,

La „neagra”

Share

Poezia închisorilor politice, recuperată la noi editorial mai ales la începutul anilor 1990, a fost receptată entuziast de publicul cititor, dar nu a avut parte de un credit estetic din partea criticilor literari. Întrucât cititorii căutau în ea „viața” de dincolo de gratii, experiențele traumatizante, dramele și tragediile umane, în timp ce evaluatorii profesioniști erau interesați mai ales de convertirea literară a faptelor și a datelor, de modul în care poemele rezistau nu ca mărturisire dintr-un infern carceral, ci ca texte lirice comparabile (deși cu Arghezi e greu de intrat într-o comparație) cu cele din Flori de mucigai. Poemele în chestiune erau mai degrabă poezii, scrise cu o naivitate artistică vădită, căutând să folosească rima din motive mnemotehnice, și concentrându-se aproape exclusiv pe conținutul versurilor, nu pe expresia lor. Oricât de cinic ar suna, aceasta era la cei mai mulți autori una școlărească, într-un defazaj izbitor cu poeticitatea modernistă (nemaivorbind de cea postmodernistă). Inclusiv la Radu Gyr, în faimoasa Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, unde versurile sunt montate stângaci în jurul celui mai percutant, care dă titlul poeziei: „Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.

Aceasta fiind tendința, am deschis cu o anumită circumspecție cel mai recent volum semnat de Ovidiu Genaru, Cartea lui Mircea. Canal, scris „în memoria fratelui meu Mircea, fost deținut politic la 18 ani, la Suceava și Târgșorul Nou, între anii 1948-1950. Numele lui, Mircea Bibire, figurează pe zidurile Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighetul Marmației”. Încă după întâia lectură, mefiența se dovedea nejustificată: cartea este una de referință, nu numai în bibliografia lui Genaru, ci și în sfera liricii carcerale de care aparține. De observat, de la bun început, că protagonistul nu este o ipostază a autorului. Cel care suferă, închis în temniță, este un altul (deși foarte apropiat, ca frate) decât cel care scrie poemele, cu materia unei experiențe pe care nu a trăit-o. Nu vedem închisoarea prin ochii victimei, ci prin aceia ai unui martor distanțat, căruia i s-a povestit ceea ce alții au suferit. Dacă ororile întâmplate acolo sunt trăite de alții, perspectiva poeziei îi aparține celui care le relatează, la „a doua mână”. De altfel, a doua secțiune a cărții, Canal, utilizează din nou preluarea materiei dramatice și tragice, transformând-o în procedeu (din fericire, nu și în rețetă). O notă de subsol explică de unde anume vine conținutul acestor versuri, a căror transcriere „expresiv-afectivă” îi aparține lui Genaru: „Printre însemnările mele am găsit relatările unui vecin, rudă îndepărtată, care scăpase viu de la Canal. Era prin anul 1968. Omul mi-a cerut discreție, de teama unei noi arestări. Ce mi-a povestit atunci, azi pare ficțiune. Intelighenția românească trebuia masacrată. Satrapii au fost dintre noi, românii, iar vinovații n-au fost trași la răspundere niciodată. Relatările sunt autentice. Doar transcrierea lor expresiv-afectivă îmi aparține. Similitudinea sumbrelor, dramaticelor realități este mai mult decât evidentă. Locul lor este incontestabil în această tristă carte.” (p. 93). În ambele cazuri și în amândouă secțiunile, avem așadar o liricizare a dramei reconstituite prin mărturii, cu empatie, dar de la distanță. Poetul nu a ajuns în infernul în care a fost dus fratele lui, alături de alții.

De aici și obligația lui morală, nu numai poetică, de a descrie – fie și prin ochii altuia – ce se întâmplă în închisoare, cum sunt tratați, chinuiți, torturați deținuții, înainte și după condamnare. Cartea lui Mircea pare un reportaj extins, fiecare poem fiind o filă de înregistrare scrisă atent și fără figuri de stil. Diferența dintre poezia de obicei naivă scrisă de un întemnițat și cea scrisă de la distanță de un poet consacrat constă nu numai în pregnanța artistică a celei de-a doua în raport cu prima, ci și în tratarea spațiului carceral. Deținutul vrea să-l uite, să „evadeze” imaginar din el, să-i anuleze contururile reale, în timp ce Genaru, aici, dimpotrivă, ține să descrie cât mai exact interiorul închisorii, personajele, categoriile umane, procesul de „reeducare” similar celui de la Pitești, suferințele inimaginabile focalizate în reportajul sui-generis. Deținutul politic, poetul stângaci care caută rima și își scrijelește versurile naive pe o bucățică de săpun, scrie într-un mod „evazionist” și cvasi-religios, salvându-se moral și spiritual prin chiar actul scrierii. Poetul nostru scrie aproape „reportericește”, cu notația cât mai exactă a faptelor și detaliilor, fără rimă și ritm, cu versuri formate din propoziții scurte, referențiale, tranzitive și descriptive. Un Inventar înfricoșează prin enumerarea aparent simplă a instrumentelor de tortură, profilul victimelor putând fi reconstituit după utilizarea lor: „Sare de pus pe rană./ Clești simpli de smuls părul de pe cap./ Cârlige de atârnat cu capul în jos./ Clești de fier forjat pentru zdrobit unghii./ Dispozitiv de lemn pentru crucificarea rebelilor./ Bețișoare de lovit testiculele./ Cravașe de piele pentru spate și șale./ Menghina. Cu filet fin./ Ciomege pentru bătutul la tălpi./ Amortizoare saci cu nisip./ Reteveie diverse dimensiuni./ Cătușe./ Lanțuri și frânghii. Găleți.” Urmează o a doua strofă, care începe ironic și se continuă printr-o rafală demențială ce „onorează” ziua Republicii: „Pentru meniuri speciale de ziua Republicii:/ Buze bovine cranii gheare copite bojogi piele unghii/ pasăre intestine splină diverse condimente fecale uscate”. Poemul este impresionant și aproape că îți face frică, la lectură, atât prin referentul precis și prin reconstituirea arsenalului de tortură, cât și prin sugestia că într-un asemenea loc (închisoarea politică a acelor ani) se poate întâmpla orice.

Genaru își inserează perspectiva în spațiul carceral, concentrându-se pe suferințele fizice ale deținuților și pe traumatizarea lor psihică. Solidaritatea celor arestați se spulberă la simpla deschidere a ușii celulei. Toți știu deja că unul dintre ei va fi dus la anchetă și torturat; și nimeni nu vrea să fie el acela. Poetul reconstituie, acum, tocmai mutilarea psihică și morală, transformarea bieților oameni în niște spectre terorizate, care și-au pierdut, odată cu tortura, valorile de umanitate. Rușinea este mai slabă decât frica: „Când ușa celulei se deschide inima noastră/ o ia razna. Unul dintre noi/ va urca la Biroul de anchetă./ Halal birou. E camera groazei./ Ne privim în ochi. Nu ne vorbim. Știm/ ce gândim și ne este rușine./ Nu vrei să fii tu cel chemat. Să-ți auzi/ numele. Să fie altul. Să fie/ celălalt. Unul din fața ta. Din stânga/ sau din dreapta. Oricare numai să nu fii/ tu. Fiindcă știi ce te așteaptă./ Dureri atroce. Ceilalți gândesc la fel/ ca tine. Să urci tu sus.” (Pentru cine se deschide ușa?).

Fratele pe atunci foarte tânăr, arestat pe când era elev de liceu („Mircea eminentul liceului”), este urmărit în cartea ce-i poartă numele pe tot parcursul experienței lui terifiante. Poetul i-a fost confident și nu vrea să scape nimic relevant de pe conturul acestei experiențe. Acumularea de detalii, inventarierea (a instrumentelor, a tipurilor de deținuți, a speciilor de călăi, a reacțiilor la tortură), expunerea cât mai obiectivă a etapelor reeducării – toate acestea nu exclud analiza psihologică a deținuților politici, și, în primul rând, a fratelui care devine, în scurt timp, o epavă umană. Poetul îl urmărește îndeaproape și îl asistă ca un duhovnic în zilele și nopțile de groază ale unor experiențe-limită. Neagra reproiectează spațiul de 1/1 în care nu mai încape, pe lângă biata victimă, nimic; și în care poezia își face totuși loc, cu și printre dejecțiile de acolo. De data aceasta, comparația cu Flori de mucigai devine posibilă, deși stilistica lui Genaru e sensibil diferită: „Mircea a stat la neagra unde era un întuneric/ calup. Un extras concentrat de sicriu./ A stat la neagra fiindcă a uitat să divulge la anchetă/ numele celor care gândeau ca el. Nu-i divulga./ O antecameră a Iadului./ 1/1 metri de/ negru absolut. La fel de rece. Mâncare/ doar apă. Doar în picioare sau pe vine./ Pe propriile/ tale dejecții. Un spațiu închis pentru/ reeducarea idealiștilor inventat/ de materialiști./ Mircea ar fi vrut să se roage la/ Dumnezeu în genunchi să-l întărească/ Și nu putea îngenunchia”.

În această notă exactă și de mare simplitate discursiv-descriptivă sunt urmărite și transcrise experiențele atroce ale deținuților din Republica Populară Română, iar a fratelui – de la arestare și până la trimiterea lui, după închisoare, în domiciliu forțat. O carte extraordinară a convertit în poezie tragedia deținuților noștri politici și a familiilor de care au fost rupți pentru a li se oferi „reeducare”.

Daniel Cristea ENACHE

(„România literară”, nr. 12/ 20 martie 2020)

Setting

Layout

reset default