Iluzia tristă a fascinantului amant

Share

executorulPoezia şi jurnalistica împart viaţa/ scrisul lui Dorian Obreja, poet prin anii ’80-’90, apoi, jurnalist la cotidianele ieşene „24: ore” şi „Evenimentul”, azi, din nou poet, iată, în volumul Executorul de iluzii (Editura Junimea, 2016), dar şi pu­blicist în editorialele din „Evenimentul Regional al Moldovei”: ziua vînd ziare, noaptea scriu poezii, spune Dorian Obreja, ca într-o zi a împăcării celor două „suflete”. O vreme, îndelungată, important-dominator a fost omul de hîrtie de ziar, ipostază a celebrului om de hîrtie al lui R. Barthes:  „Evadasem din lumea mea, fără să ştiu/ că eu pot face parte numai din ea,/ că nu sunt decît un om de hîrtie de ziar…/ Trupul meu, de hîrtie de ziar,/ era să ardă în incendii neîn­semnate,/ sufletul şi carnea mea, de hîrtie de ziar,/ de la degetele femeilor rămîneau pătate,/ visele mele deveneau tot mai maculate…/ Am hotărît să revin de unde evadasem/ – în celula cu gratii de hîrtie de ziar –,/ ştiam acum că libertatea o schimbasem” (Omul de hîrtie de ziar); acum a venit şi vremea poetului; „Poetul, tandru, îmbietor, ispititor, deşi iernatic,/ iubind femeia – dar nu femeile, nu muieratic –,/ se dedă cu voluptate, din cînd în cînd, la jocuri,/ stîrnind suspine-n doamne, uneori, chiar focuri./ Dar, înlăuntru, poetul resimte iarna tot mai dens,/ se-ntreabă dacă jocurile mai pot avea vreun sens,/ şi, negăsind răspunsurile care să îl mulţumească,/ să scrie conti­nuă, schimbîndu-şi mască după mască…” (Poetul schimbă mască după mască).

Un poet, Constantin Popa, în cea mai recentă carte a sa, Dumnezeu tradus în limba clopotului, fabrică vise şi iluzii într-un atelier, în tura de noapte; un alt poet, Dorian Obreja, execută iluziile, le ucide fără milă, are şi o ofertă tentantă pentru cine e interesat de o lume fără iluzii: numai că aceea seamănă cu lumea fără cărţi dintr-o cunoscută distopie: „Execut iluzii, prompt, eficient şi, mai ales, convenabil,/ Mă puteţi contacta la orice oră din zi şi din noapte,/ Am sufletul fără memorie, trupul îmi este lavabil,/ Astfel încît nu mai port peceţile iluziilor ratate./ Puteţi să alegeţi între două la fel de tentante oferte:/ Gîndiţi-vă bine şi optaţi pentru aceea ce vi se pare/ Mai potrivită, cea care credeţi că are cele mai certe/ Şanse de a vă împlini dorinţa ascunsă şi arzătoare./ Pot, mai întîi, să vă proiectez iluzia cea mai sublimă,/ Să o-ntreţin, s-o dezvolt, s-o fac din ce în ce mai mare,/ Să vă devină, astfel, o esenţă care lăuntrul vi-l animă,/ Dar şi un scut şi o armură, protejîndu-vă de disperare./ Oferta cealaltă e contrară, se situează la polul opus:/ Vă preiau iluzia deja existentă cu-ncetul o torturez,/ Apoi o duc la ghilotină, o sui pe eşafod, acolo, sus,/ Şi printr-o precisă şi scurtă lovitură o decapitez./ De iluzii sunt cel mai experimentat şi rapid executor,/ N-am avut, niciodată, plîngeri, nici reclamaţii –/ Nu mai contează că-n fiece iluzie trăiesc, apoi mor,/ Mă mulţumesc cu plata cerută şi cîteva efemere ovaţii” (Executorul de iluzii). Pare că un călău nemilos (îşi) execută lent şi metodic singurătatea, pe sine însuşi, amintirile, icoanele femeilor iubite, dar poetul explorează, în profunzime, ambivalenţa termenului însuşi pentru că, fireşte, a executa înseamnă a ucide, dar şi a construi. Cea dintîi iluzie executată, construită şi ucisă este fantasma-femeia; erosul, temă evident dominantă în Executorul de iluzii este al unui Pygmalion care (îşi) inventează pe Galateea pentru a o ucide: „Tu eşti o rană care va rămîne deschisă în sufletul meu,/ dar, fără dînsa, totul mi-ar deveni insuportabil de greu./ Tu eşti o rană pe care va trebui întotdeauna să o port,/ căci, chiar dacă sîngerează, fără ea eu aş fi ca şi mort./ Paradoxul este că eu singur, ştiind ce va fi, m-am rănit,/ doream mult prea mult să iubesc, fiind sau nu şi iubit,/ paradoxul este că, probabil, tu nu ştii sau deja ai uitat:/ pînă la mine nici nu existai, de aceea te-am şi inventat” (Riscul inventării unei muze); trimisă în amintire pentru a afla că, în fond, nu poate trăi fără carnea şi urmele ei, riscînd mereu calea spre aceea neantizată într-un trecut problematic, în vis („Drumul spre tine înseamnă mersul/ pe un fir subţire, suspendat la mare/ înălţime, fără centură de siguranţă,/ fără plasă de protecţie. Cu fiece pas,/ ar fi logic să mă apropii, de tine,/ dar nu aşa se întîmplă – pentru că tu,/ pe măsură ce simţi că devii/ vulnerabilă, te retragi./ Şi, totuşi, nu mă întorc:/ e preferabil să cad,/ decît să renunţ la visul meu” – Drumul spre tine), fantasma se răzbună, purtînd pentru totdeauna pe cel care a inventat-o desenat în vitraliile fiinţei interioare. Poezia e materialul pe care poetul îl modelează în chip de Galateea, o „îmbracă în poeme” pentru că în-scrisul în vers e singura cale ca „amintirea să-mi mai rămînă vie”, cum scrie Dorian Obreja în Poetul, între femei şi muze; mai mult încă, femeia-fantasma-creaţia e un palimpsest: „Vreau să înţelegi foarte bine: palimpsestul/ este exact precum trupul tău de acum./ Am încercat să şterg totul, să-ţi fac trupul curat,/ să te fac să uiţi că a mai fost,/ din timp în timp, cîte un alt bărbat./ Am încercat să-ţi scriu pe trup numai/ patima mea cînd sunt adevărat./ Nu am ştiut, însă, sau nu am avut noroc/ după ce mă scrisesem, palimpsestului să-i dau foc…/ De aceea, în timp, vor fi mai puternice/ şi se vor aşterne, peste ceea ce am scris,/ altă patimă, altă dezamăgire, altă dorinţă, alt vis…/ Poetul, da – bărbatul nu poate fi fericit,/ pentru că tu, în al vieţii tale rest,/ vei şti ce înseamnă şi vei actualiza un palimpsest…” (Poetul da, bărbatul nu poate fi fericit).

Între iluziile executate cu sînge rece în mecanica erosului, în pendularea sa permanentă între adînc şi înalt este visul zborului; într-un poem precum Pasărea şi colivia din recenta sa antologie de autor, Ovidiu Genaru de-scrie astfel visul păsării din colivie: „Am deschis uşa coliviei: Hai du-te o implor./ Pasărea mea captivă bîjbîie spaţiul/ se izbeşte de transparente/ plînge şi-i este milă de libertate./ Hai fugi unde vezi cu ochii/ Eu repejor voi sigila portiţa în urmă./ Dar pasărea intră iarăşi în carcera ei/ şi lăcrimînd îşi pune cătuşa./ E fericită şi cîntă jelind/ cîntă ca noi/ dorinţa de a fi afară”. Şi, iată, în Executorul de iluzii zborul frînt al păsărilor mari: „Cîndva, demult, ţin minte cum mi-ai spus/ Că numai păsările mari pot ca să zboare sus,/ doar lor le este dat să poată să atingă-naltul/ şi între ceea ce este pămînt şi cer să facă saltul… Era, pe atunci, numai un vis că păsările-acelea am putea/ Chiar noi să fim şi împreună să ne-nălţăm în zbor./ Acum, din vis, a mai rămas şi va rămîne amintirea/ Care mă bîntuie adesea, făcîndu-mă de cer să-mi fie dor,/ Acum, cînd nu mai port inel-brăţară ca şoimii de-altădată,/ Acum, cînd nu mai sunt în colivia aurită, ferecată,/ Aş vrea să pot să-ţi fac un semn, să-ţi dau o veste,/ Dar nu ştiu dacă ţie îţi mai e dor de înălţimi celeste…/ Acum, poate că este trecută vremea şi clipa e tîrzie,/ Poate că însăţi tu de valuri ai fost dusă într-o colivie./ De-aceea semnul-acesta pe care către tine îl pornesc ,/ E spre a-ţi spune că pentru visul zborului îţi mulţumesc” (Din vis a rămas amintirea). Esenţa mesajului e aceeaşi, iar apropierea paradigmelor de sensibilitate e evidentă: lumea poeziei e (şi) o lume a replicilor poeţilor, a unui dialog pe care doar cititorul îl poate identifica şi, eventual, degusta. Sigur că Dorian Obreja poate nici să nu fi citit poemele lui Constantin Popa şi Ovidiu Genaru; „întîlnirea” lor e cu atît mai frumoasă, însă, pentru că se petrece în interiorul poeziei: jocul poeţilor e cu imaginarul, cel al cititorului, cu lecturile sale.

Iluzia tristă pe care Dorian Obreja o execută în fiecare dimineaţă de după fiecare noapte cînd va fi scris poezii de dragoste e însuşi Don Juan; amantul fascinant din noaptea tuturor patimilor rămîne, dimineaţa, fără sînge, poetul scriind în Executorul de iluzii povestea lui Don Juan nu în superbia cuceririlor sale, ci în amărăciunea de după ce acestea se vor fi consumat şi îi vor fi consumat fiinţa: „Dacă un şarpe s-ar tîrî către mine/ cu o lucire lacomă în privire/ nu aş fugi, nu l-aş alunga, nu m-aş teme,/ nu l-aş înspăimînta./ L-aş lăsa să se apropie,/ privindu-l fix în ochi,/ cu înţelegere, dar şi compasiune, şi i-aş spune:/ Prietene, nu ai nici o şansă –/ pentru a mă ucide ar trebui/ ca prin arterele mele să circule sînge,/ ori ele sunt secate de foarte multă vreme./ Dacă tu nu ţi-ai fi greşit misiunea/ ta primordială, oferindu-i Evei un măr/ viermănos, în loc de unul stropit/ cu otrava îndoie­lii, multe lucruri/ s-ar fi întîmplat altfel, printre care/ şi cele legate de mine./ Aşa, fiecare femeie care a dat buzna,/ a intrat prin efracţie sau tiptil/ în viaţa mea, nu s-a mulţumit să mă deguste,/ să mă savureze/ de seve, să mă violeze,/ ci a vrut să-şi asigure şi viitorul,/ adică să aibă un flaconaş cu elixirul/ amorului niciodată sfîrşit./ Drept pentru care, fiecare femeie/ care a trecut prin viaţa mea/ timp de o zi sau ani în şir/ m-a lăsat cu ceva sînge în minus./ Şi, cum viaţa mea a fost/ ca o gară, prin care au trecut/ foarte mul­te femei/ (unele chiar rămînînd cîte o vreme,/ aşteptînd legături spre destinaţii finale),/ oricît sînge aş fi avut, tot s-a terminat./ Toate acestea şi multe altele/ le-aş spune şarpelui, care m-ar înţelege,/ şi am deveni precum fraţii,/ foarte asemănători:/ eu, fără de sînge/ el, cu sînge rece…” (Fratele meu, şarpele).

După ce îl va fi „reîncărcat” literar pe Vasile Mihăescu, Editura Junimea îl „recuperează” şi pe Dorian Obreja, unul din poeţii cu un timbru special între liricii ieşeni „pierduţi” din generaţia ’80. Executorul de iluzii e un pariu cîştigat de poetul Dorian Obreja şi de casa de editură a Iaşului de ieri şi de azi.

Ioan Holban

(„Poezia”/ toamnă 2016)

Setting

Layout

reset default