Ioan Iacob, Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe

Share

Cu mare întârziere, datorată în parte unor împrejurări pe care nu ți le rememorezi de obicei cu prea mare plăcere, am luat cunoștință de cartea poetului și jurnalistului Ioan Iacob, apărută cu aproape un an în urmă la Editura Junimea, în colecția „Eminesciana”. Intitulată Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe, cartea este la origine teza pe baza căreia Universitatea din București i-a acordat titlul de doctor autorului, absolvent pe vremuri al Facultății de Filologie din Iași. (Să notăm că printre cei cărora li se aduc în final „respectuoase mulțumiri” se numără profesorii ieșeni Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Elvira Sorohan, Noemi Bomher, Ștefan Avădanei, Codrin Liviu Cuțitaru!) Prezența în titlu a numelor celor doi poeți, unul român, celălalt american, este, neîndoielnic, extrem de incitantă: ea sugerează de la început natura acestei lucrări, disciplina căreia i se circumscrie, anume literatura comparată, și, în același timp, distanțarea autorului de metodele „clasice” ale acesteia. Într-adevăr, pentru toată lumea este clar că, între cei doi poeți – în cuvintele lui Vasile Spiridon, care semnează studiul introductiv (Refracții, reflexii parțiale și dispersii) – „nu este de făcut o apropiere […] recurgând la principii metodologice ale comparatismului de acest tip, care este motivată prin filiații certe și documentabile, prin inspirație efectivă sau prin preluări”, nici o apropiere mai subtilă precum, de pildă, aceea între Ion Barbu și Poe, motivată definitiv și fără putință de tăgadă de „evlavia” inspirată celui dintâi de autorul Corbului, dar și, mai cu seamă, al absconsului „colocviu dintre Una și Monos”. „Apropierea”, „alăturarea” sau, cum propune Ioan Iacob, construirea „unui arc poetic transatlantic” având la cele două capete pe Edgar Allan Poe și pe Mihai Eminescu are în vedere/operează mai puțin cu „similitudini biografice” (existente și ele, dacă ne gândim că amândoi poeții au avut o viață relativ scurtă, încheiată în jur de 40 de ani, au traversat experiențe grave, chiar tragice – moartea soției, în cazul celui american, moartea „iubitei de la Ipotești”, în cazul celui român), cât cu acelea de „viziune”, cu „structuri literare” (inclusiv motive lirice) comune, cu „paralelisme”, „consonanțe”, culminând, cred, în ceea ce s-ar putea defini ca izotopia lor, locul același ocupat de ei mai puțin în propria lor literatură (fiecare fiind un „mit” – „poet național” –, chiar dacă în cazul lui Poe există încă multe contestații), cât în poezia lumii, loc definit strict în funcție de tot ce e „în amonte”, pe de o parte, și în „aval”, pe de alta. Ca atare, primele două capitole ale cărții lui Ioan Iacob se intitulează Doi mari precursori ai liricii moderne și, respectiv, Autohtonism și universalism: Rădăcinile europene la Poe. (Se cuvine a sublinia că, în ultimă instanță, e vorba aici de „rădăcini” comune celor doi poeți, europene și romantice, titlul „reținând” doar numele americanului, pentru bunul motiv că, dacă „statutul de promotor al fenomenului poetic modern” îi este în genere recunoscut fără dificultate, în schimb, „rădăcinilor lui europene” nu li s-a dat prea multă atenție dincolo de Ocean, fiindcă multă vreme și acolo pare să fi prevalat o tendință destul de puternică întru edificarea și valorizarea specificului național nord-american.) În ultimă instanță, și „rădăcinile comune” (romantice), și „statutul de promotori ai fenomenului liric modern” se rezolvă în existența unor „motive poetice comune”. Acestora li se consacră nu doar capitolul al III-lea, intitulat chiar așa, ci și următoarele. În fapt, mai întâi Ioan Iacob procedează la identificarea respectivelor motive (la alcătuirea unui fel de catalog: marea, clopotul, corbul, luna, melancolia etc.), pentru ca apoi (în capitolele următoare) să proiecteze fascicolul de lumină asupra câtorva, cele fundamentale. În acest sens, următoarele trei capitole (IV-VI) se intitulează Luna peste Atlantic, Eros și Thanatos, Melancolia poescă/ eminesciană. În sfârșit, ultimul capitol Arcul Dianei punctează traseul parcurs în timpul demersului și îl rezumă. Pornind de la un pasaj din lucrarea Scalda Dianei a lui Pierre Klossowski („Dacă se consideră că arcul de argint, identic cu semiluna și în consecință imaginea emblematică a zeiței, slujește aici drept instrument întru exercitarea puterii divine, iar în această operațiune, chiar acest instrument este pus la încercare, acțiunea sa supremă are loc în domeniul moral”), pasaj reinterpretat în sensul unei „transgres[ări] [a] ultimei acțiuni a Dianei (a patra săgeată este trasă spre o Cetate a celor răi) din domeniul moral în domeniul liric”, transgresare ce poate „determina o conexiune între exercitarea puterii divine («arcul de argint», identic cu semiluna și în consecință imaginea emblematică a zeiței”, Ioan Iacob își încheie astfel „considerațiile […] vizând o mitologie subiectivă Eminescu – Poe conchizând că existențialismul liric rămâne filonul transatlantic cel mai pregnant în definirea Arcului Dianei (metaforă a conceptului poetic transoceanic instituit de [el]), respectiv în revelarea apropierilor dintre Eminescu și Poe.”

V.D. Zăiceanu

(„Expres cultural”, nr. 1, ianuarie 2019)

Setting

Layout

reset default