Incantațiile lui Cezar

Share

Cezar Ivănescu a lăsat ca moștenire literară una dintre cele mai profunde opere în care poezia și rugăciunea se hrăneau reciproc din rădăcinile comune ancestrale. De regulă, în Săptămâna Patimilor, mă gândesc la el și la forma lui unică de poezie-incantație, atât de telurică, atât de eterată, sfâșietor-mângâietoare.

Într-un excelent articol despre memoria întinată a istoriei literare românești post-comuniste în care Cezar Ivănescu era, în egală măsură, țintă a Securității și a confraților mincinoși, defăimători și blasfematori, criticul și universitarul Bogdan Crețu întreprinde o curajoasă și salutară operă de restabilire a adevărului pornind de la dosarul de securitate al poetului așa cum a fost el descoperit și editat de Ioana Diaconescu, într-un volum recent publicat de Editura Junimea din Iași. Voi reveni eu însumi asupra subiectului, dar, în ajunul celei mai importante sărbători creștine fac, ca de cele mai multe ori, un ocol de curățare a sufletului prin filtrul cuvintelor profetice ale lui Cezar Ivănescu, declamate in articulo mortis, prin care îi ierta pe cei care i-au schingiuit sufletul cu minciuna și ticăloșia lor. Dați-mi voie, vă rog, să reiau aici textul meu de atunci (publicat recent și în volumul Portrete în cerneală de China):

“O stranie coincidență a făcut ca zilele acestea, în timp ce răscoleam niște cărți din «depozitul meu de poezie» să dau peste exemplarul din La Baad dedicat de Cezar Ivănescu, cu scrisul lui colțuros, unic, de hieroglifă, fiicei mele, și ea «leoaică» în zodie ca și marele dispărut. «Don Cezar» (alint respectuos cu care prietenii semnificau nu numai trimiterea inevitabilă la Don Quijote, ci și plecăciunea respectuoasă în fața șefului de clan poeticesc) are în această lună un număr rotund de ani de când s-a retras nedrept și neașteptat în veșnicie. Cu îngăduința Dumneavoastră, cititorii mei, aș vrea să-l las pe el, în Săptămâna Patimilor din acest an, să mai spună un cuvânt de rămas bun, așa cum ni-l redă o înregistrare transcrisă aici de fiica sa adoptivă. Iată-l, memento al unei trăiri creștine și culturale intense, neobișnuită pentru noi și ca un gest superior de iertare creștinească pentru cei care l-au ucis simbolic:

Mulțumesc Domnului Isus Hristos și maicii Domnului, Fecioara Maria, instanțe absolute, soției mele, Maria, acolo, în ceruri, și fiicei mele spirituale, Clara Aruștei, aici, pe pământ. Mi-au stat, ei mi-au stat tot timpul alături. Tuturor celor care au trecut de partea mea le mulțumesc, dar nu atât cât își închipuie, pentru că au trecut de partea adevărului.

Celor cunoscuți și necunoscuți, încă o dată le trimit dragostea mea și le urez mai ales acelora risipiți prin lume mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii, nu am decât compasiune, e ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întîmpină recunoscându-se în el. Lor le urez să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină. Dacă Dumnezu îmi va da pînă la capăt puterea să trec și prin această probă infernală, promit tuturor că-mi voi duce și le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit, încercat peste o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, el  s-a salvat totuși și a rămas în mare parte neatins de rău. Mă rog pentru învierea lui.

În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit și mi-au stat alături români, evrei, maghiari, țigani, armeni, sârbi, albanezi, turci și mă opresc aici cu enumerarea. Cu toții și-au dovedit calitatea umană profundă și au depășit particularismul și problemele mărunte și s-au manifestat ca adevărați oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.

În fața lor mă plec precum statuile din templu în fața lui Budda. Ei sunt speranța mea că vor modela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreți, o transumanitate, așa cum s-ar exprima genial un prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinerețe, am citit o carte intitulată “Mai strălucitor decât o mie de sori”, care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în univers decât să batjocorești sufletul unui om.

Sărbătoarea Învierii, moment crucial al esenței credinței creștine, reprezintă un bun moment pentru reflecție, căință și purificare interioară. Cuvintele tulburătoare ale Poetului, de la dispariția căruia se împlinesc, pe 24 aprilie, doi ani [zece ani, în 2018, n.n.], nu sunt fără rost în aceste zile premergătoare Sărbătorilor de Paște. „Don Cezar” a fost un Înaintemergător a cărui ardere spirituală și har poetic vor rămâne încă de deslușit pentru generațiile viitoare de iubitori de înțelepciune. Plasarea sa ontologică în spiritul originar al poesiei, care era incantație, vibrație mitologică, rădăcină de sens într-o lume magică îl face astăzi să fie încă greu de înțeles de cei care nu au orizontul interior suficient de sensibil în manieră intuitivă sau cărora le lipsesc informațiile și lecturile erudite care au hrănit versurile profetice, frisonante și mustind de sens care au făcut poezia lui Cezar Ivănescu să fie o încercare inițiatică și nu o gargară salonardă, atentă la mode și servilă găștilor literare.

Am simțit nevoia să-l evoc aici, frugal, în contextul curățirii sufletești pe care o necesită pregătirea întâmpinării Învierii Mântuitorului, nu ca pe o formă de spovedanie, ci, mai curând, ca pe invitație la cuminecătură. Cuvintele sale în fața morții sunt profetice și pilduitoare și, mai ales, iradiază stăpânirea de sine superioară, care ne îndeamnă să «iertăm greșiților noștri», pe care numai adevărații creștini o pot pune în operă. În opera unui vieți trăite întru adevăr, cu intensitate și credință. Dați-mi voie, deci, să pun sub semnul său mărturisirea de credință din acest an: Hristos a Înviat!

Florin CÎNTIC

(„Ziarul de Iași”, 4 aprilie 2018)

Setting

Layout

reset default