Stanciu.

Mihaela Grădinaru

[Cronica veche” nr. 10 (69), octombrie 2016]

Setting

Layout

reset default