Ion Fercu și paradigmele subteranelor dostoievskiene

Share

Am certitudinea că geniul nu joacă niciodată în hotarele normalității, chiar dacă „realitățile” sale în spațiul românesc au echivalat în cele mai multe situații cu uimiri de-o clipă, zâmbete în răspăr și pretenții că tot ce va fi trebuit înțeles s-a înțeles. Aproape fără întrerupere, din labirintul unui joc cinic, învingător alunecă tot geniul; e o șaradă în timp, cu rol evident metafizic. În ultima sa carte, dedicată lui Dostoievski, Ion Fercu propune un geniu ce poate fi înțeles „ca fiind capacitatea supremă pe care o au unii oameni de a se arunca în tot felul de încurcături. Dar, cu o uimitoare și ciudată intensitate, geniile întrezăresc o parte a adevărului”. Mai ales azi, efortul de a recompune cât mai fidel imaginea lui Dostoievski presupune o muncă titanică, o inteligență dublată de o finețe critică aparte, dar și de abilitatea de a privi din varii unghiuri ori de a așeza subiectul evaluat in vivo, înțelegându-l așadar în mediul său, ca parte a unei cercetări de lungă durată. Ei bine, o voi afirma încă de la început, „Prin subteranele dostoievskiene” (Iași, Editura „Junimea”, 2018) are toate aceste atribute ale unui demers rotund, rezolvând aproape exhaustiv câmpurile deschise.

Risc o confesiune: în ce mă privește, cartea lui Ion Fercu e un punct de cotitură: fără ea, o parte însemnată a „subteranelor” în discuție ar fi rămas probabil neexplorate. Altfel, volumul mi-a transmis cumva ultimativ că trebuie să reiau întreaga operă, să îi parcurg pentru încă o dată provocările cu o vigilență sporită.

Extrem de pertinentă este pentru încă o dată întrebarea „Cum citim?” Cum îl citim pe Dostoievski, cum îi citea Dostoievski pe ceilalți, iar într-un final, cum își citea propriile cărți. Ion Fercu pleacă dinspre Gadamer, cel care propunea mai multe perspective: fenomenologică (Iser, Jauss), semiotică (Michel Otten), generativă (N. Chomsky) și mitologică. Ne sunt sugerate, prin urmare, mai multe grile de lectură, mai multe posibilități de a gândi opera deschisă în multiplele ei finalități. ªi ne aducem aminte că Dostoievski îi admira pe Hugo, Cervantes, Dickens. Cu totul inedit este însă un Dostoievski preocupat de lecturile pentru copii. Le recomandă acestora Walter Scott, din nou Dickens, Cervantes, Gogol, Turgheniev, Goncearov. Scriitorul tratează copiii cu maximă gravitate, le vorbește precum unor maturi, le conferă veridicitate chiar în operele sale prin intermediul unei asprimi în parte programate. La îndemnul lui Ion Fercu ne aducem aminte de Iliușa, cel care are marele dar de a alina trăirile maturilor: „Tăticule, nu mai plânge… când o să mor, să îți iei un alt băiat în locul meu, un băiețaș bun de tot… să-l alegi pe cel mai bun dintre toți, să-i spui și tu tot Iliușa și să îl iubești așa, ca pe mine. […] Dar nici pe mine să nu mă uiți, să nu mă uiți niciodată, tăticule, continuă Iliușa. Să vii la mormântul meu… auzi, tăticule, să mă îngropi lângă piatra noastră, știi bolovanul acela la care mergeam amândoi să ne plimbăm, și în fiecare seară să vii acolo la mine. […] Eu am să vă aștept”. Iată, altfel spus, cum arată Evanghelia Iubirii! Sigur, cel mai pregnant sentiment care se degajă din întreaga sa operă rămâne iubirea, iar poate cea mai profundă declarație de dragoste e rostită între Ivan și Aleoșa: „E destul să știu că exiști undeva pe lume, ca să nu-mi fie lehamite de viață”. Dar cum să iubești dostoievskian? Poate reamintind necontenit că toți oamenii sunt până la urmă extrem de naivi și au o candoare de care puțini își dau seama. Iubești când te apropii de învățăturile părintelui Ambrozie, de Patericul de la Optina, când trăiești într-o frăție spirituală, rugându-te necontenit. Revenind, cu justificările de rigoare, Ion Fercu ne arată că „Dostoievski avea credința că unui copil poți să-i spui totul. Era uimit mereu, văzând cât de puțin își cunosc părinții copiii. Obișnuia să spună că nu trebuie să le ascunzi nimic copiilor, sub pretextul că sunt încă mici și că e prea devreme pentru ei ca să știe ceva. Adultul, spunea el, nu știe că, până și în chestiunile cele mai dificile, copilul îi poate da un sfat util. Un capitol de pedagogie dostoievskiană ar putea avea printre repere afecțiunea, încrederea, comunicarea, responsabilitatea și grija”. Pe de altă parte, intrând din nou în operă, personajele feminine sunt mai puține, acestea nefiind autonome, dar împlinind sub forma unui vector negativ – cel mai adesea – destinul „eroilor”. E și cazul Soniei, iubita criminalului îndrăgostit, „o expresie a sinergiei dintre sfințenie și păcat, o ființă paradoxală, «sfânta prostituată» sau «prostituata mântuitoare». […] Sonia este un personaj iconic, simbol al mântuirii prin sacrificiu (sacrum facere)”. Paradoxal, cât de departe și cât de aproape e Sonia de Anna Grigorievna Snitkina, soția care îi oferă, fie și pentru un timp limitat, pacea la care Dostoievski nici nu visase.

În mod evident, lumea lui Dostoievski e o lume ce își așteaptă transformarea, iar prin transformare înțelegem mântuirea. Cumva aproape inexplicabil, mântuirea vine prin credință; credința e apanajul iubirii, iubirea e prezență hristică. Dostoievski este psihologul care face trecerea de la cartezianul cogito ergo sum la iubesc, deci exist. Trece de la logica minții către logica inimii, de care vorbea în alți termeni Zosima. Ion Fercu înțelege că „eroul lui Dostoievski nu trăiește nici în kosmos, nici în haos. Nu este prizonierul ordinii sau al dezordinii absolute. El ființează într-un univers hibrid, în haosmos, la limita mereu tragică dintre țicneală și luciditate, trăiește în mrejele unui echilibru inedit, dostoievkian, care sfidează orice legitate”. Aici își trăiește suferințele, își înțelege libertățile ori suferința. De remarcat este și faptul că personajele cunosc convertiri spontane. Între iaduri și raiuri, Karamazovii nu umblă nicicând pe căi bătătorite: „Orice pas al lor deschide o nouă cale. Dacă ai vrea să te abați pe asemenea căi, ar trebui să-ți asumi riscul de a trăi mereu cu sufletul suspendat, să fii o ființă cu riscul la purtător”.

Ion Fercu excelează în demonstrațiile sale. Îl întâlnim mânuind atât procedee eseistice, cât și nuanțări filosofice. Convinge prin rigoarea ideilor, demonstrând că are întru totul – cum altfel? – știința unui text solid argumentat. De ce nu, am văzut și disponibilitatea de a căuta în biblioteci, de a reveni acolo unde a manifestat semne de întrebare, interesat de exerciții pur lingvistice. Cu ochi agili, înțelege că lumea scriitorului rus e plină de semne ce așteaptă să fie descifrate. Sankt Petersburgul nu e doar orașul-închisoare, cu toate că în douăzeci de ani Dostoievski se mută tot de atâtea ori, neîmpăcat cu zidurile claustrante. Într-un fel, viciile ce guvernează viața demonilor au punct de plecare în același oraș – dar cât de frumos aflăm mai apoi că jucătorul nu joacă nicicând pentru bani ori alte avantaje materiale, ci își continuă jocul doar pentru a învăța să spere cu adevărat; să spere în a sa mântuire. Și linia orizontului suferă modificări.

Toate romanele au drept punct de plecare parabole evanghelice. În această ecuație intră sinucigașul, criminalul, despotul, călăul, fiecare având șansa lui. Cu o deosebită capacitate de focalizare, personajele devin extrem de credibile chiar în situațiile-limită pe care le experimentează. Fiecăruia în parte îi este oferită șansa de a înțelege că 2×2 nu fac întotdeauna 4 și că alte răspunsuri trebuie să fie posibile. Sigur, ne aducem aminte: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu!”

Pentru rigoare, cartea lui Ion Fercu presupune existența a opt părți ce poartă dialoguri viabile între zidurile volumului: „Zvârcolirile destinului”, „Dostoievski, psihologul-filosof”, „Nuanțele Strigătului”, „Interferențe și prăpăstii (I)” – Dostoievski și Nietzsche/ Schopenhauer/ Descartes/ Dante/ Cervantes/ Tolstoi/ Turgheniev/ Bulgakov, „Interferențe și prăpăstii (II) – Dostoievski și Eminescu/ G. Călinescu/ Eliade/ Cioran/ Țuțea/ Gherea/ Crainic/ Cezar Petrescu/ Marin Preda”, „Agora: coridă, angoasă, furtuni” – cu două materiale extrem de incitante, scrise pe un ton polemic: „Dostoievski și problema evreiască”, respectiv „Anticatolicismul dostoievskian”, o a șaptea secvență „Neliniști esențiale: Euterpe, Apollo, Afrodita/ Eros, Thalia”, urmată de „Ecouri dostoievskiene în Revista Gândirea” și o ultimă secțiune a postfețelor, semnate de Leo Butnaru, Ștefan Munteanu, Petre Isachi, Viorel Savin, Dan Sandu.

Chiar dacă au fost scrise și publicate de-a lungul anilor, sub forma unor articole de sine stătătoare, textele prezentului volum au fost revăzute de autor, rearanjate după criterii întru totul valide, așa încât această preumblare prin subteranele dostoievskiene va constitui un punct de referință pentru orice cercetător cu pretenții. Pe bună dreptate, Liviu Antonesei aprecia că avem de-a face cu „o analiză multidimensională a vastului corpus dostoievskian – ceea ce înseamnă surprinderea fațetelor literar-estetice, filosofice, religioase, psihologice și sociale ale acesteia – și, pe de altă parte, o binevenită abordare contextuală, ba chiar dublu contextuală, fiind vorba despre contextul epocii marelui Fiodor, dar și de contextul temporal, de istoria scursă de la scrierea operei încoace”.

Marius MANTA

(„Ateneu”, Bacău, februarie 2019)

Setting

Layout

reset default