Jurnalul facsimilării caietelor manuscris

Share

Despre salvarea manuscriselor lui Eminescu, cele din vestita ladă pe care poetul o purta cu sine de la o adresă la alta și de soarta căreia s-a interesat cu insistență în anii spitalizării sale, ladă în legătură cu dispariția căreia au circulat fel de fel de variante/legende (Ilarie Chendi vorbea, bunăoară, de niște indivizi „trei domni bine îmbrăcați” care au cerut fostei gazde a lui Eminescu, „niște nemți în vârstă”, manuscrisele poetului, iar aceștia le-au dat fără măcar să se intereseze cum se numeau și cine erau, criticul întrebându-se pe bună dreptate: „Unde or fi ajuns acele manuscrise”), până la predarea acestora de către T. Maiorescu la Academia Română, las la o parte ideea lui N. Iorga de a distruge tot ce nu a publicat poetul, cât a fost în viață, pentru a nu i se umbri imaginea, până la acționarea în judecată, de către un anonim, a lui Eugen Simion, pentru editarea într-un serial de volume a acestor pagini („maculatoarele lui Eminescu”, după expresia lui N. Manolescu), acuzându-l că a cheltuit nesăbuit banii Academiei pentru o ediție care nu folosește la nimic (Ioana Bot a scris caustic raliindu-se pe această temă), se poate vorbi, pe bună dreptate, ca despre o adevărată odisee, derulată de-a lungul vremii și având în persoana lui Constantin Noica un împătimit al ideii de facsimilare a manuscriselor, pentru ca acestea să poată fi văzute și utilizate astfel de către cei care doreau să se apropie de laboratorul de creație (și nu doar atât) al celui mai de seamă spirit al culturii române.

Un prim demers pe această cale a fost cel al botoșănenilor care au copiat de pe filmele realizate de Biblioteca Academiei un set de trei exemplare („Nu e cazul ca Botoșanii să facă mai mult – scria C. Noica la 24 martie 1987 – decât cele trei serii xerox. Cine vrea, n-are decât să procure hârtie și să vină la Botoșani să xeroxeze /…/ Cu cele trei serii v-ați făcut datoria”), dovedind astfel lumii că ce era de împlinit, s-a împlinit, adică drumul publicării manuscriselor era de-acum deschis cu brio. Numai că n-a fost deloc simplu și nici ușor de împlinit… visul lui Constantin Noica. Despre întreg acest parcurs, despre meandrele drumului facsimilării, dă seama acum, într-un jurnal pasionant, Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu (Ed. Junimea, Iași, 2018, Colecția Eminesciana, nr. 94), Valentin Coșereanu, muzeograful de la Ipotești, care s-a dovedit a fi sufletul, animatorul tuturor demersurilor, întreprinse desigur, cu ajutorul forurilor locale, dar mai ales cu al unor oameni de cultură de mare probitate morală (doctorul Iuliu Buhociu, a cărui corespondență cu C. Noica se publică în anexa Jurnalului), ambalându-se până la salahorie, în acest spectaculos calvar.

Jurnalul începe la 2 octombrie 1984, relatând vizita lui Constantin Noica la Botoșani în ideea facsimilării caietelor manuscris de la Biblioteca Academiei, găsind acolo entuziasmul necesar pentru o asemenea întreprindere, nemaivorbind de faptul că la Ipotești se afla Casa Memorială Eminescu. Valentin Coșereanu notează cu lux de amănunte întregul parcurs, de aici înainte, al tuturor demersurilor făcute în această direcție, cu subiectivitate și ironie uneori, dar mai presus de toate cu asumarea unei responsabilități majore („Muzeograful din mine trăia până la obsesie”). Se dovedește a fi un subtil portretist, observând fizionomii, gesturi și situații semnificative: „Reținut, păstrând și cerând discreție, Constantin Noica a sosit la Ipotești însoțit de Iuliu Buhociu, fratele folcloristului Octavian Buhociu și de Octavian Nicolae, prietenul și însoțitorul său, precum și de câțiva oficiali ai culturii botoșănene”. Figura filosofului este fixată în linii sumare, dar precise: „Era uscățiv, adus de spate, purta pardesiu lung și un basc tras într-o parte ca la vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de pătrunzători. Afabil. Nu știu de ce mi-l imaginasem altfel. A cuprins cu privirea salcâmii din preajma casei și m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunța Lui cu intimitate dar și cu venerație greu de redat în scris”. A vizitat biserica satului și „chilioara” în care locuia V. Coșereanu, sfătuindu-l pe acesta să învețe limba germană („altfel nu-l poți înțelege pe Eminescu”). După-amiază la Biblioteca județeană are loc întâlnirea cu publicul căruia îi vorbește despre necesitatea și însemnătatea facsimilării manuscriselor eminesciene („Vorbind, căpătase verticalitate. Și nu una oarecare, ci una olimpiană”). Căuta și aici „tineri dotați intelectualicește pentru a-i «antrena» în cultura mare”). Înaintea plecării („la București însoțit de un oficial pentru a trata chestiunea facsimilării manuscriselor la Biblioteca Academiei Române. Vorbise deja, în principiu, cu directorul Bibliotecii, Gabriel Ștrempel”), concluzionase: „După ce am încercat la Sibiu, București, Iași, Cluj, Timișoara, nu este întâmplător că tocmai la Botoșani am găsit înțelegere. A fost unul din visele mele de o viață. Poate se va împlini aici, la Eminescu acasă”.

Jurnalul continuă cu vizitele muzeografului de la Ipotești la București, la Biblioteca Academiei, preluarea de acolo a filmelor, căutarea la Botoșani a unui fotograf care să le poată transpune pe hârtie; căutarea hârtiei celei mai potrivite (a fost și ea o dificultate), apoi drumurile la Iași, din nou la București etc. etc., discuții cu diversele personalități pentru ca acestea să se implice, angajamentul său în munca efectivă de facsimilare ș.a.m.d. totul ca într-un autentic… roman de aventuri. Însemnările sunt pigmentate cu crochiuri menite a fixa în memorie fi gurile acestor oameni. De la directoarea Muzeului de Istorie și Arheologie din Botoșani („Doamna era una căreia nu-i trebuia mult timp să ia o decizie și, de obicei, o alegea pe cea mai nefericită. Femeie ciolănoasă, părul și fața blond-spălăcie, cu un coc bogat și gros tip «sărmăluțe», care o făcea și mai înaltă decât era”), la Gabriel Strempel, Grigore Vieru (în vizită la Ipotești: „poetul pășea sfi os, aplecat de spate, cu pletele lui trase într-o parte și luate de vânt, rearanjându-le delicat cu mâna, cu ochii blânzi și în lacrimi abia reținute /…/ după ce-a pășit în curte s-a aplecat în genunchi și a sărutat pământul /…/ Era atât de impresionat încât îi străluceau ochii lui adânci și mari cât istoria noastră, pentru care a suferit atât de mult, trăind în atmosfera toxică a prigoanei sovietice. Era, în sfârșit, un om liber și fericit. Se simțea asta în fibra lui”), Mircea Radu Iacoban, doctorul Iuliu Buhociu, inginerul Babii, Gh. Jaucă, președintele Comitetului de Cultură, Dumitru Ignat, vicepreședintele Comitetului, Gellu Dorian, Petru Creția („După ce i-am spus pentru ce am venit de la Ipotești și-a schimbat aproape brusc atitudinea oarecum rigidă, sau mai degrabă academică, devenind interesat /…/ Când a auzit că n-am văzut niciodată un manuscris Eminescu în original, m-a luat în sala de lectură și mi-a arătat trei caiete pe care lucra în ziua aceea”) ș.a.

În toamna lui 1987 (octombrie), C. Noica a revenit la Botoșani. La Muzeul de Istorie „în sala mare, la etaj, acolo unde uscam fotocopiile înșirate pe o masă lungă /…/ Erau treizeci și unu. Deocamdată șaisprezece dintre ele au fost fotocopiate în câte trei exemplare /…/ Am intrat în sală cu oarecare emoție. Noica și-a scos căciula, mi-a strâns mâna, pătrunzându-mă cu privirea lui plină de recunoștință, după care, pe nepregătite se adresează celor prezenți să fi m lăsați singuri pentru a pune la punct câteva date tehnice /…/ Probabil vede că sunt timorat și la sfârșit, după ce a confruntat mai multe date, comparându-le cu ale lui, mă întreabă dacă din curiozitate am și parcurs câteva pagini din manuscrise.

Răspund afirmativ și mă verifică imediat, cerându-mi să-i spun dacă ceva din ce am citit mi-a plăcut mai mult. Caut repede manuscrisul 2255, fi la 256r și citesc repede, întrucât textul mi se pare cam lung pentru timpul filosofului /…/ Stătea și se uita la mine lung, aproape inexpresiv, apoi, mă întreabă dacă sunt de acord cu ceea ce spune Eminescu”).

La 5 decembrie 1987 în Jurnal se consemnează: „Constantin Noica a pășit dincolo, în nemărginirea imaterialului”. Emoționat, V. Coșereanu se retrage la Ipotești, în reculegere.

Jurnalul său se derulează până la 15 ianuarie 2005 când sunt organizate la Ipotești „Zilele Eminescu”. Pe parcurs el apare ca o veritabilă cronică a micilor și marilor evenimente legate de facsimilarea manuscriselor, totul sub tutela, fi e și îndepărtată fi zic, a lui Noica.

Cu anume tristețe e reprodus articolul postum al filosofului, publicat în „România literară” (decembrie 1987), când lucrarea xerografierii era isprăvită: „La Ipotești se află în sfârșit facsimilate și expuse Caietele Eminescu (…) Cititorul va reține, poate, numele președintelui Jaucă, precum și numele cuiva care a stăruit tot timpul să se întreprindă lucrarea, d-rul Iuliu Buhociu, un oficiant privat, ca și cel ce semnează rândurile de față”. Iată cum, numele celui care a fost cu adevărat fermentul tuturor întreprinderilor în acest sens, este omis. Ingratitudine? Poate nu. Dar, desigur, o nedreptate. Așa încât Jurnalul lui V. Coșereanu este jurnalul învingătorului învins. Istoria e de cele mai multe ori nedreaptă cu eroii săi. Dar, neținând seama de acest amănunt, Jurnalul e pasionant. E jurnalul unei… faceri iar Valentin Coșereanu este un sensibil și fidel comentator a tuturor detaliilor acesteia. Foarte frumoase, sentimentale sunt paginile consacrate lui Petru Creția care a organizat, în iulie-august 1991, o tabără de greacă veche la Ipotești, unde și-a adus studenții pentru a-i familiariza cu ambianța locurilor în care și-a trăit copilăria marele poet.

Interesante ca documente ale implicării lui Constantin Noica în finalizarea obsesiei sale nobile, sunt scrisorile către dr. Buhociu, datând din 28 X 1978 până în 9 VII 1987. Dar, documentul de lucru, pentru… istorie (istoria literară), rămâne acest Jurnal care îl onorează pe Valentin Coșereanu, ca pe un vrednic soldat, luptător în tranșeele unei mari bătălii culturale.

Constantin CUBLEȘAN

[„Scrisul Românesc”, Craiova, nr. 5 (177), mai 2018]

Setting

Layout

reset default