Imprevizibilele istorii teatrale ale lui Bogdan Ulmu

Share

cop-1-bogdan-ulmu-colocvialia-23novMă consider un cititor fidel al cărţilor de teatru semnate de profesorul ieşean Bogdan Ulmu. Îi ştiu jurnalele teatrale, Caietele de regie Cehov sau Dicţionarul de personaje, la fel cum îi citesc de câte ori am ocazia postările de pe blog, sau articolele pe care le risipeşte, lună de lună, prin reviste culturale sau presă cotidiană. Şi nu îl citesc din perspectiva unor „lecturi de serviciu”, ci din pură plăcere, ceea ce, să recunoaştem, e important în ziua de azi. Ca note generale, cărţile lui Ulmu au câteva constante care le fac recognoscibile: ton relaxat (chiar şi atunci când profesorul abordează chestiuni „grave”, de hermeneutică teatrală), umor de foarte bună calitate (dublat frecvent de ironie sau autoironie), subiectivism asumat, o peisagistică de fragmentarium (ce uşurează şi dinamizează actul lecturii), dar şi o cantitate semnificativă de imprevizibil, de la fiecare pagină urmărindu-te fie idei de o spectaculozitate aparte, fie relatări/ mărturii jurnaliere ce îţi modifică sau îmbogăţesc percepţia asupra trecutului.

Cartea despre care intenţionez să fac vorbire aici, Pagini dintr-o istorie subiectiv-anecdotică a teatrului românesc (Editura Junimea, Iaşi, 2015), conţine, sintetic, toate aceste note generale, fiind poate volumul în care este cel mai bine definit stilul auctorial al lui Bogdan Ulmu. E un volum ce suportă, cred, cel puţin două moduri de lectură: „pe sărite”, complet dezinteresat, lăsându-te la mâna hazardului, şi o lectură organizată, riguroasă, de la prima pagină către ultima, gata să faci însemnări, să extragi informaţii, ori să îţi conturezi, pe urmele autorului, o opinie despre cutare regizor, spectacol sau actor evocat. În orice mod ai lectura volumul, un lucru mi se pare cu totul şi cu totul remarcabil: o poţi face oriunde – pe furiş, în timpul unui curs monoton despre teatrul românesc , în tramvai, în trenuri şi avioane, în singurătatea camerei de lucru sau în zgomotul de fond al vreunei cafenele, în penumbra unui spectacol prost de la care, din motive diplomatice, nu poţi ieşi, la plajă sau la serviciu, la munte sau la mare, deci…în orice împrejurare.

Cum am mai spus şi cu alte ocazii, Bogdan Ulmu nu mai are ce pierde, aşa că îşi permite luxul de a refuza obiectivitatea, ştiinţificitatea ori alte pulsiuni epistemologice atunci când vorbeşte despre teatru. Nici nu ar putea fi cu adevărat obiectiv atâta vreme cât el însuşi face parte din teatru până peste cap (ca regizor, ca teatrolog, ca profesor, ca scenarist, ba chiar ca actor), istoria teatrului românesc fiind, până la un punct, istorie a propriului destin. Poate tocmai de aceea, această „istorie” pe care o propune este scrisă mereu la persoana întâi, ca o vastă autobiografie din ale cărei deschideri poţi reconstitui figuri teatrale, fapte teatrale, contexte teatrale, năravuri teatrale. Un alt termen care poate contraria este „anecdoticul”, care, la Ulmu, nu are nimic în comun cu sensul facil, acela al glumei, al poantei ori al luării în uşor, ci vine să amplifice tocmai subiectivismul despre care vorbeam. „Anecdoticul” are sensul lipsei de prejudecăţi, neînregimentării, sensul libertăţii de a fluiera în orice „biserică” ai chef. Este adevărat, anecdoticul anunţă şi umorul, însă doar la un nivel subsidiar. Ca o paranteză, nu o dată anecdoticul acesta are ieşire spre tristeţe, spre reflecţie amară, ori spre sublinierea apăsată asupra unor tare caracteriale, ori de sistem.

Şi da, „teatrul românesc” nu se limitează doar la liste cu regizori, actori, scenografi, autori dramatici, prinşi într-un „insectar” sec şi supus prafului, ci şi la aleile subterane, la ceea ce este în culise, dincolo şi din coace de imediatul scenei, ceea ce încă palpită de viaţă, refuzându-se muzeificării, tezaurizării. Imprevizibila Istorie a lui Bogdan Ulmu este, tocmai din astfel de motive, o istorie vie pe care o poţi asuma ca pe un digestiv, după ce ai rumegat istoriile oficiale, ori ca pe un aperitiv, servit înaintea unor lecturi „neanecdotice”.

În ce mă priveşte, satisfacţiile majore pe care mi le-a furnizat cartea vin, cu prioritate, din zona teatrului românesc din comunism, şi nu doar din ceea ce se petrecea în lumea teatrală bucureşteană, ci, foarte important, dintr-un trecut al provinciei, încă prea puţin sondat şi investigat.

Posesor al unui destin la fel de imprevizibil, Ulmu a avut (ne)şansa de a circula prin mai toate colţurile spaţiului mioritic, având astfel dreptul de a pretinde că şi-a procurat o imagine de ansamblu asupra celor ce au fost pe aceste meleaguri teatrale. Îl găsim când la Timişoara, când la Bârlad, când la Constanţa sau Iaşi, când la Reşiţa, Giurgiu, Focşani, Brăila, Petroşani, Sibiu, Galaţi, Bacău şi aşa mai departe. Harta periplurilor teatrale ale lui Bogdan Ulmu, aşa cum se decupează din aceste jurnale vivante, este cu adevărat impresionantă. Tocmai din aceste peregrinări şi întâlniri se desprind profiluri ale unor personaje remarcabile, precum „marele boem Pîcă”, „burjuiul comunist Tiberiu Vornic”, Bebe Costinaş, „Eusebiu Ştefănescu, omul fără duşmani”, „prietenii de pahar Gheorghe Cozorici şi Constantin Rauţchi”, interpreta de teatru radiofonic pentru copii Silvia Chicoş, Horea Popescu, Valentin Silvestru, „legendarul actor şi director de teatru Gheorghe Leahu”, „geniul cu noroc pe termen scurt Mircea Ciobanu”, Polixenia Karambi, Lidia Sava, Catinca Ralea, Teo Vâlcu, caricaturistul Sorin Postolache şi mulţi, mulţi alţii. Sunt, uneori, nume care încă mai spun câte ceva generaţiei prezentului, la fel cum sunt şi altele pe care autorul le smulge uitării depline. Mai există şi situaţii particulare în care „istoricul”, fie din motive de pudoare, fie din delicateţe, nu dă numele personajelor evocate, ci doar le schiţează profiluri în care se pot recunoaşte unii sau alţii. Portretist înnăscut, lui Bogdan Ulmu nu-i sunt necesare mai mult de două-trei paragrafe pentru a crea memorabile figuri şi pentru a reda ceea ce este esenţial dintr-un caracter sau dintr-o… „caracteră”.

Dimensiunea erotică nu lipseşte: frecvent, întâlnim fie referinţe de un anumit tip la feminin, fie fulgurante amintiri ale unor foste iubiri. Deloc indiferent la tot ceea ce este… omenesc, Bogdan Ulmu nu se sfieşte să ne poarte prin dormitoare (a se vedea capitolul „Buna Moarte nechemată”), prin cârciumi insalubre, prin satele unor potenţiali socri, pe terase sau prin hoteluri, pe la mese de protocol sau pe la banale şpriţuri, adică exact în acele locuri în care „omenescul” aruncă suprafeţele, prezentându-se în deplina sa splendoare.

Ar fi multe de spus despre această carte încărcată de melancolie, umor şi adevăruri subiective, însă a o povesti prea în amănunt ar putea prejudicia surprizele de lectură. E o carte la fel de imprevizibilă ca şi autorul ei şi, de ce nu, la fel de imprevizibilă ca însăşi istoria teatrului românesc…

Călin Ciobotari

(„Cronica veche”, nr. 1, ianuarie 2016)

Setting

Layout

reset default