„Golurile dintre lumi”

Share

Când păpădiile înfloresc de-a lungul drumului spre casă, îl aud din nou, sub presiuni nostalgice, pe Ion Mircea (Bruno) recitându-și hipnotic poemele tinere, dar și, mai nou, confesiunea lui Petru Poantă din Efectul Echinox: „În tinerețea noastră captivă, dar și mirobolantă, exaltam de încântare împreună cu Adrian Popescu, Dinu Flămând și Ion
Mircea recitind, cu un fel de obsesie, neliniștitorul și funebralul vers al lui Cesare Pavese «Va veni moartea și va avea ochii tăi»”. Ca hipnotizat, când se rostește numele lui Adrian Popescu, cititorul va recita, în transă, două versuri din Arsură: „Odată am știut să zbor, odată,/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte”. Tot astfel, pentru martorii debutului său din 1971, dar nu numai pentru ei, la rostirea numelui lui Ion Mircea, ies la suprafață versurile: „Cu vremea și ochii tăi vor ajunge/ două mari întunecate păpădii./ Mai ușor cobori în nemișcare/ dacă adormi cu fața către cer/ auzind și golurile dintre lumi” (ultimul vers fiind o timpurie profesiune de credință, căci vedenia golurilor dintre lumi poate servi de cheie pentru întreaga creație poetică a echinoxistului, fie el și atipic). Antologia de autor 1971-2018 întreține și ea fascinația, numindu-se – cum altfel? – Saga păpădiilor (apărută în Seria Echinox, la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018). În 1975, Nicolae Manolescu scria: „Îmi plac mai ales acele poezii a căror străvezime se tulbură în adânc de un foc secret al imaginației, de o obscuritate reală a sentimentului. Nivelul cel mai înalt al volumului e atins în cele două poeme care formează ciclul Păpădiile. Aici, desenul grațios al imaginii revelă viziunea lăuntrică, metafora nu e numai decorativă, ci purtătoare a unui limbaj ascuns. Păpădia e o fantasmă concretă”. Tot prin fantasma păpădiilor îl citește Laurențiu Ulici când vorbește despre „fragilitatea inexpugnabilă și soliditatea finalmente fragilă a realității…”. Mai dinăuntrul fenomenului, dintr-o vecinătate intens comunicantă, descrie acest aparent oximoron Petru Poantă (în mod ciudat, absent din grupajul de Referințe critice de la finalul cărții de la Junimea). Extrag aici câteva rânduri: „În poemele din anii ’68-’70, care vor alcătui volumul de debut Istm (1971), anti-realismul și desentimentalizarea sînt programatice. Imaginarul e suspendat într-o atemporalitate pură, fără legătură cu contingența și cu eul biografic al poetului. «Corpul» fiecărei poezii seamănă cu o bijuterie foarte fină și ușoară, aeriană parcă.[…] Există, desigur, ecouri blagiene și chiar din Nichita Stănescu, în primele versuri, însă reveriile materiei configurează o imagistică personală, imponderabilă și de o transparență enigmatică”.

Într-un poem, inspirat folosit de editură pentru prezentarea antologiei: „Când scriu,/ sub hârtia pe care scriu,/ un alt om, culcat cu fața în sus/ ca sub o matriță de sticlă,/ scrie același text, de la dreapta la stânga.// eu închei, aștern punctul/ la finele manuscrisului. celălalt om,/ de sub hârtie, departe de a încheia,/ continuă să scrie febril/ în elină, în hindi, în ebraica pătrată…”, Ion Mircea schițează un autoportret în maniera lui Escher. Mă gândesc la mâinile care se desenează una pe cealaltă, excelent interpretate de Bruno Ernst: „dacă o mână e pe cale de a desena o altă mână, iar aceasta din urmă e, în același timp, ocupată cu desenarea celei dintâi… și toate astea sunt reprezentate pe o foaie de hârtie prinsă în pioneze pe o planșetă… și dacă, pe deasupra, totul e încă o dată desenat se poate vorbi de supraimpostură.” A desena înseamnă a trișa, e sensul ultim al lucrărilor iluzioniste escheriene. A scrie poezie („singurul mod de-a preface/ materia universală-n păpădie”, zice Ion Mircea) e, în cele din urmă, o astfel de supraimposturare repetată, la care trimit chiar titlurile ciclurilor cărții de poeme inedite Materia care ne desparte: a forța privirea să vadă ce nu se vede („Dacă am vedea cu sângele, invizibilul ar fi lucrul cel mai colorat din univers”), a forța tăcerea să spună ce nu se spune („Tăcerea vorbește; cel care tace spune în felul acesta că tace”), a convoca mintea să deslușească ce se petrece în golurile dintre lumi, acolo unde plusul și minusul își încurcă semnele, iar binele și răul suspendă granițele dintre ele („Femeia mea e jumătate ploaie și jumătate femeie care plânge în ploaie”). Nuanța oarecum sibilinică a enunțurilor („iubita-mi doarme pură ca un nor/ și nori din visul ei ne umplu iar etajul”) mi se pare caracteristică pentru Ion Mircea. Chiar celestitatea indiscutabilă a perspectivei poetice își păstrează misterul, se rostește cu dublu/multiplu înțeles, discreția, mereu invocată în relație cu statura mundană a poetului însemnând provocare subversivă (adică pe sub vers!) a sensurilor, situare cu fața spre puncte cardinale mereu altele, imprevizibile („Mai nou/ trec neliniștitor de repede/ de la o stare la alta”). E adevărat că materia e adesea numită în poemele sale, dar nu cred neapărat că „poezia lui ilustrează în mod aproape exemplar ceea ce misticii au numit «fuga din carne»” și nici că „poemele lui înaintează în plină, în pură i-materialitate”, cum spune Mircea Martin. De vreme ce ora de iubire e atunci „când materia care este entuziasmul lui Dumnezeu/ nu mai comunică decât prin substanță/ surâs și sărut”, materia își păstrează concretețea și forța, dobândește ferestre înalte, uneori șăgalnice, dar nu e alungată. Iată câteva apariții: „O rană a văzduhului/ permanent uimit că poate fi străbătut de priviri și materie/ când tocmai el e privirea materiei”; „am înălțat puțin colțul materiei/ un depozit pe termen lung al melancoliei”; „când tu lipsești totul lipsește/ când tu ești de față/ pulberea stelară din care sunt alcătuiți oamenii singuri/ singură și nesilită de nimeni/ se așterne-n micelii scânteietoare pe tavanul materiei”. „La confluența/ vântului solar/ cu vântul materiei negre” – privilegiată anume, aceasta din urmă, de un poet atras de golurile dense dintre lumi, căci între lumi vizibile materia neagră e chiar forța care le unește și le face posibilă existența –, se țes poeme de inefabilă materialitate: „o mare mulțime de oameni de felurite înălțimi/ reproduce la scară efectul lanului de grâu./ prilej să redescoperim/ denivelări unduitoare ca mătasea/ între naștere și moarte/ și să dăm un nume fenomenului/ înainte ca totul să se mute în limbaj/ ca panglica mașinii de scris în gușa unei lebede”. Sau: „Dragă mamă,/ încă nu s-a luminat de ziuă. scriu și tremur./ tremur la moartea întunericului/ ca și cum aș fi de față la moartea întunericului./ tremur ca o amprentă/ în absența mâinii. tremur/ negru pe alb./ sunt o coardă care vibrează/ dar vibrația nu e/ trepidație/ freamăt/ puls al organicului/ ea e mai curând/ de natură morală/ ca impostura materiei negre sau incestul fotonilor./ n-am să-ți vorbesc totuși despre vibrație/ despre corzi/ încă nu am înnebunit/ să-ți vorbesc despre teoria stringurilor…”

Între lumi, rolurile se pot schimba oricând, feluritele forme de împielițare ale materiei pot intra în bogate oglindiri reciproce: „o femeie/ ținându-și copilul de mână/ în fața unui zarzăr înflorit/ explică zarzărului/ ce este copilul”. Viața și moartea se întrețes („dacă în cele două luni ar fi venit moartea,/ cu siguranță moartea ar fi fost mama mea./ dar a venit viața./ la șaptezeci de ani de atunci, încă o mai simt venind”), iar solemnitatea e uneori fin subminată de jocul ca un surâs al gândului/versului: „m-am visat copil și rege în același timp./ dilema e:/ să mă trezesc/ ori să abdic?”

Fiindcă am început nostalgic, să închei cu delicatul poem Firimituri de fluture: „Un fluture se dezintegrează în zbor și particulele lui/ planează îndelung/ înainte de-a se așterne pe pământ/ pentru că sunt mai ușoare decât aerul./ întocmai și unele amintiri/ durează mult mai mult decât altele/ pentru că sunt mai ușoare decât timpul./ va trebui în continuare să vedem dacă aceste firimituri/ de fluture/ mai sunt sau nu atrase de lumină/ precum odinioară fluturele/ și, pe de altă parte, dacă noi suntem atrași de amintiri/ pentru că timpul din ele s-a scurs/ sau, dimpotrivă, pentru că abia cu ele începe”.

Să mai spun că livrescul transformat în etichetă rezistentă pentru poeții șaptezeciști înseamnă mai mult decât relația specială cu memoria culturală. Oricât de bine primiți de critica literară, ei atrag periodic priviri îndoite, ba chiar acuze de inconsistență. Șaizeciștii și optzeciștii și-au căpătat un loc definitiv, chiar prea definitiv, în istoria literară, în vreme ce șaptezeciștii sunt priviți cu neîncredere. Să fie vorba de o orbire a receptării, fascinată de intrarea în scenă, tot în 1971, a spontanului Dinescu, cum crede Petru Poantă? Iată: „În mod straniu, în maturitatea, cumva excesivă, a discursului lor s-au căutat mai degrabă modelele, celui blagian atribuindu-i-se o influență exagerată. Nimeni n-a văzut noutatea acestor limbaje în care nu se făcea caz de «criza cuvântului», de «filosofare», «vizionarism» etc.” Fascinați de „reprezentarea estetică a universului”, ei sunt „mumificați” sub „marca ambiguă a unui «neomodernism» desincronizat”.

Seria Echinox apărută în ultimii ani ar merita, cred, recitită cu un ochi eliberat de etichete și resentimente generaționiste.

 

Irina Petraș

(„Viața Românească”, nr. 8/ 2019)

Setting

Layout

reset default