La al nu știu câtelea fuștei a cedat scara…

Share

…În 2019, adică, 35 de poeme, ale poetului Valentin Talpalaru, erau alergate, prin „lume”, în căutarea unui titlu. Dar, la fel de preocupat însă, autorul își numerotase alte poeme, în 2017, de la 1 la 45, iar cartea, insinuându-ne o sugestie nefardată, s-a numit, pentru veșnica ei existență, Scara lui Rodion*, carte care (motivele hai să le uităm!) a ajuns (și) la mine așa de târziu…

Pentru ca cititorul-cititor să dovedească apartenența la duhul ei, care urmează fuiorul de abur din Poemele Deltei (2016), e necontestabilă discutarea, mai întâi, a sfârșitului istorico-mistic al poveștii, pentru ca, abia apoi. să se întoarcă la șirul lung al „întâmplărilor”, ca într-un fel de demonstrare a ceea ce, de fapt, a și simțit încuviințând. Dacă ar fi să glumesc serios, mi-aș permite să spun că treaba trebuie dusă până la capăt!… Până unde deci? N. Stănescu, cu limbajul său încovrigat până în marginile tangențiate ale geniului, a potrivit o aserțiune pe care ar fi binecuvântat-o și profesorul . meu de gramatică din facultate, bunul și neuitatul Dumitru Gafițanu: „Am avut și eu o mare iubire totală (e vorba de poeta Gabriela Melinescu – n. mea), dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului.” Aferim!

Revenind la Scara lui Rodion. din 2017, afirm, fără să-mi tremure scrisul și vorba, că Valentin Talpalaru își mărturisește, implicit, admirația față de arealul nehotărnicit vreodată al lipovenilor, care, oriunde s-ar afla. la Târgu Frumos sau Sărea, „bănuțul” lui (ca la oul de sub cloșcă) tot în Deltă se află. Și-așa veți înțelege de ce căutăm „pânzele albe ale capătului” începând cu… sfârșitul!

„Călător” perpetuu, orizontul ii oferă (și) lui Valentin Talpalaru perspectiva zărilor infinite ca număr, doar așa ..însetatul” creator descoperind, printre ..zările de farmec pline” (G. Coșbuc), și Delta. ,.«In casa lui Rodion trebuie să încăpem/ cu toții./ și cei din Mahmudia și cei din Sarichioi/ și cei din Jurilovca iar timp nu mai este, Rodion/ trebuie se plece!» Nimeni nu mai înțelegea nimic dar/ toți erau mândri: omul lor pleca undeva./ Cuvioase, trestiile/ s-au oprit, înțepând ochii lor ca niște săgeți:/ «Și nouă cine o să ne mai dea nume,/ cine ne va cunoaște când vom opri/ pescarii?»/ Fetele au încins hora: «Vasiliok,/ Vasiliok!»/pletele le zburau șopârle de fum/ și dintr-odată tăcere./Nimeni nu se mai bucura, nimeni/ nu mai cânta,/ pescarii s-au strâns în brațe până/ au devenit unul,/ femeile au înnodat pestelcile și/ broboadele/ care au cuprins un singur chip,/ apoi El și Ea s-au întors către apă,/ au făcut semnul crucii și s-au făcut una/ cu ea./ Rodion a înțeles că pescuise în sângele/ lor,/ în carnea lor, mama Delta erau ei/ și s-au culcat cum altădată Omul blând/ pe crucea Deltei, cu o mână pe Chilia,/ cu alta pe Sfântul Gheorghe și fruntea-n/ Sulina./ Iar apele au început un cântec de leagăn/ și Sfânta Fecioară ținea în poală oamenii/ și apele:/ «în numele Chiliei, Sulinei și-al Sfântului Gheorghe/ amin…»„

Dar de ce Delta? Simplu, cam cum ai răspunde, Cititorule, cu cuvântul care încheie orice Rugăciune! Și te vei convinge, dacă nu ești eventual, că Istrul își poartă undele spre Nicăieri, vărsându-se nu în Mare ci parcă în Cer. Această Curgere a fost să fie înțeleasă la fel și de Rodion, personajul mitic plăsmuit de imaginația imperială a lui Talpalaru. Rodion, eroul fabuloasei „povești”, a priceput că, intre cele făcute ale lumii, se află Și El, adică i on (И oh), ca într-un alfabet cu care ne-am însemnat, prin scris, prezenta în lume. Rodion care, mai cu seamă, „nu mai era singur/ începuse să se facă lumină”, și-a făcut CASĂ, și-a făcut o ȚARĂ în care să încapă toți cei întâmpinați, continuând așadar… călătoria. A fost ca o Geneză, dacă nu cumva Geneza însăși. „Iar nașterea cea nucă și cea mare/ cu care colindăm prin lerui ler/ ne schimbă pâinea într-o lumânare/ cu care ne cerșim viața în cer” (pag. 47).

..întâmpinările” lui Rodion au tâlcul „la vedere”, iar de când ..începură să i se năzare senine” a pornit să curgă istorii’ și așa ,.u aflat ce înseamnă oboseala”. Cartea întreagă e un imn profund, aplicat îmbărbătării în nevoia conturării vetrei care va deveni Țară.

Marea frumusețe a acestei cărți e aceea că autorul nu-i flutură cititorului-cititor nici o certitudine. Șirul lung de incertitudini implicite mărește senzația de mister, capacitând ezotericul; fabulosul se confundă cu aspirația umană, lăsând loc și unui bob de extravaganță deloc la înțelegerea și acceptarea neofitului. Aceasta poate că-i și pricina pentru care capriciile poetice, la tot pasul, se fac artă. ,Apele se-așează ca o cruce/ Și tot curg -adevărata mântuire -/ înspre zări unde cândva s-or duce/ Oamenii și peștii cu uimire.// (…) // Vine lumea-n Deltă să se spovedească/ La pescari, la păsări și la pești/ Din cenușa apei să renască/ Vrednici de năvoadele cerești” (pag. 73).

Pentru cine vrea să observe și să judece, Valentin Talpalaru inventează sau „împrumută” o poveste (mit fundamental) pe care o narează altcumva… Sintagmele, care la el devin mai mereu paradigme (…ea ținea sarea lângă icoane/ și pune și în candelă/ să fie lumina mai bună la gust…” (pag. 62), sunt construite și ordonate de inteligența hrănitoare din grija pentru asigurarea fluenței asociațiilor de idei. Această modalitate, din care se naște emoția supusă unui ritm logic, firesc, sugerat și de întrebuințarea regulilor metrice și muzicale, asigură caratele subiectivității devenite originalitate. Ne aflăm în fața (marelui!) secret al poeziei lui Valentin Talpalaru, poezie cu un timbru special, susținut și de stilul cu incantații amintind textele patrologice, așa explicându-se calmul din „narațiunea poetică” a autorului.

Acest stil asigură caracterul viabil, în stare să-1 deosebească de oricare altul, consolidând și impresia că volumul de poezie Scara lui Rodion este un „caz” unic, autentic.

Gruia NOVAC

(„Argeș”, nr. 7, 2020)

Setting

Layout

reset default