Gramaticile păgâne ale trupului

Share

După cartea de poeme Și întunericul nu a cuprins-o apărută în 2017 la Ed. „Junimea”, Liviu Antonesei (n. 1953) revine la începutul acestui an cu un nou volum de versuri, structurat în trei părți, producția unui an calendaristic anterior. Toate poemele sunt datate, de la primul la ultimul (6 ianuarie-31 decembrie 2019), un fel de jurnal liric patentat de autor și în cărțile anterioare în care privilegiază ocazionalul văzut ca eveniment simbolic – repetate scene din viața unui personaj care este actor și spectator în același timp. Dacă observăm că tot 2017 i-a apărut și Opera Poetică (1978-2016), putem afirma că Antonesei este în curs de clasicizare – oricum, procesul este asemănător celui al „beatificării”, ia ani de zile, poate decenii, așa că vom mai avea vreme să ne convingem de valoarea acestui poet.

Ajungă morții măreția ei este o carte care cuprinde puțin peste 70 de poeme, apărută tot la „Junimea”, iar lectura ei îndreptățește observațiile unor comentatori de poezie care sunt de părere că la ora de față Antonesei este unul dintre cei mai prolifici și în formă poeți români. Maniera, marca sa individuală este dată de turnura confesivă a poemului care aglutinează în jurul unui totem personal o mizanscenă populată de referințe culturale, straturi livrești, personaje filosofice, apariții secundare care oferă senzația vie a spectacolului. Poemul astfel teatralizat este eclerat de proiecțiile de lumini ale unei inteligențe care comunică inclusiv cu publicul din ultimul rând, interesat să se adreseze întregului auditoriu, nu doar unor inițiați. Așa zicând, Antonesei tentează poemul popular la care pot avea acces cunoscătorii de istorie performantă a poeziei, dar și cei care citesc poezie la zile mari, îndreptățind formula sintetică în care-l „descifrează” Ion Pop pe coperta a IV-a cărții: „expresia capătă durități de imaginar tradițional, nepăsătoare de uzura limbajului poetic și de cugetarea la îndemână.”

Poemul liminar al cărții este dedicat lui Emil Brumaru, abia plecat la începutul lui ianuarie 2019. Cum Liviu e tipul de scriitor reactiv, a scris Carnete critice Nicolae Coande Gramaticile păgâne ale trupului Nicolae Coande 80 dintr-o suflare o rugăciune (sigur, noi nu știm variantele) pentru poetul-fluture care se hrănea din nectarul iubitelor rătăcite printre cărți, pe care a publicat-o pe blogul său. Era mărturia îndurerată a cuiva care pierduse un prieten apropiat, un afin în lumea literară ieșeană și românească. În cele din urmă, confesiunea unui poet care nu se sfiește să sufere în fața noastră, cu toată inhibiția educată pentru actul depersonalizării în actul scrierii: „Se apropia miezul nopții când și-a început înălțarea / și atunci toată urâțenia și tot răul lumii s-au ascuns / sub dealuri mari de zăpadă care flutura prin aerul pur/ din aripile sale enorme, întinse pe jumătate de cer. / Îngerul nu a strigat, nimeni nu l-a auzit vreodată / strigând, el numai a șoptit ceva, a șoptit ușor / și vracii în verde, cu măști pe față, mai mult au bănuit / decât au auzit o binecuvântare pentru lumea aceasta /pe care mult a iubit-o, pentru viața nicicând subțiată…” (Îngerul a șoptit).

Cred că întreaga combustie a poeziei sale din ultimii ani este produsă de această imersiune în pliurile memoriei care caută să-și lămurească propria existență: reamintirea unor ființe dragi este cuplată automat la sentimentul unic al călătoriei îndrăgostite lângă o iubită, o comuniune exprimată în imnuri dedicate mării și dragostei sub cerul populat cândva de zei al Egeii. El face tot mai des credit unui sentiment îmbrăcat într-un veșmânt discret mitologic sau livresc, în care se lasă învăluit fără false pudori, peste care suprapune o aspră meditație despre condiția umană, căci Antonesei este și un mare ucenic al maeștrilor gânditori pe care i-a comentat în cărți strălucite. Om al libertății nețărmurite, adesea riscante, poetul nu-și exprimă iubirea față de o femeie în termenii uzați ai limbii care nu mai știe să se înnoiască, ci propune o descriere aproape panteistă infuzată Liviu Antonesei, Ajungă morții măreția ei, Editura Junimea, Iași, 2020 Gramaticile păgâne ale trupului 81 de un imaginar deloc decorativ, o proclamație păgână a întregului trup eliberat de gramaticile restricționiste sau fatalmente limitate: „Nu-mi place vorba te iubesc – spusă mii de ani / de milioane de oameni, a ajuns vorbă goală ca o lozincă, / nu spune nimic, se rostește automat. / La început, folosesc altă limbă, dar îmi dau repede seama / că schimbarea idiomului ascunde precar oboseala… / Tu știi că-ți spun asta uneori ca și cum ritualul/ ar putea fi epuizat și ar putea să reînceapă proaspăt, / dar prefer să-ți spun asta în alte sute de feluri, / aproape toate fără de cuvinte, sau inventând noi vorbe, / o floare galbenă, îmbrățișarea dintre dealuri, / fuga prin pădure, levitația pe iarba moale a câmpului / și țigara de după… / Și mereu gândul, mereu drumul spre sud, / și mereu așteptarea, mereu un fel de vânătoare / a celei mai bune ocazii, pentru declarația perfectă… / Înțelegi, nu-i așa?, Boticella. Ți-am dat/ cel mai bun nume care să spună și să ascundă / în egală măsură, matematic, atunci când îl rostesc, / atunci când îl scriu. Și care să reînvie vechea / și atât de ostenita vorbă…” (Nu-mi place).

Nu întâmplător poemele citate sunt primele două ale cărții. Poemului de adio spus prietenului plecat îi urmează un poem de dragoste, un da spus vieții, căci „Moartea succede vieții, viața succede la moarte, / Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte”, iar Antonesei este un poet decis „să cucerească romanticul din sine însuși” (în special în cea de-a doua parte a cărții, Povești filosofice cretane AD 2019, titlu care-l consacră de câțiva ani încoace ca poet european al mitologicei insule). Pus într-o situație delicată de viață, traversează perioada în care ajunge pe mâna oculistului întrebându-se jucăuș dacă nu cumva s-ar putea insera în dinastia orbilor de geniu aspru încercați, Homer, Joyce, între alții, într-un poem serios-ironic care apelează la memoria tribului și, evident, la cuvintele acestuia: „Trebuie să fie – și este! o tainică legătură între / Marele Orb al ultimei sute de ani și Cel care i-a luat-o / înainte cu aproape o mie de ani și multe mii de leghe – / amândoi își modelau cuvintele în mințile de oțel / cu litere insesizabile și de neșters. Și mai era, mai era / omul acela care l-a regăsit pe Ulise, pe care Marele Orb / al veacului din urmă mult l-a iubit și l-a-nvățat pe dinafară – / poate nu și carnalele scrisori către magnetica Nora. // Nu-mi amintesc decât scurte poeme, versuri stinghere / imagini singuratice și cuvintele tuturor, cuvintele / din arsenalul comun al întregului trib, al altor triburi. / Vine de la sine, vine – trebuie să am grijă de vedere, / trebuie să am grijă de vedere ca de ochii din cap! / Bandajul alb, trecător, din dreapta este aspru avertisment – / poate că ei doi mă așteaptă pe netedele pășuni ale raiului, / dar poate voi rata bănuita, dorita, temuta întâlnire… // Sunt liberul sclav al lumii de aici, / Iar fără vedere, aș fi numai sclav!” (Despre ratarea unei dinastii). Ochiul intern, cel ciclopic, al poetului se vede pe sine și asistă la Nicolae Coande 82 spectacolul lumii în forma mitologiei demitizate, de vreme ce frumoasa Elena este azi o asistentă cu „apărarea și înaintarea trăsnet, / cum nu întâlnești una la mie”, dotată corespunzător cu sex appeal, „comme il faut, et un petit peu en plus”.

Poetul trubadur proiectează poemul chiar în minutul în care noua Elena astfel deghizată se preocupă de cristalinul său și încearcă să-l mențină apt pentru a savura în continuare frumusețea contemporană atât de ispititoare. Totul este un flux masiv la acest anamnestic la acest poet care-și recheamă amintirile amniotic tezaurizate, din punctul în care se regăsește în pântecul unei mame poftind mere ionatane, acele micuțe mere cu bot-de-iepure, fructele copilăriei puse între geamuri duble – cum duble sunt acum și geamurile care separă memoria veche, tandră, de realitatea frustă a zilei de azi și de o presimțită lovitură a unui „harapnic ghintuit, cu nouă brațe (care) va tuna / în cer și va spulbera parfumuri, imagini, totul…”. Aidoma unui profet apocaliptic, care aproximează finalul unui timp ce-și va ieși din țâțâni, poetul are viziuni ale schimbării radicale (poemul „Vremurile se apropie. O viziune”) sau ale unei ieșiri decisive, dar fără pompă, din lumea asta: „Și după toate aceste sfârșituri presimțite de-o viață, / voi pluti inert pe apa fluviului subpământean/ și nu voi avea nici măcar moneda pe care s-o așez / ca fiecare trecător sumbrului paznic în palma deschisă – / fără nimic vii aici, fără nimic este decent să pleci… / Și nimeni nu va cânta, nici măcar în falset, aleluia! / Nu, nimic nu este aici real în afara stării de grație / a oricărei ființe complete în ruperea sa, autismul… / Și restul e ceață deasă, fum negru urcând în înalt!” (The End/ Sfârșitul/ La fin). Sunt poeme ale unei autoinițieri, obținută prin mijloace personale dar și prin achiziții de ordin spiritual-livresc, pe care poetul le pune la treabă pentru a-și lămuri enigme cu care lumea se confruntă de mii de ani, dar și pentru a aproxima o cale personală de eliberare.

Clarificarea ar putea veni în urma repetatelor descinderi din ultimii ani în Creta, acolo unde se încarcă de energia insulei și scrie ca posedat de vraja unei mări și a unor timpuri protectoare, dar și în compania Muzei care poate fi o persoană iubită sau ceea ce apare în peisaj la malul mării sub înfățișarea unei femei surprinsă în momentul când schimbă pe sub rochia de vară costumul ud de baie: „Încă îi puteam zări vestigiile unei frumuseți insulare perfecte, / poate a fost creată după înaltul arhetip al zeiței ieșite din mare – / acum, modelul era ascuns, ca și cum unei amfore din vechime / i s-ar fi adăugat înapoi lutul desprins de meșter la facerea sa… / Și cel mai bine văd aceste vestigii când, pe sub rochia subțire, / își schimbă costumul umed de baie cu altul uscat – deodată, / e un miracol care plutește ancorat într-un singur picior…” (Modelul și întruchiparea). Sau ca în poemul „Mica sirenă din Sud”, unde își exersează nabokovian privirea, alături chiar de „Vera” lui, pentru că a fi poet presupune dedublarea instinctelor unui calificat vânător până la subtila identificare a persoanei care scrie cu „cette obscure objet du désir”: „Nimfeta care stă la câțiva metri de mine parcă e mica sirenă / dintr-un oraș de la nord, pe care am văzut-o mereu iarna, / cea de aici e brunetă și are pielea intens măslinie sub pletele / negre care coboară mult dincolo de umeri – în timp ce scriu, / N. mă privește cum scriu și eu o văd cu coada ochiului / cum mă privește cum scriu despre această mică sirenă / întunecată, imagine în oglindă a celei din nordul îndepărtat… / Am fost întrebat dacă nu apar furtuni în paradis pentru că / observ și scriu despre frumusețea atâtor femei – dar eu sunt /un poet liber, nici nu scriu despre femei, despre bărbați, / despre lucruri, eu încerc doar să vânez animalele sălbatece / care zămislesc frumusețile particulare ale lumii…” Cine este vânătorul etalon în mitologia grecilor? Uriașul Orion, cel care vâna chiar în Creta, însoțit de Artemis, dar și Acteon, cel vânat la rându-i de aceeași zeiță atunci când a văzut-o goală la scaldă, așa că… atenție!

Dinamic și introspectiv, exploziv și predispus la meditație zen, Liviu Antonesei separă cele văzute de cele nevăzute, pentru a le reuni finalmente într-un poem lapidar, numai bun de dăltuit pe o friză sau pe o stelă din insula de calcar unde se simte înfiat. Reînapoiat la Iași, dar încă aproape de tumultul mării care-l salută la plecare, el poate scrie liniștit a sa variantă la „Nu voi mormânt bogat”: „Când va fie să fie, /nu va fi nimic trist, spăimos, / nu va fi nici o tragedie – / ca o plimbare prin iarbă, / prin valurile mării, / în pas ușor, ca la bunicul / în vie… // Când va fi să fie, / nu voi fi mai bogat ca acum, / dar fiecare poet va primi în dar/ un pogon de câmp alb / și multă cerneală ca să-l umple/ de poezie… // Când va fi să fie, / nu voi mormânt bogat, / doar o lespede și-o cruce de piatră / cu axul prelung, elansat, / să le acopăr noapte de noapte/ ca un huhurez, blând cu insesizabila mea poezie…” (Când va fi să fie…)

Insesizabila sa poezie este una dintre cele mai vii și pregnante care se scriu astăzi la noi.

Nicolae COANDE

(„Familia”, nr. 8/ 2020)

Setting

Layout

reset default