Incursiuni în imaginarul rus

Share

După un deceniu de la publicarea unei substanțiale cercetări asupra Avangardei ruse (2006),  eminenta profesoară ieșeană Livia Cotorcea revine, în parte, la același subiect  în volumul recent publicat le Editura Junimea, sub titlul –  cam general – În căutarea desăvârșirii. În cel dintâi, autoarea făcuse proba unei foarte bune cunoașteri a teritoriului avangardist rus, până la acea dată prea puțin  cartografiat  la noi. O antologie de texte programatice reprezentative  pentru ansamblul mișcărilor novatoare în literatură, artele plastice, arhitectură, muzică,  cu adaos de reproduceri din marii artiști novatori care au ilustrat fenomenul, cu aplecare specială asupra unor direcții precum Futurismul Akmeismul, Imaginismul, Expresionismul, mișcarea OBERIU, completau atunci imaginea unei dinamici creatoare de anvergură revoluționară, umplând un gol resimițit de multă vreme la noi. De cealaltă parte a Prutului, în Basarabia, poetul Leo Butnaru lucra cu mare spor la traducerea a numeroase scrieri din același spațiu, îmbogățind repertoriul textelor teoretice și transpunând masiv opere literare, îndeosebi poetice, adevărate revelații pentru cititorul român.

Formula tolstoiană a „căutării desăvârșirii” tutelează acum noile eseuri critice ale doamnei Livia Cotorcea, care-și lărgește mult spațiul investigat, cuprinzând o tematică ce se desfășoară de la epoca lui Petru I (cu un excelent studiu al mentalității ruse tradiționale în  conflict cu tendințele de modernizare propuse și, în parte, realizate de autocratul rus, integrat, acesta,  ca figură negativă, de „Antihrist”, pe fundalul obscurantismului „pravoslavnic” tradițional, care a lăsat urme adânci în imaginarul popular. E un capitol pasionant, șocant în multe privințe pentru mentalitatea ”europeană” a cititorului de azi,  care – se poate crede –  nu știe mare lucru despre „Rusia profundă” ori îi reduce imaginea la clișee moștenite și stereotipii). Aflăm multe lucruri noi sau revizuite despre Pușkin și mentorul său filosof Ceaadaev, despre contradicțiile complexei personalități a unui Tolstoi în care se dispută tensiunile omului pasional și foarte „terestru” cu aspirațiile și credințele idealistului din anii bătrâneții (reconstituirea ultimelor momente din viața marelui scriitor e cu totul remarcabilă) , iar incursiunile în opera lui Dostoievski – distribuite între momente exemplare ale biografiei și temele și tehnicile narative ale scriitorului – sunt ale unui cercetător pasionat, ce pare a nu avea secrete în  materie de lectură a universului acestui alt uriaș  al literelor rusești. (Lecturile, exemplare și ele pentru spațiul critic românesc, ale lui Ion Ianoși, amintite în context, cunosc, astfel, prelungiri fructuoase).

Livia Cotorcea rămâne fidelă, cu substanțial profit pentru lectorul său, și universului avangardist frecventat mai devreme, propunând studii despre mari novatori precum Velemir Hlebinkov, Osip Mandelștam, creatori ale căror destine dramatice sunt resuscitate într-o expresivă simbioză, în contextul opresiunii fără egal a stalinismului dogmatic criminal. Citind aceste pagini, ești invitat să reflectezi nu doar asupra aportului novator  al unor poeți ca aceștia (sunt readuși în scenă, în legătură cu ei, și nume ca Ana Ahmatova,  Boris Pasternak, Maiakovski…), ci și asupra biografiilor lor exemplare pentru curajul și spiritul de sacrificiu al unor intelectuali de înaltă demnitate morală, care s-au opus eroic dictaturii comuniste, într-o epocă dintre cele mai sumbre ale istoriei umanității. Cercetătoarea reușește și la aceste capitole să realizeze un echilibru notabil între valorificarea documentului biografic adesea spectaculos,  mereu tulburător prin dramatismul său, și actul lecturii critice a operei, cu analize aplicate și fine  asupra unor texte puse prea puțin până acum sub lentila hermeneutică. Empatia cu operele și autorii lor se simte mereu, subiectele și subiecții lecturii sunt, de altfel, „fierbinți” și cer ca și obligatoriu participarea pasionată a evocatorului de vieți și de scrisuri. (Un exemplu impunător este, între altele, cel al  soției lui Mandelștam, Nadejda, care e și ea o remarcabilă scriitoare, ca autoare de memorii privind realitățile Gulagului sovietic, trăite în modul cel mai direct, transformată într-un depozitar viu al operei poetului interzis de regimul stalinist, pe care –a angajat s-o salveze de la distrugere prin memorizare, ca în utopia negativă cunoscută a lu Ray Bradburry). Această simpatie productivă se simte mai peste tot și e evidentă mai ales în evocarea mediului avangardist ucrainean, cu prezențe majore a în aria avangardistă,  precum Krucionîh,  Kazimir Malevici, Arhipenko, Burliuk  ș.a. Că istoricul literar e deplin familiarizat cu acest spațiu cultural o dovedesc și eseurile dedicate relațiilor, nu puțin surprinzătoare, dintre avangardiștii ucraineni și compatriotul lor, Gogol, ce pot da o idee mai larg semnificativă despre felul cum mișcări dintre cele mai iconoclaste ajung să asimileze și integreze valori ale unei tradiții literare „clasice”. (Raporturi similare sunt puse în evidență și cu privire al lectura de către avangardiști a operei  lui Dostoievski- vezi eseul Dostoievski în memoria culturală a avangardei).  În același sens, sunt elocvente glosele despre formula lui Hlebnikov „Revoluția ca întoarcere”, cu sprijin în eseistica poetului și cu argumente în analizele de text întreprinse în premieră la noi, din opera sa poetică, dar și  cu sugestii ce trebuie reținute, referitoare la raporturile dintre avangardă și postmodernism, cu analize și exemplificări din opera  lui Alexei Krucionîh, în care Gogol cu lumea lui „pe dos”, carnavalescă, devin termen esențial de referință pentru evoluția spre „timpurile apocaliptice” ale epocii noastre. Tot către spațiul „Malorusiei” sunt orientate studiile Avangarda și spiritualitatea ucraineană în pictura și sculptura din primele decenii ale secolului XX). Prețioase sunt, pentru cititorul de la noi, și considerațiile despre „sincretismul artelor în avangardă”, cu secvențe dedicate arhitecturii avangardiste ruse de la începutul secolului trecut. Toate aceste lecturi completează substanțial deopotrivă informațiile documentare despre mișcarea novatoare rusă aflată în comunicare cu o tradiție negată la suprafață, metabolizată în fond, dar intrată într-o paradoxală contradicție cu Revoluția socială în curs, ale cărei obiective proclamate sonor au ajuns să fie deturnate, desfigurate și falsificate de necruțătoarea dictatură bolșevică, cu victime umane și culturale care au sporit șirul de persecuții directe ori simbolice din întunecata tradiție țaristă a Rusiei.

Un supliment important de interpretare critică aduce în cuprinsul acestei cărți și secvența intitulată Amurgul utopiei roșii, în care e reluat în chip mai aplicat subiectul Osip Mandelștam, cu prezentarea biografiei frământate a scriitorului și a soției sale și, prin asociere, cu viața și scrisul altei mari figuri a poeziei ruse, Anna Ahmatova, din care e ales spre interpretare al său Poem fără erou, compus și restructurat vreme de două decenii, din anii ’40 până la forma definitivă, din 1964.  Despre poezia disidentului Iosif Brodski și mai ales despre teatrul său, apoi despre un poet ceva mai tânăr, Efim Berșin (născut în 1951) și poezia sa apreciată pentru „verbul profetic și inițiatic” și simplitatea expresiei ce pare a ocoli experiențele avangardiste de dinaintea lui, eseista scrie cu aceeași putere de convingere. Remarcabile sunt și paginile consacrate „martorului incomod al secolului XX”, Alexandr Soljenițîn,  la care e urmărită, cu o evidentă consecvență a perspectivei de lectură din întreaga carte, legătura organică dintre biografie și operă. Erau și multe lucruri de spus privitor la această intimă relație, dată fiind experiența de viață exemplară, de fost captiv al Gulagului sovietic, și răsfrângerile într-o operă în care faptul trăit contează tot atât cât arta scrisului, pe linia marii proze clasice ruse, în  frunte cu Lev Tolstoi. O confirmare a amintitei consecvențe a unghiului de lectură o aduc și glosele la recenta premiată Nobel, Sveltana Alexievici, scriitoare bielorusă, dar, de fapt, cu rădăcini în mai multe spații ale „Imperiului”, la care chestiunea asimilării „documentului de viață cu faptul literar se pune din nou în mod exemplar: dovadă reacțiile împărțite, notate în spațiul receptării critice în Rusia a acestei literaturi din nou subliniat „jurnalistice”, „documentare”. La sfârșitul lecturii, cititorul rămâne o convingerea că, date fiind realitățile brutale cu care a trebuit să se confrunte cultura rusă cu istoria așa de tulbure și dramatică a spațiului în care a fost creată și unde scriitorul și artistul au fost nevoiți să suporte adesea în chip dramatic presiunea evenimentelor potrivnice, aceasta este lectura cea mai adecvată, – mai ales în „cronotopul” ilustrat de secolul XX rusesc. În orice caz, o asemenea perspectivă e plină de învățăminte, în egală măsură, despre semnificația valorilor în sine, dintre cele mari ale literaturii și artei mondiale, și  despre gradul de implicare, de angajament existențial în construcția unor opere necontenit primejduite de împrejurările neprielnice de afirmare.

Cartea Liviei Cotorcea invită, așadar, la întâlnirea, care e și o confruntare, cu un univers uman și estetic generator de reflecții grave supra destinului spiritual nu doar al creației ruse moderne și contemporane, ci și la un dialog intim cu anumite realități care au devenit o vreme și ale noastre, prin contaminări contextuale dramatice. Cele evocate ca fapte de viață pe parcursul acestei „căutări a desăvârșirii”  intră în competiție cu ficțiunea literară, ba chiar pare a o întrece uneori prin densitatea dramelor trăite de oamenii reali care au produs-o. Toate acestea, sunt recompuse aici cu un remarcabil  dar ale evocării, într-un discurs critic echilibrat și o expresie stilistică elegantă, de nobilă ținută.

 

(„Steaua”, nr. 6, iunie 2018)

Ion POP

Setting

Layout

reset default