George Vulturescu, „Complexul Ghilgameş” – Eseu despre motivul prafului în opera lui M. Eminescu

Share

George Vulturescu, „Complexul Ghilgameş” – Eseu despre motivul prafului în opera lui M. Eminescu

Un amplu şi interesant studiu de imagologie, privind opera lui Mihai Eminescu, realizează George Vulturescu, glosând pe o temă mai puţin obişnuită, legată de prezenţa motivului prafului în opera acestuia – „Complexul Ghilgameş” – Eseu despre motivul prafului în opera lui M. Eminescu (Junimea, 2015) –încredinţându-ne încă dintr-un bun început că „prezenţa prafului – şi a numeroaselor sale manifestări: stânca, ruina, muşuroiul, pulberea – este una dominantă”. Acest praf, este înţeles în sensul unei finitudini existenţiale, a finalului alcătuirii materiale ce devine certitudine absolută, după cum însăşi Biblia precizează, privitor la om – din ţărână te-a zămislit Creatorul, în ţărână te vei întoarce. Praful reprezintă astfel efemerida vieţii înseşi. „În înţelesul nostru – spune George Vulturescu – praful (ca motiv poetic)” poate fi urmărit „ca un fir roşu din tablourile sociogonice ale poeziei, la imaginile «decrepitudinii», a locuinţelor «intrate în putrefacţie», a grădinilor «reîntoarse la starea incultă» care (…) populează proza eminesciană” ca şi teatrul, de altfel, nu mai puţin poezia, şi „capătă semnificaţie de «hieroglifă» a istoriei, impunând prestigiul unui «centru» arhaic naţional”. Reperul de referinţă, cel în raport cu care a fost demarat demersul analitic, este tragedia regelui sumerian Ghilgameş, „primul om căruia i se dezvăluie condiţia prafului: «Cum aş putea să tac, cum aş putea să păstrez tăcerea, când prietenul pe care-l iubeam a ajuns pulbere?» (Tableta a zecea, III, Epopeea lui Ghilgameş). Acest «complex» în faţa soartei umane (întărit de viziunea Infernului relatată regelui de Enkidu, în Tableta a douăsprezecea, III: «Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale, este astăzi acoperit de pulbere. Toate acestea sunt acum cufundate în pulbere»), este constanta poeticii eminesciene: «Nu credeam să învăţ a muri vreodată», sau ceea ce am putea numi la poetul român «Complexul Ghilgameş».

Este urmărit în această capodoperă a literaturii universale tocmai momentul perceperii efemerităţii omului pe care îl regăseşte şi în poeziile lui Eminescu. Aşa în elegia La moartea lui Neamţu sau Amicului F. I. din creaţia începuturilor, pentru a lărgi apoi orizontul cercetării la Memento mori, Povestea Magului călător în stele, Satirele ş.a.m.d., într-un continuu paralelism al înţelesurilor nuanţate – lutul, ţărâna, pulberea, cenuşa etc., cu sensul destrămării vieţii, în Eclesiastul, în Iliada, Mahabharata şi la numeroşi poeţi ai antichităţii, observând cum zidul, în pandant cu praful, devine un semn al „gloriei omului”, întrucât puterea Divinităţii nu se reduce numai la crearea stării de pulbere, ci îşi etalează astfel şi „prerogativele zidirii”. Între aceste două ipostaze ale fiinţării lumii, e drumul cheltuirii existenţiale iar la Eminescu „lutul alcătuirii” are „de străbătut o aventură a formelor” tocmai spre această disoluţie a materiei în nimicul pulberii. Desigur, George Vulturescu acordă atenţie aparte pământului care la Eminescu „nu-i numai un spaţiu al oamenilor; e un personaj” aflând aici „un conflict între lume şi pământ dar şi între om şi cer, amplificând condiţia finitudinii, tragismului omului sub eternitatea astrelor”. Mergând pe firul semnificaţiilor acestor elemente imagologice, cercetătorul deschide evantaiul comentariului său sub semnul interpretării filosofice, ale sensurilor adânc semnificative pentru zidirea şi prăbuşirea lumii, a existenţei universale, în ultimă instanţă. Aşa încât, „translarea realului în semn (praf, nisip, piatră)” se face la Eminescu „în sensul unei «relaţii a fiinţei cu universul în ansamblu, şi nu în compoziţia sa»”.

Amplă şi incitantă este tratarea semnificaţiilor Zidului, pornind de la zidirea Turnului Babel, căruia în Vechiul testament i se opune zidirea unei cetăţi în cer, eseistul observând că la Eminescu „istoria zidului trebuie pusă în relaţie cu semnificaţiile pământului, a lutului, pentru că legea divină i-a predestinat, cu precizie, elementul de-alcătuire”, se urmăreşte astfel un drum al pulberii, „o scară a disoluţiei” la Eminescu, ajungând a remarca faptul că pentru strămoşii noştri „piatra este temeiul, toposul dacic” însuşi. De aici încolo demersul analitic imagologic îşi deschide tot mai mult aria înţelesurilor, în funcţie de elementele, să le zicem derivate, din primordialul element: praful. Se ajunge astfel la munte, la urcuşul pe munte, la asfinţitul pe munte, dar şi la vale ş.c.l. Atenţie aparte primeşte piramida: „Semn ascensional, piramida condensează pentru Eminescu însăşi noţiunea zidului ca rivalitate demiurgică, «gânduri arhitectonice» ale omenirii (…) Înscrisă în simbolismul «movilei» piramida întruchipează o frână, o amânare, o «piedică» în calea timpului devorator”, pentru ca adâncimea viziunilor eminesciene, cosmice, să cuprindă şi trimiterea la sfinx. Astfel comentariul dobândeşte mereu mai statornice meditaţii în sugestie filosofică. Întrucât fiecare din aceste elemente/ imagini aflate în opera eminesciană sunt sugestii ideatice, trimiteri la sensuri existenţiale căci toate aceste elemente sunt „verigi ale ciclului etern, «sigilii» ale faptei umane”. Se observă cum zidul în înţelesul eminescian reprezintă o securizantă a omului, o barieră între el şi moarte. Zidul este dublat mereu de „simboluri ascensionale” (castel, palat, cetate, turn, dom, tumul, clopotniţă, dar şi boltă, schele, arcuri etc.), descoperind aici un „romantism «fumegos» al zidurilor” ce-l face să apropie atmosfera acestora de atmosfera „sinistră” a tablourilor rembrandtiene. Motive de meditaţie asupra sensurilor existenţiale primesc astfel ruinele şi de aici, în bună vecinătate, pustiul.

George Vulturescu probează o reală putere asociativă şi disociativă, în acelaşi timp, a unor asemenea elemente/ imagini, intuind astfel sensuri noi şi profunde ale mesajului poetic eminescian. Faţă de Rembrandt, bunăoară, contemplaţia eminesciană are o altă înălţime, dincolo de religios şi patimă. El izbuteşte, spune eseistul, acolo unde „timpul e încremenit în reculegere”, îngroşând progresiv darurile. Peisajul adesea are la el valenţă dublă căci contemplaţia lui include un „timp exterior” ce exercită presiune asupra „timpului interior”, astfel, ruina din afară produce „o ruinare a lumii dinăuntru”.

Întregul studiu imagologic dezvoltat de George Vulturescu pe elementele din cuprinsul universului pulberii (colbul, pustiul, nimicul etc., etc.) demonstrează nu doar o profundă cunoaştere a operei eminesciene ci şi o nu mai puţin profundă înţelegere filosofică a acesteia. E o abordare modernă a laboratorului imagistic eminescian, propunând astfel o cale incitantă de pătrundere în substanţa ideatică a poeziei, prozei, în fond a gândirii eminesciene.

O amplă Addenda, cuprinde comentarii pe marginea câtorva studii fundamentale în abordarea filosofică a acestei imagologii. Între cei comentaţi se numără Ioana Em. Petrecu, Borges ş.a. Apoi, un popas oarecum inedit, prin sinteza efectuată, este cel privind relaţia sătmărenilor cu poetul şi poezia eminesciană. Mai întâi e amintită frecvenţa cu care apare Sătmarul în publicistica lui Eminescu, mai ales în anul 1882 când în repetate rânduri acesta se referă la limba română utilizată aici; apoi faptul că Ioan Slavici, care a activat în tinereţe în zonă, a avut aportul său la bogăţia factologică din romanul Geniu pustiu. O atenţie aparte i se acordă poetului sătmărean Dimitrie Sfura, ale cărui versuri erau bine cunoscute de către Eminescu, care fredona adesea un cântec de pahar pe versurile acestuia. Ca un fapt oarecum inedit este tratată relaţia cu Vasile Lucaciu ş.a.

Volumul de eseuri al lui George Vulturescu, tratând probleme de imagologie, în principal, în creaţia lui Mihai Eminescu, precum şi celelalte excursiuni biografice, trezeşte interesul prin probitatea şi punctualitatea abordării, adăugând o pagină inedită la corpusul cercetărilor eminescologice.

[„Scrisul Românesc”, nr. 1(146), ianuarie 2016]

Setting

Layout

reset default