George Pîrîu, Toamna cuvintelor

Share

Tonalitatea elegiacă din Oul împuşcat (1996), Tălpile timpului (1999), Riduri pe ochi (2013) şi Cerşetorul de foc (2014) lasă loc unei poezii de notaţie în cea mai recentă carte de versuri a lui George Pîrîu, Toamna cuvintelor (Editura Junimea, 2016); poetul „fotografiază” realul, ceea ce aş numi idealitatea lui, îl fixează în instantanee care transfigurează o continuă celebrare a vieţii – în versuri, dar şi în fotografiile însoţitoare, foarte reuşite, realizate de George Călin Pîrîială, dînd seama încă o dată despre puterea imaginii -, căutînd mereu ceea ce e frumos, delicat, înaltul pururea senin, cu imagini ale elanului vital, ale creşterii fiinţei în fluxul energiilor pe care le dau „puterea pămîntului”, plesnetul mugurilor, zborul cocorilor „ce cară depărtarea pe aripi”: strîngerile de inimă, cum le spune în sau tristeţile care se insinuează într-o (im)probabilă clipă a plecării se topesc în bucuria de a trăi cu sufletul plin de vise aici pentru că dincolo e, în fond, o continuare a aventurii vieţii cu suma intactă a valenţelor sale: „Vin zilele dezlipind/ Surîsul de pe buze/ Auzi mai greu plesnetul mugurilor/ Cauţi o atingere/ Dar cerul e mai aproape/ Decît aproapele/ Un cîine măturînd cu bucuria/ În faţa paşilor tăi/ Împrăştie recunoştinţă/ Lingîndu-şi degetele/ Cocori zburînd/ Îţi cară depărtarea pe aripi/ Iubirea se măsoară în ani/ Paharul de vin roşu/ Priveşte cu tristeţe/ Sticla goală/ Somnul se ascunde/ Aşteptînd plecarea” (Tristeţi). Aproape fiecare poem are o oglindă în fotografiile lui George Călin Pîrîială căruia poetul însuşi îi pozează: „Copacii/ Primesc picioarele albinelor/ Să le spele/ În genunchi/ Încălţîndu-le cu stamine/ Inimi fierbinţi/ Scriu îmbrăţişării răvaşe/ La umbră/ Poetul pozează/ Urme pe aleile neştiute/ De flori/ S-au aşezat raze/ Sclipind perlele de pe fire de iarbă/ Aşteptarea/ Transformă oamenii în statui” (Spălatul picioarelor).

Căutînd mereu locuri şi argumente pentru a-şi „prelungi trăirea”, într-o epopee a trăitului, cum spune într-un text cu acest titlu, poetul se identifică în „iarba crudă a primăverii”, îşi colorează gîndurile cu mîinile copilului (Teama de mine) şi în culoarea florilor neofilite (Taina secundelor), nu-i plac oamenii căzuţi în genunchi, ci aceia care îşi îngrijesc florile din „straturile sufletului” (Puţin dar mult), trăieşte fiecare secundă ca şi cum ar fi ultima, urmînd spusa geotheană – „clipă, opreşte-te, eşti atît de frumoasă!” (Atingerea dintre înger şi om) şi dăruind „firul de bucurie” celor singuri (Atemporal); „fericiţi sînt acei ce nu-şi văd adîncul” şi „nimic din ce-i frumos nu mi-e străin”, exclamă poetul, păstorul florilor de tei, năzuind să vieţuiască fără timp (Misterul găsirii), alergînd prin fînaţul bunicilor „să culeg polenul sînzienelor pe gene” (Amintiri), prieten cu zborul încă din copilărie: poetul din Toamna cuvintelor e robit realului viu, polimorf, pulsînd viaţa, sîngele, sevele, dezlegat de lut, sub un cer de unde plouă cu aripi verzi: acesta e poetul din cartea bucuriei, viului, luminii; „Cert lutul/ Ce încearcă dimineaţa/ Să-mi înghită forma/ I-am arătat/ Razele soarelui/ Ce-mi ating gîndurile/ Mai am timp încă frumos/ De aşezat într-o carte/ De trimis undeva/ Unde aşteptarea/ Mai are sens” (Semnul trăitului). Cum se vede, semnul trăitului e, la George Pîrîu, semnul poeziei; nimic nu întunecă superbia trăirii în bucurie şi lumină, aici şi acum: urîtul e începutul frumosului (Adevăr…), focul nu a al extincţiei, ci al energiilor vieţii, soarele şi nu întunericul, focul şi nu frigul, jeratecul şi nu nopţile lungi ale iernilor reprezintă imaginile dominatoare în poezia lui George Pîrîu, unde chiar şi adolescentul „cu păr alb cară soarele în priviri” (Povestea unei clipe), iar momentul naşterii monştrilor „bolborosind în pîraie” din Prăpăd îşi găseşte repede alternativa luminoasă alături, în petale, polen, bucuria copiilor şi culorile curcubeului: în erosul liniştit, fără patimă, trăit cu femeia-înger, dăltuită în lăuntrul său de un poet care, în această carte, ca şi în volumul anterior, Cerşetorul de foc, (re)găseşte prezenţa din absenţă în povestea mitologică a lui Pygmalion şi Galateea, figura de identificare a erosului în lirica sa: „Am transformat sufletul/ În daltă/ Braţul în ciocanul lovitului/ Să sculptez urma/ Unei minuni/ Timpul m-a ajutat/ Să-ţi acopăr cu ochii/ Naşterea/ Pieptul/ Mi-a cutremurat căuşul palmelor/ Umerii drepţi opreau/ Avalanşele negre/ Alunecate din păr/ Braţele/ Gurile menestrelilor/ Le-au cîntat/ Tălpile ţi-au înfipt picioarele/Coloane de templu/Î n timp” (Pzgmalion).

Două sînt temele majore care trimit poezia lui George Pîrîu în metafizic, mai întîi, în pedagogia relaţiei „iniţiat-novice”, apoi. Vinul roşu, mereu evocat (Tristeţi, Început etc., etc.), împărtăşania şi spovedania, tămîia, binecuvîntarea preotului „spre curăţirea păcatelor grele”, într-o euharistie profană, semnifică, într-o subtilă poezie a sentimentului religios, încercarea fiinţei de a se salva şi de a-şi ridica înspre cer aripile sufletului (Blîndeţe, Iartare, Trebuia să mi se întîmple, Ajutor). Cele mai multe poeme, însă, fixează o dimensiune „pedagogică”, mai aproape de codul moral al unor cugetări şi aforisme, decît de freamătul liric; poetul, care îşi zice aici „Sfătuitorul”, îl învaţă pe Delfin ce sînt smerenia şi rugăciunea, împăcarea cu sine, iubirea pentru aproapele său: „Roagă-te la poarta ta/ Să poţi intra în interiorul curat/ Al timpului/ Cunoaşte-te pe tine/ Ascultîndu-ţi muzica din templul/ Inimii/Aşază-ţi coloanele braţelor/ Sprijin umerilor/ Ce susţin cerul/ Strigă după ajutor/ În pustiu/ Şi-i va răspunde ecoul/ Minunîndu-te/ Nu aştepta/ Desprinde-te de trecut/ Aşază sufletul/ În palmele prezentului/ Trăind/ Pentru cei ce au uitat s-o facă” (Rugăciunea de dimineaţă). Toamna cuvintelor e o carte de etapă a unui poet care contează din ce în ce mai mult în peisajul liricii ieşene.

[„Cronica veche”, An VI, nr. 4 (63), Aprilie 2016]

Tonalitatea elegiacă din Oul împuşcat (1996), Tălpile timpului (1999), Riduri pe ochi (2013) şi Cerşetorul de foc (2014) lasă loc unei poezii de notaţie în cea mai recentă carte de versuri a lui George Pîrîu, Toamna cuvintelor (Editura Junimea, 2016); poetul „fotografiază” realul, ceea ce aş numi idealitatea lui, îl fixează în instantanee care transfigurează o continuă celebrare a vieţii – în versuri, dar şi în fotografiile însoţitoare, foarte reuşite, realizate de George Călin Pîrîială, dînd seama încă o dată despre puterea imaginii -, căutînd mereu ceea ce e frumos, delicat, înaltul pururea senin, cu imagini ale elanului vital, ale creşterii fiinţei în fluxul energiilor pe care le dau „puterea pămîntului”, plesnetul mugurilor, zborul cocorilor „ce cară depărtarea pe aripi”: strîngerile de inimă, cum le spune în sau tristeţile care se insinuează într-o (im)probabilă clipă a plecării se topesc în bucuria de a trăi cu sufletul plin de vise aici pentru că dincolo e, în fond, o continuare a aventurii vieţii cu suma intactă a valenţelor sale: „Vin zilele dezlipind/ Surîsul de pe buze/ Auzi mai greu plesnetul mugurilor/ Cauţi o atingere/ Dar cerul e mai aproape/ Decît aproapele/ Un cîine măturînd cu bucuria/ În faţa paşilor tăi/ Împrăştie recunoştinţă/ Lingîndu-şi degetele/ Cocori zburînd/ Îţi cară depărtarea pe aripi/ Iubirea se măsoară în ani/ Paharul de vin roşu/ Priveşte cu tristeţe/ Sticla goală/ Somnul se ascunde/ Aşteptînd plecarea” (Tristeţi). Aproape fiecare poem are o oglindă în fotografiile lui George Călin Pîrîială căruia poetul însuşi îi pozează: „Copacii/ Primesc picioarele albinelor/ Să le spele/ În genunchi/ Încălţîndu-le cu stamine/ Inimi fierbinţi/ Scriu îmbrăţişării răvaşe/ La umbră/ Poetul pozează/ Urme pe aleile neştiute/ De flori/ S-au aşezat raze/ Sclipind perlele de pe fire de iarbă/ Aşteptarea/ Transformă oamenii în statui” (Spălatul picioarelor).

Căutînd mereu locuri şi argumente pentru a-şi „prelungi trăirea”, într-o epopee a trăitului, cum spune într-un text cu acest titlu, poetul se identifică în „iarba crudă a primăverii”, îşi colorează gîndurile cu mîinile copilului (Teama de mine) şi în culoarea florilor neofilite (Taina secundelor), nu-i plac oamenii căzuţi în genunchi, ci aceia care îşi îngrijesc florile din „straturile sufletului” (Puţin dar mult), trăieşte fiecare secundă ca şi cum ar fi ultima, urmînd spusa geotheană – „clipă, opreşte-te, eşti atît de frumoasă!” (Atingerea dintre înger şi om) şi dăruind „firul de bucurie” celor singuri (Atemporal); „fericiţi sînt acei ce nu-şi văd adîncul” şi „nimic din ce-i frumos nu mi-e străin”, exclamă poetul, păstorul florilor de tei, năzuind să vieţuiască fără timp (Misterul găsirii), alergînd prin fînaţul bunicilor „să culeg polenul sînzienelor pe gene” (Amintiri), prieten cu zborul încă din copilărie: poetul din Toamna cuvintelor e robit realului viu, polimorf, pulsînd viaţa, sîngele, sevele, dezlegat de lut, sub un cer de unde plouă cu aripi verzi: acesta e poetul din cartea bucuriei, viului, luminii; „Cert lutul/ Ce încearcă dimineaţa/ Să-mi înghită forma/ I-am arătat/ Razele soarelui/ Ce-mi ating gîndurile/ Mai am timp încă frumos/ De aşezat într-o carte/ De trimis undeva/ Unde aşteptarea/ Mai are sens” (Semnul trăitului). Cum se vede, semnul trăitului e, la George Pîrîu, semnul poeziei; nimic nu întunecă superbia trăirii în bucurie şi lumină, aici şi acum: urîtul e începutul frumosului (Adevăr…), focul nu a al extincţiei, ci al energiilor vieţii, soarele şi nu întunericul, focul şi nu frigul, jeratecul şi nu nopţile lungi ale iernilor reprezintă imaginile dominatoare în poezia lui George Pîrîu, unde chiar şi adolescentul „cu păr alb cară soarele în priviri” (Povestea unei clipe), iar momentul naşterii monştrilor „bolborosind în pîraie” din Prăpăd îşi găseşte repede alternativa luminoasă alături, în petale, polen, bucuria copiilor şi culorile curcubeului: în erosul liniştit, fără patimă, trăit cu femeia-înger, dăltuită în lăuntrul său de un poet care, în această carte, ca şi în volumul anterior, Cerşetorul de foc, (re)găseşte prezenţa din absenţă în povestea mitologică a lui Pygmalion şi Galateea, figura de identificare a erosului în lirica sa: „Am transformat sufletul/ În daltă/ Braţul în ciocanul lovitului/ Să sculptez urma/ Unei minuni/ Timpul m-a ajutat/ Să-ţi acopăr cu ochii/ Naşterea/ Pieptul/ Mi-a cutremurat căuşul palmelor/ Umerii drepţi opreau/ Avalanşele negre/ Alunecate din păr/ Braţele/ Gurile menestrelilor/ Le-au cîntat/ Tălpile ţi-au înfipt picioarele/Coloane de templu/Î n timp” (Pzgmalion).

Două sînt temele majore care trimit poezia lui George Pîrîu în metafizic, mai întîi, în pedagogia relaţiei „iniţiat-novice”, apoi. Vinul roşu, mereu evocat (Tristeţi, Început etc., etc.), împărtăşania şi spovedania, tămîia, binecuvîntarea preotului „spre curăţirea păcatelor grele”, într-o euharistie profană, semnifică, într-o subtilă poezie a sentimentului religios, încercarea fiinţei de a se salva şi de a-şi ridica înspre cer aripile sufletului (Blîndeţe, Iartare, Trebuia să mi se întîmple, Ajutor). Cele mai multe poeme, însă, fixează o dimensiune „pedagogică”, mai aproape de codul moral al unor cugetări şi aforisme, decît de freamătul liric; poetul, care îşi zice aici „Sfătuitorul”, îl învaţă pe Delfin ce sînt smerenia şi rugăciunea, împăcarea cu sine, iubirea pentru aproapele său: „Roagă-te la poarta ta/ Să poţi intra în interiorul curat/ Al timpului/ Cunoaşte-te pe tine/ Ascultîndu-ţi muzica din templul/ Inimii/Aşază-ţi coloanele braţelor/ Sprijin umerilor/ Ce susţin cerul/ Strigă după ajutor/ În pustiu/ Şi-i va răspunde ecoul/ Minunîndu-te/ Nu aştepta/ Desprinde-te de trecut/ Aşază sufletul/ În palmele prezentului/ Trăind/ Pentru cei ce au uitat s-o facă” (Rugăciunea de dimineaţă). Toamna cuvintelor e o carte de etapă a unui poet care contează din ce în ce mai mult în peisajul liricii ieşene.

[„Cronica veche”, An VI, nr. 4 (63), Aprilie 2016]

Tonalitatea elegiacă din Oul împuşcat (1996), Tălpile timpului (1999), Riduri pe ochi (2013) şi Cerşetorul de foc (2014) lasă loc unei poezii de notaţie în cea mai recentă carte de versuri a lui George Pîrîu, Toamna cuvintelor (Editura Junimea, 2016); poetul „fotografiază” realul, ceea ce aş numi idealitatea lui, îl fixează în instantanee care transfigurează o continuă celebrare a vieţii – în versuri, dar şi în fotografiile însoţitoare, foarte reuşite, realizate de George Călin Pîrîială, dînd seama încă o dată despre puterea imaginii -, căutînd mereu ceea ce e frumos, delicat, înaltul pururea senin, cu imagini ale elanului vital, ale creşterii fiinţei în fluxul energiilor pe care le dau „puterea pămîntului”, plesnetul mugurilor, zborul cocorilor „ce cară depărtarea pe aripi”: strîngerile de inimă, cum le spune în sau tristeţile care se insinuează într-o (im)probabilă clipă a plecării se topesc în bucuria de a trăi cu sufletul plin de vise aici pentru că dincolo e, în fond, o continuare a aventurii vieţii cu suma intactă a valenţelor sale: „Vin zilele dezlipind/ Surîsul de pe buze/ Auzi mai greu plesnetul mugurilor/ Cauţi o atingere/ Dar cerul e mai aproape/ Decît aproapele/ Un cîine măturînd cu bucuria/ În faţa paşilor tăi/ Împrăştie recunoştinţă/ Lingîndu-şi degetele/ Cocori zburînd/ Îţi cară depărtarea pe aripi/ Iubirea se măsoară în ani/ Paharul de vin roşu/ Priveşte cu tristeţe/ Sticla goală/ Somnul se ascunde/ Aşteptînd plecarea” (Tristeţi). Aproape fiecare poem are o oglindă în fotografiile lui George Călin Pîrîială căruia poetul însuşi îi pozează: „Copacii/ Primesc picioarele albinelor/ Să le spele/ În genunchi/ Încălţîndu-le cu stamine/ Inimi fierbinţi/ Scriu îmbrăţişării răvaşe/ La umbră/ Poetul pozează/ Urme pe aleile neştiute/ De flori/ S-au aşezat raze/ Sclipind perlele de pe fire de iarbă/ Aşteptarea/ Transformă oamenii în statui” (Spălatul picioarelor).

Căutînd mereu locuri şi argumente pentru a-şi „prelungi trăirea”, într-o epopee a trăitului, cum spune într-un text cu acest titlu, poetul se identifică în „iarba crudă a primăverii”, îşi colorează gîndurile cu mîinile copilului (Teama de mine) şi în culoarea florilor neofilite (Taina secundelor), nu-i plac oamenii căzuţi în genunchi, ci aceia care îşi îngrijesc florile din „straturile sufletului” (Puţin dar mult), trăieşte fiecare secundă ca şi cum ar fi ultima, urmînd spusa geotheană – „clipă, opreşte-te, eşti atît de frumoasă!” (Atingerea dintre înger şi om) şi dăruind „firul de bucurie” celor singuri (Atemporal); „fericiţi sînt acei ce nu-şi văd adîncul” şi „nimic din ce-i frumos nu mi-e străin”, exclamă poetul, păstorul florilor de tei, năzuind să vieţuiască fără timp (Misterul găsirii), alergînd prin fînaţul bunicilor „să culeg polenul sînzienelor pe gene” (Amintiri), prieten cu zborul încă din copilărie: poetul din Toamna cuvintelor e robit realului viu, polimorf, pulsînd viaţa, sîngele, sevele, dezlegat de lut, sub un cer de unde plouă cu aripi verzi: acesta e poetul din cartea bucuriei, viului, luminii; „Cert lutul/ Ce încearcă dimineaţa/ Să-mi înghită forma/ I-am arătat/ Razele soarelui/ Ce-mi ating gîndurile/ Mai am timp încă frumos/ De aşezat într-o carte/ De trimis undeva/ Unde aşteptarea/ Mai are sens” (Semnul trăitului). Cum se vede, semnul trăitului e, la George Pîrîu, semnul poeziei; nimic nu întunecă superbia trăirii în bucurie şi lumină, aici şi acum: urîtul e începutul frumosului (Adevăr…), focul nu a al extincţiei, ci al energiilor vieţii, soarele şi nu întunericul, focul şi nu frigul, jeratecul şi nu nopţile lungi ale iernilor reprezintă imaginile dominatoare în poezia lui George Pîrîu, unde chiar şi adolescentul „cu păr alb cară soarele în priviri” (Povestea unei clipe), iar momentul naşterii monştrilor „bolborosind în pîraie” din Prăpăd îşi găseşte repede alternativa luminoasă alături, în petale, polen, bucuria copiilor şi culorile curcubeului: în erosul liniştit, fără patimă, trăit cu femeia-înger, dăltuită în lăuntrul său de un poet care, în această carte, ca şi în volumul anterior, Cerşetorul de foc, (re)găseşte prezenţa din absenţă în povestea mitologică a lui Pygmalion şi Galateea, figura de identificare a erosului în lirica sa: „Am transformat sufletul/ În daltă/ Braţul în ciocanul lovitului/ Să sculptez urma/ Unei minuni/ Timpul m-a ajutat/ Să-ţi acopăr cu ochii/ Naşterea/ Pieptul/ Mi-a cutremurat căuşul palmelor/ Umerii drepţi opreau/ Avalanşele negre/ Alunecate din păr/ Braţele/ Gurile menestrelilor/ Le-au cîntat/ Tălpile ţi-au înfipt picioarele/Coloane de templu/Î n timp” (Pzgmalion).

Două sînt temele majore care trimit poezia lui George Pîrîu în metafizic, mai întîi, în pedagogia relaţiei „iniţiat-novice”, apoi. Vinul roşu, mereu evocat (Tristeţi, Început etc., etc.), împărtăşania şi spovedania, tămîia, binecuvîntarea preotului „spre curăţirea păcatelor grele”, într-o euharistie profană, semnifică, într-o subtilă poezie a sentimentului religios, încercarea fiinţei de a se salva şi de a-şi ridica înspre cer aripile sufletului (Blîndeţe, Iartare, Trebuia să mi se întîmple, Ajutor). Cele mai multe poeme, însă, fixează o dimensiune „pedagogică”, mai aproape de codul moral al unor cugetări şi aforisme, decît de freamătul liric; poetul, care îşi zice aici „Sfătuitorul”, îl învaţă pe Delfin ce sînt smerenia şi rugăciunea, împăcarea cu sine, iubirea pentru aproapele său: „Roagă-te la poarta ta/ Să poţi intra în interiorul curat/ Al timpului/ Cunoaşte-te pe tine/ Ascultîndu-ţi muzica din templul/ Inimii/Aşază-ţi coloanele braţelor/ Sprijin umerilor/ Ce susţin cerul/ Strigă după ajutor/ În pustiu/ Şi-i va răspunde ecoul/ Minunîndu-te/ Nu aştepta/ Desprinde-te de trecut/ Aşază sufletul/ În palmele prezentului/ Trăind/ Pentru cei ce au uitat s-o facă” (Rugăciunea de dimineaţă). Toamna cuvintelor e o carte de etapă a unui poet care contează din ce în ce mai mult în peisajul liricii ieşene.

[„Cronica veche”, An VI, nr. 4 (63), Aprilie 2016]

Setting

Layout

reset default