,

„Junimea”: actul de a edita

Share

Scriu la puțin timp după instalarea Editurii Junimea în noul ei sediu, din Grădina Copou, la doi pași de Teiul lui Eminescu și de Muzeul consacrat poetului, ca și de Casa de Cultură „Mihai Ursachi”. Oare ce altă vecinătate i s-ar fi potrivit mai bine decât aceasta unei asemenea instituții a cărții?

Găzduită o vreme în spațiu, afin și el, al Fundației Regale Ferdinand/BCU „Mihai Eminescu”, echipei editoriale conduse de scriitorul Lucian Vasiliu i-au fost înțelese și „auzite” de către Primăria Iașului nevoia și dorința de a lucra mai „în larg”, nestrâmtorați în niciun fel, și iătă-i acolo, în proaspăt renovata incintă adusă la un standard meritat, în acord cu destinația ce-i este dată, de fapt fără a o limita numai la cea principală (producție de carte). Dovadă, chiar de la start, vernisajul expoziției de grafică „Poezia nu-i floare la ureche”, a artistului Dragoș Pătrașcu, prezentată de universitarul Petru Bejan (UAIC, Filosofie), cunoscut critic de artă. Le stă bine beletristicii (belles lettres) și artelor, în dialogul limbajelor lor estetice, în spațiul Editurii, ca și în paginile revistei acesteia, „Scriptor” (avându-l pe același prestigios artist ieșean, număr de număr, prețios colaborator.

O atmosferă de intelectuală sărbătoare, desigur, alocuțiuni sub semnul ei la cele peste cinci decenii ale „Junimii”, totodată un nou început: dar toate în spiritul unei continuități și creșteri (apariții, colecții, lansări și alte evenimente de agendă culturală, deloc limitabile doar „local”), mereu fidele vocației acestei Edituri, pe întreaga durată a existenței ei: stimularea creativității românești (literatură și critică, arte, idei, științe) și punerea în circulație publică a rodului ei. Cu o mână de oameni, angajați ai Editurii, și cu cercul, mult mai larg deschis, al colaboratorilor „Junimii”, în primul rând autorii al căror manuscris sub egida ei vede lumina tiparului. A lor, a tuturor, noii „locatari” și invitații acestora, cei editați de gazde, era în acea zi de 15 februarie Sărbătoarea din Copou.

Nu voi evoca aici șirul de vorbitori, scriitori, critici, universitari, teologi, oameni din sfera politicii, nu numai din Iași, ba chiar și de peste Prutul – „hotar” (poetul și traducătorul Leo Butnaru), introduși, pe rând, de directorul „Junimii”, amfitrionul unei atât de mari afluențe încât nici așa de lărgitul nou spațiu nu se dovedea destul de încăpător. Am ascultat numeroase voci (și, neîndoielnic, multe altele, din asistență li s-ar fi putut alătura), toate aducând un pe deplin îndreptățit omagiu cărții, scrisului și lecturii, actului de cultură al editării, departe însă de orice aer de abstracție teoretică: idei abordate în relația lor cu realizările, exigențele și perspectivele „Junimii” ieșene. Mult timp (sub comunism) singura editură din Moldova și cu merite de recunoscut și în condițiile de atunci, activitatea sa editorială se distinge în noul context, liber, postcomunist, prin consecvența cu care munca echipei se dedică scrisului în limba română, creației românești. Traducerile ar avantaja-o financiar, dar nu-și „uită” – cum ar putea?  0150 „drumul” și rostul, alese dintru început. Numele cu blazon istoric, pe care îl poartă, implică, prin el însuși, exigență vs. autorii editabili, ca și, inseparabil, complementarul versant, de autoexigență. Cu nuanțările necesare și firești (și nu câteva) de la autori debutanți sau încă în formare la cei consacrați. Și dacă a edita este în sine un act critic, rezultatul-decizie, al unei alegeri (selecție, „filtru”), cu atât mai mult complementul de analiză-interpretare-evaluare critică al textului editat (prefață, „cuvânt însoțitor”, cronică a actualității literare, în reviste…) nu poate fi gândit în Iașul „Junimii” din alt veac, ca și al celei de astăzi, decât maiorescian, „în marginile adevărului”. Căci noblesse oblige, se știe.

Idea centrală a „cuvântului” prozatorului Eugen Uricaru, aceea a datoriei de a apăra cultura națională, mi se pare demnă de atenție. A o apăra de ce anume (sau: de cine)? De „profeții” deceniilor, numărate, în care se va mai vorbi și scrie românește? Nu-i mai „încape” pe câte unii limba română, simt că se „sufocă” în ea și doar engleza sau franceza le-ar satisface (nu prin traducere, ci din start) aspirațiile de autori „exportabili”? Good luck to them! Ne-am bucura, toți, să se ivească, dintre ei, români de audiența unor Cioran, Ionescu, Vișniec… De ce nu, mai ales că diaspora noastră e în creștere. Dar așa ceva nu e de confundat cu moftul unui snobism „mondialist”, dernier cri, „decretat”, cu tupeu, de x sau y. Româna are bogatul ei potențial, deja atât de revelator testat, de expresivitate și consistență, flexibilitate, subtile nuanțări în orizontul cărora nicio posibilă capodoperă nu se va simți strâmtorată, „împiedicată” să se nască. Dar mai curând e nevoie de a feri creativitatea românească autentică de provincialul mimetism, după „modele” și mode, importate cu mare tam-tam publicitar, de sperietura „sincronizării” cu ceea ce „se poartă” ailleurs. Și asta e treaba unei critici treze (și când e vorba de cartea străină). Iar a adevăratelor edituri, între care și Junimea, să implice în actul de a edita exigența spiritului critic, firește. Un asemenea „noroc” (pe care, de fapt, și-l face singură, pe „mâna” și mintea/ gustul/ alegerea oamenilor ei, îi urez (alături de atâția alții care, de asemenea, o prețuiesc), „Junimii”, acum „în casă nouă”!

Nicolae CREȚU

(„Ziarul de Iași”, 6 martie 2020)

Setting

Layout

reset default