“Scrieri”, vol. I de Gr. T. Popa“Scrieri”, vol. I de Gr. T. Popa“Scrieri”, vol. I de Gr. T. Popa

Share

Aproape toată publicistica lui Gr. T. Popa, care ne e restituită acum în primul volum din seria „Scrieri” (ediţie, prefaţă şi note de Alexandru Dobrescu), este expresia şi rodul unui remarcabil talent de scriitor ce te ţine cu spiritul treaz şi de portretist. Pentru savantul despre care s-ar putea crede că locurile sale de muncă ar fi fost doar sala de disecţie, laboratorul şi catedra, scrisul nu e un violon d’Ingres, ci o preocupare şi o activitate de fiecare zi. E uimitor cât de prodigios a fost eseistul, dar şi prozatorul, pe care îl vom cunoaşte în următoarele volume din amintita serie, ca să nu mai vorbim de publicistul aşa-zicând de serviciu care scria note şi articole de strictă actualitate. Te întrebi când oare avea timp pentru toate. Gr. T. Popa e cu atât mai laborios ca om al scrisului la gazetă, cu cât peisajul publicistic românesc al vremii nu era, ca şi astăzi de altfel, foarte ofertant din punctul de vedere al calităţii, al seriozităţii, al valorii. Aflu dintr-un articol al său că la mijlocul anilor ’30 în România apăreau 150 de reviste, ceea ce – apreciază Gr. T. Popa – însemna o „publicistică bogată”, numai că cele mai multe periodice erau editate în condiţii precare „atât ca înfăţişare, cât şi ca substanţă”, nu puţine sucombând repede şi fiind înlocuite de altele care, şi acestea, dispăreau după o prestaţie scurta şi cvasianonimă. Erau reviste goale de conţinut şi scrise prost: „În unele «organe» de acestea limba este teribil stropşită. Ideaţia pustie şi restul nul”, constată Gr. T. Popa în analiza sa din „Însemnări ieşene” (15 ianuarie 1936).
Gr. T. Popa a trăit tot timpul în societatea scriitorilor, şi încă a unor mari scriitori. I-a cunoscut în diverse ipostaze şi împrejurări, cu unii a colaborat sau a fost prieten, s-a simţit mereu bine în compania lor. La moartea lui G. Topîrceanu, el îl evoca pe autorul „Baladelor vesele si triste”, cel care, între altele, insistase ca revista „Însemnări ieşene” să se numească astfel: „Discuţiile (în redacţie – nota mea) uneori erau chiar aprinse şi Topîrceanu punea multa pasiune, mai ales pe-o temă: imparţialitatea faţă de curentele politice. El ţinea morţiş ca noi să facem o revistă de înaltă atitudine spirituală, fără nici un fel de părtinire a curentelor de stânga ori de dreapta… Cum în redacţia noastră sunt tineri care simpatizează mişcările de stânga, iar alţii pe cele de dreapta, el ţinea să controlăm atent fiecare frază, fiecare cuvânt, pentru a nu-i lăsa să lunece pe panta politică”. Pledoaria lui Topîrceanu era pentru: „Obiectivitate lucidă, argumentare liniştită – şi dragoste de ţară adevărată. Nu orbire şi minţi deformate de patimă, ca la cele două «extremisme» ale noastre, care afară de ura lor nu mai vor să ştie şi să vadă nimic”. Să nu uităm că ne aflăm în a doua jumătate a deceniului patru când mişcările politice extremiste tulburau tot mai ameninţător lumea. Urmează câteva linii la un portret: „Sub înfăţişarea lui ascuţită, cu sclipitoarea frază critică, în care se citea la fiecare clipă o ironie, o înţepătură, Topîrceanu păstra un suflet rar, o bunăvoinţă nelimitată şi o putere de sugestie spre progres, rară. Prietenia lui se obţinea cu greutate, dar când se obţinea – era definitivă. Dragostea pe care o avea pentru Sadoveanu era un exemplu viu de ataşament, adesea duios. Deseori aveau păreri deosebite şi Topîrceanu îl critica deschis, dar niciodată dincolo de linia prieteniei. Îl iubea; şi când nu se potriveau în unele idei, îl durea adânc, dar tot îl iubea”. Odată când Gr. T. Popa care nu pregeta să se ocupe şi de „bucătăria” revistei, se neliniştea că Sadoveanu nu adusese articolul prevăzut a fi publicat în numărul la care tocmai se lucra, Topîrceanu îl asigură că îl va primi negreşit, fiindcă ce însemna un articol pentru Sadoveanu care – zicea Topîrceanu – „este ca un arbore secular şi gigantic: odată mai desprinde o frunză; şi nici nu se cunoaşte”. Pe creatorul superbelor parodii „îl aţâţau prostia şi poza pretenţioasă”. În treacăt fie spus, cât de multe subiecte i-ar furniza astăzi lui Topîrceanu „filosofii” dâmboviţeni, bahluieni şi de pe alte râuri româneşti, cu ifosele lor elitiste; ori poeţii şi prozatorii, ba şi criticii, care cutreieră Europa şi fac lecturi din fulminantele lor opere pe la nişte festivaluri şi şezători intime de care numai ei au auzit (una din maladiile acestei epoci este festivalita), ascultaţi de câţiva bătrâni români somnolenţi plecaţi demult de pe aici şi visând la patria mumă a cărei limbă o mai înţeleg încă, fie şi aproximativ! Dar politicienii corupţi şi agramaţi, dar cozile de topor, dar lichelele care lansează apeluri către… lichele, aşa ca în familie; o familie numeroasă!?

Mă întorc la doi mari oameni care au fost. La Topîrceanu şi la evocarea lui de către Gr. T. Popa: „De cum a căzut la pat şi s-a ştiut că e ceva serios la ficat, a intrat într-un fel de panică, pe care o puteai citi în fiinţa lui, dar pe care o ascundea cu o stăpânire de sine admirabilă. Când diagnosticele medicilor începură a se încurca, l-a pătruns un timp dezolarea, în contra căreia totuşi izbucnea ades firea lui veselă şi ironică… Stărui să meargă la Viena, îşi punea toate nădejdile în această călătorie, dar nu avea bani. Şi atunci a avut ultimul noroc, care vine foarte rar la oamenii în năcaz: a întâlnit un suflet simţitor şi o minte înţelegătoare, care l-a ajutat generos şi prompt”. E vorba de ministrul Artelor Iamandi. „A plecat”, povesteşte Gr. T. Popa, „furişându-se din Iaşi şi n-a vrut să fie văzut de nimeni. Abia a consimţit să viu eu la gară. Peste frica de moarte se aşezase o nouă încredere, de tipul acelora care îşi au origina în mister. Înainte de plecare îmi spuse şi trist şi vesel: – Uite, doctore, cum mi-a fost mie dat să vad întâia oară străinătatea. Şi eu care visam sa merg odată cu dumneata la Cambridge! – Vom merge, n-avea grija. Şi după un moment întorcând compătimirea de la el la mine, îmi zise glumind: – N-ai avut noroc doctore, ai rămas orfan: Sadoveanu s-a mutat la Bucureşti, mă mut şi eu ceva mai departe şi ai să rămâi singur”. Dar Gr. T. Popa face şi istorie literară, într-un alt articol din revista pe care o coordona. Considera că este de datoria sa să contribuie cu precizări importante în ceea ce priveşte biografia lui Topîrceanu, cu convingerea că datele şi informaţiile pe care numai el le deţinea ca unul ce-i fusese apropiat sunt indispensabile istoricului literar sau viitorului biograf al scriitorului, cel atât de discret când era vorba de viaţa sa.
Un scriitor care i-a fost şi coleg la Facultatea de Medicină din Iaşi şi despre care scrie cu admiraţie şi, aş spune, cu duioşie, Gr. T. Popa este Ioan I. Mironescu (pseudonim literar al medicului Eugen Ioan Mironescu), născut şi el într-o familie de ţărani, la Tazlău-Neamţ, reputat dermatolog specializat la Berlin, profesor şi mulţi ani şeful Clinicii de Dermatologie a Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi, autor a două volume de proză, colaborator al revistelor „Viaţa Românească” şi „Însemnări ieşene”. Mai interesant decât prozatorul, altfel luat în seamă şi de G. Călinescu în monumentala „Istorie”, este omul, personajul, şi el un erou intelectual, ca şi Gr. T. Popa. Ia parte la răscoalele din 1907, fiind arestat şi judecat la Tribunalul din Iaşi, iar iubirea sa pentru clasa-mamă se exprimă prin fapte şi gesturi literalmente memorabile. Atât ale medicului, care înfiinţează în Tazlăul natal un sanatoriu pentru „reconfortarea persoanelor cu surmenare fizică sau mentală”, prin care au trecut şi scriitori (Sadoveanu, Panait Istrati, Ibrăileanu, Topîrceanu, Teodorenii, Otilia Cazimir şi alţii), cât şi ale politicianului, căci, în speranţa de a ameliora condiţia ţăranului român, în 1930 se înscrie în P.N.Ţ. Un idealist, un romantic, cum îl caracterizează Gr. T. Popa: „Repede însă s-a dezmeticit: a văzut oameni cu trei case în patru ani; a văzut «tovarăşi» escaladând băncile parlamentului, «fraţi întru suferinţă» cu câte două automobile odată, când mai înainte nici cal cu biciuşcă n-aveau; i-a văzut ahtiaţi de slujbe, fugind din şcoli la prefecturi şi a văzut exodul ridicătorilor de norod spre capitală şi spre oraşe mari; a văzut mai ales practicismul celor care vorbeau în numele ţăranilor, dar care îi dispreţuiau mai mult decât stăpânitorii de odinioară. Văzut şi s-a scârbit. A demisionat din politică şi s-a retras la Tazlău. Şi-a scris testamentul muşcător de ironic la adresa practicienilor şi, la moartea lui, am aflat că între timp el întreţinea doisprezece copii săraci din Tazlău, că dădea consultaţii şi medicamente gratuit ţăranilor şi stăruia să lumineze mereu pe cei din satul lui. În satul natal s-a dus atunci când a simţit aripa morţii şi acolo a cerut sa fie înmormântat, după obiceiurile ţărăneşti, pe care le-a dictat înainte de închiderea veşnică a ochilor. Ţărănist, se înţelege, ţărănist până-n clipa morţii, dar… ţărănist romantic”.

De reţinut, mai ales că mărturia ne vine de la o mare conştiinţă, cum arăta în atât de mitizata epocă interbelică un partid care, după marea „revoluţie”, voia să ne facă fericiţi cu orice preţ şi să ne ofere un viitor luminos ce se afla… în trecut, dar care, şi asta nu numai din cauza vechilor sale practici şi metehne, a ajuns la lada de gunoi a istoriei, de unde e greu de crezut ca îl va mai scoate cineva vreodată…

(Constantin Coroiu, „Cultura”, 22 noiembrie 2012

Setting

Layout

reset default