Ghidul subteranelor sau katabza polifonică

Share

Ion Fercu, scriitor băcăuan multiplu premiat pentru cărțile de poezie și proză, se afirmă în această carte ca un redutabil exeget „enciclopedic” (cu termenul inspirat al lui Liviu Antonesei) al copleșitoarei opere dostoievskiene. Aceasta înseamnă că obiectul de studiu este atacat din mai multe unghiuri, cu preferință pentru abordarea psihologică și cea filosofică (Ion Fercu are de altfel pregătire filosofică, profesând în domeniu, după cum aflăm din indicațiile bibliografice).

Elementele de context (al producerii dar și receptării) sunt reconstituite prin intermediul capitolelor despre tribulațiile biografice ale scriitorului, unul din cei mai încercați, în plan personal, dintre toți scriitorii lumii, mai ales dacă luăm în considerare condamnarea la moarte, suspendată și comutată în ocnă și exil. Tragediile personale (moartea a doi copii din cei patru), epilepsia și dependența de jocul la ruletă constituie un background traumatic pe care se proiectează radiografia romanescă a suferinței universale propusă de Dostoievski. Cariera scriitorului poate fi mai bine înțeleasă și prin studierea „sociografiei orașului Petersburg”, care ocupă un loc atât de important în opera lui. De asemenea, prin examinarea lecturilor lui și a preferințelor literare explicit formulate în jurnal și în scrisori. De la Biblie la romanul gotic, trecând prin Scott, Dickens, Hoffmann sau Schiller, Dostoievski emerge ca un devorator de cărți din canonul occidental dar și ca un lector critic. Era un admirator fervent al lui Cervantes, dar și al lui George Sand.

Felul în care autorul se apleacă asupra lui Dostoievski este și empatic, chiar pasional, am putea spune, urmărind o comuniune intersubiectivă de un tip foarte special, la care aspiră în general scriitorii, mai mult decât criticii. Romancierul rus este cel pe care Ion Fercu mărturisește că l-ar lua cu el pe proverbiala insulă (p. 105). Dostoievski este caracterizat, în această carte, ca un „arheolog al spiritului” (p. 72) dar și ca un „mare risipitor de suflet”(p. 36). Aceste aprecieri sunt cu atât mai binevenite cu cât scriitorul nu a dus lipsă de critici acuzatori, printre care Freud (dincolo de faptul că îi recunoștea geniul vizionar în privința abisurilor interioare), dar și Lev Șestov, sub anumite aspecte, care îi reproșa de pildă slavofilia (adăugând observația că naționaliștii ruși nu sunt nici măcar originali, pentru că preiau concepte de la germani); Turgheniev îl compara cu Sade (p. 37), Gorki îl considera un „talent veninos” (p. 88). În realitate, așa cum argumentează autorul studiului: „Problematica dostoievskiană este profund morală și axiologică. […] Pe de o parte, există un determinism naturalist; pe de altă parte, se impune, violent, liberul arbitru. Pe un taler al balanței își face mendrele fatalismul, generând frustrare, pe celălalt se zvârcolesc ghidul subteranelor sau katabaza polifonică alegerile insului care caută speranța, trecând prin purgatoriul suferinței” (p. 60). Acuzația de misoginism la adresa scriitorului este considerată complet neîntemeiată, ca și cea de antisemitism sau chiar de anticatolicism (p. 89). Mai multe capitole sunt dedicate lămuririi „chestiunii evreiești” („reductio ad Hitlerum” nu l-a cruțat nici pe Dostoievski, bineînțeles), într-o manieră nuanțată de care acest subiect nu prea are parte, în epoca noastră de regretabile polarizări ideologicopolitice. O altă categorie a denigratorilor este întruchipată de Vladimir Nabokov, care în Cursurile de literatură rusă îl „demitiza” pe compatriotul său cu argumente prioritar estetice: Dostoievski nu are gust, e sentimental și dezlânat, abuzează de patetic și de misticism etc. Dacă privim mai cu atenție, și aceste reproșuri pretins estetice sunt tot ideologice (e clar că lui Nabokov îi displace profund devotamentul față de ortodoxie al lui Dostoievski, dar și ceea ce percepe a fi naționalismul acestuia).

Interesat de psihologia individuală, Dostoievski era atras și de explorarea mentalului colectiv sau al maselor, ca și de acele teme care azi gravitează în domeniul antropologiei culturale sau imagologiei (De ce mint rușii, de ce sunt suspicioși?). „Ospățul” ideilor celor mai diverse și contradictorii constituie însăși substanța discursului dostoievskian. Dar referințele la filosofi din Jurnalul de scriitor nu sunt doctrinare (p. 101). Eroii romanelor sunt ei înșiși „cugetători cu fibră de filosofi” (p. 103). Ei întruchipează ceea ce Mihail Bahtin numea „voci ideologice”; de altfel, polifonia postulată de Bahtin este un alt mod de a vorbi despre filosofia artistă, neacademică, nesistematică a lui Dostoievski. Ion Fercu îl integrează așadar între scriitorii-filosofi (de aceeași părere erau și Nikolai Berdiaev sau B. Fundoianu), alături de Goethe, Kafka și Camus. Trebuie să ținem cont și de faptul că, în opinia criticului, filosofii construiesc lumi posibile (p. 109), asemenea autorilor de ficțiune, și că Dostoievski este în primul rând un „filosof al Suferinței și al libertății” (Ibidem), care demonstrează cum suferința ne face „să dărâmăm zidurile subteraniste din noi” (pp. 115-116). De aici, importanța copleșitoare pe care o are problema teodiceei în opera lui, concentrându-se în obsesia lui Ivan Karamazov pentru „suferința omului în genere”.

Focalizarea „subteranei”, încă din titlu, nu este doar pentru efect, iar multiplele analogii și asocieri întăresc anvergura acestui simbol katabasic: „Cu subteranistul lui Dostoievski apar căutătorii de Frumusețe și Bine în sufletul nostru. Subteranistul este unul dintre marii pioneri ai cugetării care strivește paradigmele infestate de banal. Socrate, Descartes sau Nietzsche, la inevitabila voroavă cu el, ar putea fi uneori și invidioși” (p. 126). Metoda comparatistă este privilegiată în analiza lui Ion Fercu: subterana este și peștera lui Platon dar și o precursoare a Gulagului descris de Soljenițîn, filosofarea prin scriitura romanescă așa cum o practică Dostoievski poate explica de ce Camus este un filosof (fie și unul nesistematic), deși refuza această titulatură, așa cum o refuza pe cea oficială de existențialist; protagoniștii scriitorului rus sunt condamnați la libertate, asemenea eroilor lui Sartre (p. 113). Oreste din Muștele lui Sartre, Marquez, Cioran, Coelho și Marcuse sunt aduși împreună, alături de protagonistul din Nopți albe dar și cel din nuvela Smerita, pornind de la tema singurătății, într-unul din cele mai bune capitole din carte (pp. 165-171). „Metafizica strigătului”, a „disperării” generată de conștiința singurătății poate fi considerată, după Ion Fercu, „întemeietoare a existențialismului” (p. 171). În secțiunile intitulate Interferențe și prăpăstii, Dostoievski este apropiat de (și pus în contrast cu) Nietzsche, Schopenhauer și Descartes, Dante, Cervantes, Tolstoi, Turgheniev, Bulgakov, Glucksmann, Coetzee, Besançon ș.a.

În contextul unor interesante considerații despre parabola literară (p. 134), intertextul biblic este detaliat pentru fiecare dintre marile romane: bobul de grâu care trebuie să moară ca să rodească (Ioan 12: 24) pentru Frații Karamazov, învierea lui Lazăr pentru Crimă și pedeapsă, „pruncia” spirituală ca o condiție a intrării în Împărăția Cerurilor pentru Idiotul (în combinație cu intertextul quijotic) și episodul despre Gadareni din Luca 8, 32-37 pentru Demonii. Lectura lui Dostoievski a fost crucială pentru convertirea americanului Eugene Rose (mai târziu ieromonahul Seraphim) de la protestantism (practic de la ateismul și nihilismul luciferic nietzschean) la ortodoxie, traseul acesta fiindu-i catalizat și de taoism dar și de muzica lui Bach. Tot în legătură cu ortodoxia, sunt detaliate influențele filocalice și isihaste, pe filiera stareților de la Optina, pe care Dostoievski îi frecventa. Surprinzătoare sunt afirmațiile despre statutul de precursor al deconstrucției, atribuit lui Dostoievski. Dincolo de similitudinile cu Derrida pe care le inventariază, diferențele sunt probabil și mai pregnante, și ar fi meritat evidențiate. Cred că Dostoievski e mult prea „logocentric” pentru a putea fi asimilat lui Derrida.

Receptarea lui Dostoievski în România este o altă problemă studiată in extenso. L-a citit Eminescu sau nu pe Dostoievski? Călinescu s-a dovedit obtuz față de scriitorul rus, ca și Camil Petrescu, Nichifor Crainic a fost un exeget entuziast (și la fel și Cezar Petrescu), iar Marin Preda a fost un mare admirator, dar nu fără rezerve. Alte conexiuni sunt cu Eliade, Cioran sau Țuțea. Dosarul receptării autohtone este completat prin consistenta secțiune finală, în care Ion Fercu face o analiză exhaustivă a referințelor la Dostoievski din ediția digitalizată a revistei Gândirea. În perioada interbelică, raportarea aproape obsesivă la reperul Dostoievski era o adevărată „modă” în discursul critic (p. 540). Scriitorii contemporani fascinați de Dostoievski au și ei capitole dedicate în carte: Liviu Antonesei, Leo Butnaru, Emil Brumaru, Marin Sorescu sau Nichita Danilov sunt câțiva dintre autorii la care intertextualitatea cu scriitorul rus este frecventă și ofertantă.

Privită din multiple unghiuri, inclusiv tematologic (libertatea, crima, sinuciderea, iubirea, dublul etc.) opera lui Dostoievski se revelează asemenea unui caleidoscop cu infinite fațete. Numeroasele analogii literare sau filosofice nu diminuează, ci dimpotrivă, evidențiază și mai mult caracterul idiosincratic și ireductibil al edificiului narativ dostoievskian. Aș mai remarca și claritatea argumentației critice, dar și calitățile estetice ale stilului, cu adevărat demne de un scriitor. Despre Smerdeakov, ucigașul tatălui său, autorul monografiei spune: „Viața sa pare o permanentă veștejire. Este un fel de lumpentitular al subteranei” (p. 214). Iov este „un Sisif care nu-l sfidează pe Dumnezeu” (p. 492). Asemenea lui Midas, care transforma totul în aur, Dostoievski „îmbolnăvește” de frumusețe metafizică orice problemă abordată (p. 122).

Așadar, Ion Fercu adaugă, indiscutabil, prin acest studiu masiv și solid, o contribuție de mare importanță la exegeza dostoievskiană autohtonă, plasându-se în compania unor Ion Ianoși, Valeriu Cristea sau Elena Loghinovski.

 

Carmen Popescu

[„Mozaicul”, Craiova, nr. 3 (245), 2019]

Setting

Layout

reset default