Ioan R. Marinescu, Irina Nelson, Note de război. 1916, în primul val

Share

O carte foarte interesantă scrisă de un unchi și o nepoată, la capetele Centenarului Unirii, apărută din nevoia de a omagia un erou când țara se pregătește să-și aniverseze întregirea. Un unchi luat de război în primul val, așa cum indică și subtitlul, duce în ranița lui de ofițer de rezervă, activat pentru luptă, un caiet, în care își notează ce vede, ce simte, ce este pe frontul primului război  mondial, face observații asupra situației soldatului și ofițerului român, cu realism și amărăciune.

Nepoata sa după frate, el nefiind căsătorit când a ieșit din rândurile lumii, obligat de arsura glonțului, îi descoperă notele de război, la o sută de ani distanță, se emoționează profund, ca și cum ar ține în palme oasele unui sfânt din lanțul cel lung al strămoșilor, și se decide să le publice. Un gest spiritual de comemorare a unui erou, care atâta amar de vreme a zăcut în anonimat, în uitare.

Cele câteva zeci de pagini de caiet nu sunt suficiente pentru a face o carte, chiar dacă doamna Irina Nelson face în preambul o introducere foarte convingătoare despre război, generali, soldați, concepții strategice, jertfe și lașități, despre unchiul ei, Ioan, căzut de tânăr în țărâna țării, apărând-o. Ca urmare, ia memoriile mareșalului Averescu și le alătură intercalat mărturiilor unchiului ei. Ce rezultă este interesant ca sursă de concluzii, pe care cititorul avizat le poate trage. Pe de o parte, memoriile sunt o probă generală că notele de război au o bază reală și nu sunt simple impresii subiective, ale unei persoane aflate într-o situație de criză existențială. Pe de altă parte, arată distanța enormă dintre cruzimea frontului în desfășurare și eșaloanele militare de la vârf care fac marile strategii.

Procedeul acesta al intercalării amintirilor unui veteran de război, în contextul altor documente oficiale și mărturisiri, l-am mai întâlnit la un autor din Deva, domnul Petresc, care prin aceste certificări de fapte și informații în plus, a dorit să ridice memorialistica din statutul ei predominant subiectiv la nivelul unei relatări realiste și oneste.

Autoarea nu ezită să-și arate reproșul, indignarea chiar, față de generalii care concepeau atunci apărarea națională, fără să se îngrijească de înzestrarea, pregătirea, echiparea trupelor pentru a fi competitive într-o confruntare fără precedent, cu o miză atât de mare.

Același lucru se întâmplă și în cazul de față, cu deosebirea că actorii sunt de nivele diferite, unul este în fața gloanțelor, celălalt în fața hărților strategice, înălțime de la care nu prea se vede, n-are cum să se vadă soldatul din tranșee, speriat de moarte, brutalizat de ofițeri duri, neomenoși, superficiali, în multe cazuri, așa cum s-a întâmplat în prima parte a războiului.

Irina Nelson pune pe seama generalilor și a Marelui Cartier General imensele pierderi umane din anul 1916, din tot războiul de fapt, considerând concepția generală a strategiei de apărare și de acțiune militară, oscilatorie de altfel, cea mai de neiertat greșeală. Fără îndoială așa este, dar situația României în contextul alianței de război a fost dificilă și inacțiunea, motivată sau nu, în sprijinul României a dus în mare parte la aceste greșeli. A intra în război și a trece munții prin surprindere la o dată stabilită de aliați și a te trezi că aceeași aliați te lasă cu spatele gol și țara din spatele tău pradă atacurilor inamice, e o situație fără ieșire. Însă, dincolo de asta, slăbiciunea noastră în prima parte a războiului rezidă din cauze interne politico-militare, iar autoarea nu se sfiește să ridice vălul patriotismului imaculat de pe fața armatei române, cu argumente convingătoare, pentru a arăta că efectele negative sunt rezultatul bolii interne a organismului militar.

Irina Nelson atrage atenția asupra insuficienței cadrelor militare. O armată imensă, prost instruită, deficitar dotată, intră în lupta pentru eliberarea Ardealului ar cu credința în Dumnezeu și în dreptatea istorică, mânată de un entuziasm uriaș, inconștient. Avea doar 1269 de ofițeri și 145 de generali, enorm de puțin (nu generalii) raportat la nevoile de instruire și de comandă ale trupei. S-a apelat la ofițerii de rezervă, o categorie numeroasă, motivată de convingeri patriotice, de dorința de a se implica și a învinge, dar insuficient instruită ea însăși, și pusă să conducă subunități care nu știau și nu aveau cu ce să lupte. Pe un front de 1500 km soldații intră în luptă concomitent, ceea ce nu e de condamnat însă, având în vedere situația de fapt, în primele săptămâni, dar aceștia sunt dotați cu o pușcă și trei unități de foc, dintre care doar una e la dispoziția lor. Aprovizionare precară, nesigură, mulți luptători erau în opinci, cu lenjeria, două schimburi, adusă de acasă.

Revolta e la adresa conducătorilor. Țara a stat doi ani în neutralitate, timp în care ar fi putut să-și ia măsurile necesare pentru intrarea în luptă, știindu-se că Ardealul nu poate fi obținut altfel. Delăsarea, lipsa de voință politică, lipsa unei previziuni realiste au dus la efectele dezastruoase din primele luni de război.

În acest context general îl regăsim pe sublocotenentul Ioan R. Marinescu, mobilizat în Regimentul 61 Infanterie și trimis pe front cu primul val. Era inginer silvic, dintr-o familie de învățători din comuna Lespezi, din dreapta Siretului spre nordul Moldovei. Pe 15 august e chemat, pe 21 august își ajunge unitatea din urmă pe linia frontului din Transilvania. Acolo își vede țara apărată de plugari și el îi conduce, într-o ofensivă plină de speranță, dar care n-a durat decât 40 de zile, cât postul mare. Apoi începe retragerea sub presiunea mașinăriei de război germane. Apără trecătorile, apără țara, nu mai e vorba de eliberarea Ardealului. El luptă pe Valea Prahovei, apoi unitatea lui e trimisă rapid în sud, să apere Bucureștiul. România era încercuită din trei părți și era singură și deznădăjduită. Au căzut cu miile. Printre ei și Ioan R. Marinescu într-o bătălie pe Neajlov-Argeș. Rănit grav, moare după câteva zile. E înmormântat în Ghencea Militar – cimitirul renovat de armată în 2016. La inaugurare un puști, elev în clasele primare, recită plângând – „Nu plânge, maică Românie!”.

Sunt în această carte date și aprecieri istorice, considerații generale corecte și documentate, care se constituie într-un demers aproape jurnalistic, ce e înțeles ca un protest împotriva războiului.

Uneori, însă, fără război, națiunile nu pot exista, nu-și pot câștiga și apăra identitatea. Jurnalul e publicat în facsimil, apoi în transliterație. Irina Nelson îl prezintă în sinteză, surprinde sentimentele eroului-autor, atmosfera frontului, durerea sfâșietoare a neputinței, a nepriceperii, cruzimea adevărată și devastatoare, duritatea din ordine, relativismul scandalos al unora, lașitatea unor ofițeri, în contrast cu profilul moral și omenia altora.

Prin jurnalul său, Ioan R. Marinescu confirmă de la fața locului, cu expresivitate și convingere, aceste adevăruri de la firul ierbii, ocultate de manualele școlare și de conducătorii militari. E firesc într-un fel, pentru că armata nu trebuie demitizată. Eroismul adevărat a existat, e îngropat în sutele de mii de morminte, patriotismul în forma lui supremă este real, e scris în marea jertfă pe care s-a clădit România Mare. Rezervistul Marinescu este unul dintre exemple. Dar tot el nu ezită să ne dezvăluie firea oamenilor în situații limită, condiția umană pusă la grea încercare. Omenia celui ce se simte legat de cei pe care îi duce în luptă, conștientizarea sacrificiului și a terorii în fața morții, mila față de executarea automutilaților și dezertorilor – măsuri teribile pentru a ține unitatea armatei, groaznice din perspectiva umanitară – sunt lucruri pe care le găsim în jurnal. Din memoriile mareșalului se vede trecerea aristocratică peste amănuntele acestea care fac tragismul omului, pentru că el, strategul, trebuie să vadă întregul și linia directoare care duce spre victorie.

În concluzie, suntem în fața unei cărți-document scoasă de Editura Junimea, din Iași, în condiții grafice excelente, la stăruința doamnei Irina Nelson, cetățean american cu suflet românesc!

 

[„România Eroică”, nr. 1 (56) – Serie nouă 2018]

general de brigadă (r) Grigore BUCIU

Setting

Layout

reset default