Gheorghe Izbășescu, nostalgiile unei alte vârste

Share

În 1984, la aproape cincizeci de ani, scriitorul Gheorghe Izbășescu debuta editorial cu volumul de poezii Viața în tablouri, prefigurând din acest punct destinul poetului de mai târziu, de numele căruia rămân astăzi legate câteva volume semnificative de poezie. După cele două volume dinainte de ‘90, cel de debut și Garsoniera 49 (1985), altele precum Coborârea din tablouri (1993), Melodrama realului (1995), Scările de marmură (2004) ori Pietonii lui Pan (2010) aduc în atenția criticii pe poetul care, fără să se despartă complet de generația în care se năștea editorial, rămânea legat totuși de filonul poeziei șaizeciste în sensibilitatea căreia s-a format în fapt. Ultimul volum al regretatului poet publicat în 2012 revine câțiva ani mai târziu, în 2018, într-o a doua ediție revăzută și adăugită, de data aceasta postum, la editura Junimea, cu o prefață semnată de Nicolae Oprea, semnalizând cu precădere direcțiile unei opere rămase chiar și după publicare în atenția scriitorului excesiv preocupat de expresie și idee, critic și reflexiv în raport cu propria sa operă, adept al revizuirilor și al rescrierilor, într-o expresie aproape a poeziei care se hrănește din sine însăși.

Patru cicluri unitare se desprind în această a doua ediție a volumului, coagulând universul liric al unei alte vârste, care pentru poet devine una eminamente a sistematizărilor poetice și a esențializărilor, legate indisolubil de expresia timpului amenințător. Iisus ne-a deschis în cer o poartă, Fără pericole nu există minuni, Podul de fier peste Trotuș și Tunelul prin care am venit în lume oglindesc astfel coerența unei lumi unitare, fiecare cu iluminările unor experiențe poetice aparte. Aflate sub semnul dublu al lumilor care se deschid și se întrepătrund, ,,măsurând ale vieții oscilante hotare”, poeziile lui Gheorghe Izbășescu din acest volum sunt marcate de nostalgia altor lumi și a altor vârste. Impregnate de biografism, poeziile recuperează fantasmele celor mai mari despărțiri marcate de hotarele vieții și ale morții, de pierderea unui timp mitic sub legea lui Pan și de scindările permanente dintre ,,chipul interior” și ,,animalul domestic” al spațiului cotidian. O conștiință străbătută de tensiunile cuvântului reliefează chiar în deschiderea volumului travaliul poetic într-o imagine a nașterii poeziei din chiar trupul muzei, încheiată în sens demonstrativ către cititor: ,,Vedeți? De-abia aici începe discuția/dintre cuvântul pe care îl gândesc/și cuvântul pe care îl scriu./ Cuvântul care intră decis în poem/și nu mai poate ieși din el niciodată” (Lentila de contact).

Cel dintâi ciclu poetic pus sub semnul mitului cristic recuperează astfel câteva din scenele biblice fundamentale, recurentă fiind în aceste poezii imaginea ,,Pescarului de oameni” și cea a ,,hotarului sfânt”. Dacă în poezia care deschide acest ciclu iluminarea divină irumpe în plin real mundan (,,…Și clopotele-n biserici/ sunt guri de serafimi slăvind Nașterea Sfântă” – Iisus ne-a deschis în cer albă poartă), imaginile primitivității construite în jurul figurii zeului Pan rețin altădată subtile note de umor: ,,cu marginea spre nord/ unde-ncepea neagra păgânătate,/ Iisus cu ucenicii urmăreau/nimfele păzind pe zeul Pan/ (pământiu la piele)/ ce dormita-n frunziș de-altarul său aproape” (Glasul divin).

Ecouri ale copilăriei revin cu pregnanță în cel de-al doilea ciclu poetic, pus cu precădere sub zodia aceluiași zeu Pan: ,,așa am învățat primele părți/ din biografia naturii/ ucenici ai zeului Pan între trunchiuri/ de brazi/iar icoanele de-atunci prin ani/ne-au însoțit creșterea până azi” (Ca într-un salt pe scenă). Lumea Lăicăiului natal se deschide ca o fantasmă obsesivă în jurul aceluiași topos, al mesei și al mașinii de scris (,,Însă eu mă duc în odaia cu mașina de scris/ săi mângâi clapele pentru un imn divin” – Ecou de iarnă), unde o altfel de muzică, mediumnică, întinde ,,glasurile de felinar în eter” spre lumi subterane, ca în Muzica de orgă a mesei de scris: ,,Încât pe frânghii groase de întuneric/ coborându-mi vocea în sufletul naturii,/ ea o să-mi răspundă la apel./ Ispite notorii aducându-mi în odaie,/ abia atingând covorul moale,/ ca o experiență strâns lipită de imaginație”.

Legat acest ,,dor fără sațiu” totodată de ,,obsesia chipului interior” ce revine și în următoarele două cicluri poetice, într-o febrilitate a căutărilor permanente, ruptura este totodată resimțită ca reîntoarcere, ca în poemul de început: ,,Stau cu ochii înfipți în fereastră/ să regăsesc veșmintele zeilor/ unde-n ruine de temple ne-adastă,/ să-mi revăd sufletul pe care/ mama la naștere mi l-a dat/ nealterat de presiuni subterane/ (cu stropi de cruzime)/ când spiritul legiuiește clipe divine.” (Fără pericole nu există minuni). Astfel că dacă în Malorica, imaginea morții se țese în jurul motivului surorii pierdute (,,Că tu n-ai ca noi între pleoape/ o cangrenă ce ne face retina galbenă de tot”), într-un alt text, o lumină solară izvorâtă din adâncuri încheie ciclicitatea unui timp măsurat dincolo de apus și răsărit: ,,Soarele e sus și toamna pe sfârșite/ cât animăluțe pitice sorb apa morților,/ să audă râsul galben al sorilor din pământ.” (Un bici de aramă printre frunze).

În cel de-al treilea ciclu poetic, Podul de fier peste Trotuș, căutările se acutizează, balansând continuu între două lumi și între cele două ipostaze ale ființe. Simbol recurent devine astfel însuși ,,podul de fier peste Trotuș”, hotar al luminilor, precum în textul de deschidere care dă și titlul ciclului: ,,Acum chiar am o revelație când trec podul/ de fier peste Trotuș./ Acum vorbesc limpede și limpede mi-e carnea/ în gura viitorului ceasornic,/ întrucât râul îmi împarte/ viața în două teritorii deodată.” Recurentă, imaginea râului revine și altădată într-o imagine a fluidizării lumilor, sub impresia unui flux enigmatic de fantasme și revelații: ,,ireal râu trăind cu fața-n jos/ fără să-și lase în urmă adresa/ cu scheletul vieții misterios/ o să ierte norocul dacă vrea să câștige// iar dacă dă peste vreun diamant/ acela e sigur ochiul unui mort/ ce leagă două lumi între ele// și-atunci la mare adâncime/ cei dispăruți deschid obloanele/ să-și poată vedea chipul interior” (Ireal râu).

Tentat permanent de această scindare a eului între ,,eul interior” și ,,animalul domestic”, ,,prizonier între ziduri și case”, o serie de texte reunite sub titlul Animalul domestic esențializează căutările eului profund din primele poezii: ,,Încât în gaura din piept i-e frică/ să mai privească:/ să nu descopere acolo cum cineva/i-a modificat chipul și nu-l mai recunoaște” (Animalul domestic, I). Aceeași conștiință acută a timpului reclamă, ca și altădată, ecourile copilăriei din Lăicăi, sub același laitmotiv al reîntoarcerii, ca în poezia Iarba din curtea casei. În fața ,,tablourilor cu cei dragi de pe pereți”, instanța poetică nu ia neapărat calea nostalgiei, cât ia act de spectralitatea lumii, căci trecutul nu rămâne amintire, ci apare mai real și mai fantasmatic ca niciodată: ,,Cât eu cu muza-n dormitor, cercetând/tablourile cu cei dragi de pe pereți,/bănuiam că nici noi nu suntem foarte vii,/cum nici ei nu sunt foarte morți.”. Este aceeași imagine reluată și în poemul Un vitraliu electric (,,Că dacă miezul nopții a trecut,/ fuga nestăvilită a vremii amestecă/ morții cu vii, încât conturul/ de-abia li se mai distinge/ în limba orologiilor ce-aleargă în zadar”), unde amintirea nu mai este corelată cu fluxul memoriei, ci cu o halucinantă percepție a simțurilor: ,,Dar capului de vultur rebel/ nimeni nu-i poate desfigura amintirile/ când frumosul lor corp rămâne/ un vitraliu electric, în văzul simțurilor./ Și carnea visează alt veștmânt.”.

În cel de-al patrulea ciclu poetic se reliefează și mai pregnant această dorință spre irealizarea lumii, surprinsă cu precădere într-o poezie precum Fotografie inversă. Încă de la deschiderea acestui grupaj se legitimează astfel universul poetic într-o mărturie de natura unei confesiuni artistice: ,,Iar irealitatea este normală numai atunci/când o ai mereu prezentă în minte.”, își încheie poetul primul text din Tunelul prin care am venit pe lume, ce dă de fapt și titlul întregului ciclu. O altă poezie, precum Las inima în locul meu să vorbească debutează similar, într-o perspectivă permanent orientată dinspre înăuntrul lucrurilor înspre lumea dinafară: ,,Știind că o experiență precisă/ mereu din lăuntrul ei se definește,/în ceasurile grele/ las inima în locul meu să vorbească.”.

Oprindu-se asupra imaginii ,,soarelui din adâncuri” în poezia Cu o gură zâmbitoare – metaforă care recidivează în mod curent pe întreg cuprinsul volumului, într-o imagine similară într-o poezie precum Un bici de aramă printre frunze, ori metamorfozându-se în imaginea ,,părului galben” ce se înalță din pământul negru al cimitirului, în dreptul mormântului părinților, în Iarba din curtea casei – poezia lui Gheorghe Izbășescu reface în ansamblu imaginea răsturnată a celeilalte lumi, ce nu doar irumpe permanent în mijlocul realităților noastre, ci care și mobilizează o idee regeneratoare în esență, precum în strofa: ,,Și-atunci cu o gură zâmbitoare/ soarele-și mișcă vorbele violete/ călătorind din zenit în nadir/ accelerând roțile timpului/ ca pe un cârd de furnici/ de parcă m-ar fi îmbrăcat/ în veștmântul celor înviați din morți”. De aceea conștiința finalității din poemul final, ,,măsurând ale vieții hotare”, este străbătută de luminozitatea peisajului ce va să vie: ,,Simțind că în curând va ninge:/ zăpadă, numai zăpadă” (Zăpadă, numai zăpadă).

Volumul poetului Gheorghe Izbășescu, apărut postum într-o a doua ediție, stă în întregime sub semnul ,,râsului galben”, marcând o ultimă etapă a poeziei și o altă vârstă a creației poetice. Sub această conștiință acută a timpului, o mitologie a începuturilor renaște permanent într-o mișcare fluidă între lumi și euri, între vizibil și invizibil, între real și subteran, acutizând nostalgii străbătute în permanență de biografism, de atmosfera și memoria Lăicăiului natal. Poeziile reunite în cele patru cicluri unitare se află cu toatele în esență ,,sub securea timpului”, cum textul însuși o mărturisește la un moment dat, vestind aidoma ,,o lume care piere/ sau una care vine/ din alte vremi, ca o cetate sfântă”. Volum aflat cu precădere în preajma mitului biblic, orientându-se spre vârste aflate sub zodia lui Pan, populat de figuri emblemă precum muza Mona-Ra ori Malorica, recuperând toposuri ale liricii sale în general, precum cel al odăii de scris cu mașina ,,cu burtă nichelată”, acesta radiografiază direcțiile ultimei etape pe care lirica lui Gheorghe Izbășescu a urmat-o.

Dana Raluca SCHIPOR

(„Convorbiri literare”, nr. 6, iunie 2020)

Setting

Layout

reset default