,

Instantanee… cu Al(t) Călinescu

Share

Cum scrii, ceea ce-i de scris (descris?), într-o rubrică de gazetă (ca aceasta), fără să te abați (cu ispita) de la subiectul și predicatul pe care – se presupune – ți le-ai fixat de la bun/ rău început? Eu unul, recunosc și mă căiesc (mac-mac!), îs uneori pre(a)dispus la divagații, la ocoluri și meandre, ba chiar la niște împotmoliri prin hățișuri și stufărișuri, din care cu greu se răzbește la liman, se reînnoadă firul narațiunii. Ca să mă justific și-n ultimă instanță, ca să nu intru într-un prea dur conflict cu mine însumi (ei, aș! îndeobște, suntem mai exigenți cu alții decât cu noi), pun aceste distorsiuni pe sama celor 14 ani de-acasă și, mai ales, pe sama sinuoasei Jijia, râul pe malul căruia m-am copilărit. Uite, acum și aici, mi-am propus să dau samă (cronicărește) de (vorba aia!) cea mai recentă carte a lui Alexandru Călinescu, Instantanee cu final deschis.

Un prim instantaneu, de neimaginat în alte vremuri: aflându-mă eu, în plină stare de urgență, în urgenta stare de a-l citi (așa cum, săptămânal, „Prim-planul” călinesc de vineri), l-am tot bătut la cap (telefonic) să ajungă, cumva, opul și la mine. Noroc că autorul îți făcea alimentarea casnică de la un magazin situat la parterul blocului „meu”, având astfel o justificare plauzibilă deplasării cu mașina personală, cale de circa o mie de metri. Că doar nu era să scrie, în „Declarația pe propria răspundere”: merg să-i astâmpăr setea/ foamea de lectură poetului N. T. S-au dat amenzi pentru infracțiuni și mai mici, unele potențiale sau imaginare, așa că…

Așa că, în ziua/ ora/ minutul, stabilite pe cale diplomatică, l-am așteptat, cu ușa larg deschisă (preventiv: ca să nu atingă clanța, pe care mai apoi ar fi trebuit s-o spirtuiesc). Și-a apărut, înmănușat, cu masca pe figură… Poate fi oricine, mi-am zis, în gând (de la o vreme mă traversează spaima Necunoscutului), încât l-am somat… amical: „Sandu, tu ești? Jos masca de pe figură, să te văd!” „Eu sunt, Nicule” – și chiar și-a tras masca. Da, era el, doar că, de când nu ne mai văzusem, intrase-n posesia unor dealuri, văi și râuri… senioriale; cum și eu, de-altminteri… „Nu intri?”, l-am îndemnat, deși bănuiam răspunsul și realizam faptul că-s pe punctul de-a comite o infracțiune. „Nu acum, s-a scuzat profesorul. Să treacă pandemia asta…” Sau poate a spus: nebunia?

Între multele rele și belele produse de pandemie (le știți deja, le-ați trăit, cât pe propria răspundere, cât pe i/responzabilitatea altora), izolarea de ceilalți, distanțarea spațială, interlocutarea, chiar întorlocarea vorbelor, sporovăiala, la întâlniri, popasuri, taifasuri – au avut (și încă mai au) printre cele mai frustrante, angoasante efecte. La vreo două săptămâni de la debutul stării de urgență, chiar fiul personal intrase în casă accelerat, trecuse pe lângă mine ca o fantomă (sau poate că eu eram fantoma?), avertizându-mă: „Nu ne îmbrățișăm, tată!” Și ne-am dat doar… coate. Ne mai dădusem noi coate, prin ani, dar la niscaiva complicități, ghidușii au coțcării, or, acum, cotificarea devenise – și încă e – un semn oficial de tandră recunoaștere. Ce să mai zic de eroicii scriitori-amici, (Grig, MRI, ABE), care mi-au trecut pragul (încercând să nu-l atingă), încărcați ca niște moși-crăciuni de armindeni…

De ce decupez aceste instantanee aici și acum? Întrucât, cu peste trei luni în urmă, când a început pandemia asta – ce, în scurtă vreme, a degenerat în pandalie – am devenit dependent de (aproape) toate comunicatele, știrile, comentariile și chiar scenariile care parveneau din acest invizibil teatru de război. Or, între atâtea provocări, deseori abracadabrante, opiniile lui Alexandru Călinescu – inserate în această pagină de „Opinii” – au fost/sunt niște repere cel puțin reconfortante prin rigoare și echilibru, cum și prin neantizarea scenaritelor apocaliptice pentru care noi, colocatari ai spațiului mioritic, părem a avea o specială atracție. Nu lipsesc supozițiile privind originea și difuziunea halucinantă a răului – una dintre ele mi se pare și mie plauzibilă – dar comentatorul se abține a pune diagnostice, recunoscând, franc(ofil), că-i lipsesc competențele. Că e competent, mai bine zis: expert în litere, în genere, și-n cele franceze, prin formație și vocație, asta o știm cei de-alde noi, care s-a întâmplat să-i fim uneori în proximitate. Și uite-așa mi-au sărit în raftul ochilor Biblioteci deschise, Interstiții, Proximități incomode ș-alte cărți de-ale domniei sale, dintr-o zonă în care autorul, clipind complice spre cititor, recunoaște a fi dobândit „o oarecare competență”, prin practicarea (după 89) a unui „tip de publicistică eliberată de (auto)cenzură, în care intră și comentarii pe marginea actualității politice”…

Identificam, în urmă cu vreo zece ani, în aceste scrieri, un Al(t) Călinescu, disponibil unui registru mult mai vast decât cel în care (cu strălucire) se impusese: cronicarul și/ sau istoricul literar al unor parcelări fatal procustiene, tindea a deveni, și chiar este, un diagnostician al mentalităților, fie acestea literare, politice, sociale ș.a.m.d. Oriunde deschizi cartea, vei afla, dincolo de instantaneul surprins, încercarea (îndeobște reușită) de a-l include într-o tipologie, funcție de mediu și de multe alte detalii la care se raportează și care îl configurează. Excepțiile întăresc regula și fac deliciul comentatorului (transferat cititorului). Sunt, în carte, trei decupaje generoase (Lecturi; Politică și ideologii. Repere și derapaje; Parisul, firește) și unul, din Trei dialoguri, cam neîndestulant. Câteva repere, doar din titluri: „Farmecul călătoriilor sedentare”; „Asumarea identității”; „Memoriile unui bucureștean libertin”; „Viața și moartea cărților”; „Românce văzute de străini”; „Farmecul uitat al eleganței”; „Cultura împotriva dictaturilor”; „Triumful țoapelor”, „Politică și gastronomie”. „Ocolul lumii prin librării”. Și-așa mai departe (și mai aproape). Îl surprind pe Al(t) Călinescu în ceea ce el însuși apreciază, augmentativ, la alții (din aceeași selectă familie): „arta ironiei și deprinderea de-a arunca asupra lumii o privire lucidă, dezbărată de prejudecăți”, cum și „aliajul fericit dintre fantezie și ironie, între joc intelectual și umor”. Corolar, această mărturisire dintr-un interviu neinclus în carte (unde și-ar fi aflat, totuși, un binemeritat locșor): „Noi iubim așa cum citim în cărți. Romeo și Julieta reprezintă arhetipuri. Învățăm cum e iubirea din Shakespeare, din Madame Bovary, din Război și pace. Tot ce simțim în plan afectiv e condiționat oarecum de lecturile noastre, care de multe ori ne marchează fără să ne dăm seama. (…)

Lectura de calitate, pentru orice om, trebuie să fie indispensabilă. Cu siguranță, vă spun, o carte, la timpul potrivit, poate schimba omul”.

Final deschis, firește.

Nicolae TURTUREANU

(„Ziarul de Iași”, 30 mai 2020)

Setting

Layout

reset default