George Luca sau călătoria unui troll spre împăcarea cu sine însuși

Share

Constant, George Luca se află și în noul său volum de versuri, Lucrare de con-troll (Iași: Ed. Junimea, 2019), într-un raport de adversitate cu lumea din jur. De fapt nu doar cu lumea, ci și cu istoria, în general, pentru că aceasta, pare a sugera poetul, se dovedește tot timpul ilogică și nedreaptă. Ca urmare, autorul se vede ispitit să sancționeze orice alcătuire strâmbă, indiferent de unde vine, apelând la discurs ca la o armă de atac sau de apărare, după împrejurări. În acest scop își construiește, evident, o mină agresivă, de cruciat necruțător, gata să-și lovească oponentul imaginar cu vorbe grele sau cel puțin licențioase. Dar o astfel de purtare belicoasă nu prea consonează cu ceea ce se poate citi printre cuvinte, unde răzbat semnele neostoitului său sentimentalism natural. Pornit împotriva celorlalți, poetul se războiește adesea și cu sine, umilindu-și fără menajamente imaginea: „vierme ce sunt”, „scrib de rând”, „muritor de rând și nătărău”, etc. De aceea, armele sale ofensive produc zgomot, dar nu și victime, pentru că impulsivitatea nu generează neapărat și efecte. George Luca pare mai degrabă un rebel care, dacă nu are motive concrete de conflict, le inventează. Este aici o reminiscență din filosofia de viață trollistă: „ochii mei deschiși deformează sfânta realitate” (p. 61). Însă chiar dacă supralicitează, atitudinea troll-ului are ca punct de plecare o nemulțumire profundă, rezultând din dezacordul cu această realitate. Și până la urmă, șarjele „clevetitorului” au măcar menirea de a sesiza pericolul excesivei materialități, care ne asediază din toate părțile, zădărnicind propensiunea către zonele nobile ale spiritului. Întrevedem la George Luca o nostalgie după vechea puritate pierdută. Și avem probabil aici un melanj între obsesia organică a imperfecțiunii și plăcerea secretă pentru frondă, ca apanaj al troll-ului, evocat în câteva rânduri, inclusiv în titlul cărții.

La George Luca dezabuzarea izvorăște nu doar din răul dominator, ci și din lipsa certitudinii, într-un spațiu în care, lângă dezamăgire, mijește totuși și speranța, iluzia că puritatea există și poate fi atinsă. Iar dată fiind apăsătoarea diversitate ambientală, poetul nu se ferește nici de ipostazele rebarbative, dimpotrivă, le caută continuu, echivalându-le textual într-o exprimare plină de asperități, rece, metalică. Tocmai aici trebuie văzut paradoxul acestei poetici: luându-și libertatea de a vulgariza, autorul speră să salveze poezia, având în vedere că sensibilitatea nu există doar în versiunea ei clasică și acceptată de toată lumea. Bulversantul tehnicism de azi, coroborat cu iezuitismul contemporanilor, înseamnă și consecințe în planul percepției afective. Iar George Luca e un intelectual orgolios, care, persiflând fără încetare realitatea și spărgând socluri și statui, întreprinde de fapt o acțiune demistificatoare și igienizantă. El atacă deliberat, după un scenariu ce se vrea caustic, lăsând impresia că vrea să epateze sau chiar să-și înspăimânte oponenții și ideile lor. Din fericire, ca entitate de sine stătătoare, poezia nu are de suferit. Abruptă sau mai discretă, dar mereu ofensivă, aceasta se metamorfozează adesea la George Luca în confesiune. Nihilistul și rostitorul de diatribe, sfârșind invariabil în victimă și învins, simte nevoia mărturisirii, ca element esențial de artă poetică. Iar această artă poetică este chiar efectul contrastelor din realitate, în care, peste noroaie și sârmă ghimpată, plutesc fragile scame de idealitate. Textul intitulat După umila mea părere pare a reflecta ca o oglindă tiparele poeziei lui George Luca: întâi fulgurațiile unui ambiguu proces de meditație, sugerând mai ales disconfortul, apoi, într-un amestec tulbure, pornirile sale de contestatar și combatant. Și parcă spre a-și valida alegațiile, poetul face mereu apel la autoritatea citatelor și numelor ilustre. Platon, Sf. Augustin, Fericitul Ieronim, Nietzsche sau Jung sunt printre aliații chemați în sprijin. Dintr-un arsenal prozodic, elaborat și necalofil, fac parte formulările cu dichis, bazate pe rimă interioară și repetitivă, elemente calamburistice, jocuri de cuvinte, uneori la limita pudicității, ca în exemplul „falusul lor fabulos (= om fălos = omphalos)”, p. 34. E în același timp o cufundare, probabil cât se poate de convenabilă autorului, în paradigma suprarealistă, de care se desparte totuși prin multe din mesajele sale transparente. Dicteul suprarealist e contrazis și de „lumina orbitoare a rigorii” (p. 12), ca principiu de conduită poetică. Incitând cu program, George Luca nu rămâne fidel, până la urmă, niciunei școli de poezie, ci doar păstrând din fiecare câte ceva. Iată, în Mătura mă face rege, prin meticulozitatea cu care inventariază nimicurile muncii de măturător, un eșantion optzecist: „mătur mucuri de țigară, cocoloașe din bonuri fiscale, cozi de fructe, frunze uscate și / sminteala bucăților de celofan și resturile de oase de la veterinărie/ mătur cununile de lauri pășind peste „pragurile trufașe”/ mătur viața liberă de valoare”.

Câștigând în reflexivitate, poetul trece acum prin filtrul cugetării, cu mai multă înverșunare, toată măreția și mizeria ființei: „pierderea de sine în taina ferestrei întredeschise și a intimității banale/ pot să mă osândesc dus de ispita imaginației și pot să-mi fericesc/ îngerul păzitor iscodind focul supranatural/ lumina mea are ochi să vadă cum cuvântul meu îmi potrivește orizontul” (Cazino). Totuși ființa rămâne dihotomică, îngurgitând grăbită atât reverberațiile diurne, cât și căutatele desfătări senzuale. Cea mai sugestivă poziționare, din acest punct de vedere, o izbutește însuși autorul în textul intitulat Prezentul, unde conviețuiesc dezabuzarea, incertitudinea, teroarea și falsitatea: „prezentul conform meniului zilei e o dezamăgire viitoare/ casa în care locuiești te folosește și te vinde/ ziarul pe care îl citești e scris de trădătorul tău/ regula pe care o respecți îți strivește ca un compresor/ intimitatea…” Versurile sunt în general, rostite printre dinți, de premeditată esență dură, menite să zădărnicească inclusiv ideea de armonie și muzicalitate. Fără a reuși, poetul se vrea pur și simplu dezagreabil: „materia inimii mele petrece ca o tărăboanță scrâșnind pe lângă containerul de gunoi” (Pierderea vremii). Aceasta pentru că echilibrul stării de spirit trolliste nu este posibil decât în prezența conflictului: „Poeții din târgul meu mai mult transcriu decât citesc hula din locul de pierzanie/ încât distanța de la cuvânt la faptă ticluiește vorba înțeleaptă,/ poeții din târgul meu atârnă în ștreang lira homerică / văzul cerului devine superficial (…)/ Poeții din târgul meu sunt pe cale să descopere altă americă” (Știri pe surse). Când schimbă registrul metafizic, George Luca descinde direct în stradă, exhibând hilare incidente biografice, ca în Clientul sau Un pistol pentru puiul de lupoaică. Iar dacă se judecă pe sine, orice eșec este cercetat prin lentila hiperlucidității: „ființa mea mă trădează/ trădătorii mei sunt eu însumi și îngerii mei deși/ (…) sunt conștient fiindcă sunt „ocupat cu deșertăciunea” (Când îmi dau seama). În marasmul generalizat, există și chemări vagi la trăire hedonică: „Prostie mare să te sinucizi cât timp și hârtia igienică e roz-bombon/ (…) nerozie bogată să te sufoci înghițind lozul câștigător/ și să mergi fără să vrei în direcția ce îți sfidează privirea și firea” (Vocea umbrei). Șansa victoriei este întotdeauna minimă, așa că unica soluție fiabilă este, în final, renunțarea, adică un fel de pace abulică: „cu sfântă sfidare traversez bălăriile paradisului spurcat de autoritate / îmi suspend ființa din spațiu-timp la vârf de clasament/ (…) laptopul meu e fericit, laptopul meu e filosof, deci indiferent” (Trec prin mulțime). Și nu întâmplător volumul se încheie cu un Cuvânt de troll, unde e sintetizată întreaga dramă a nihilistului: „Neînfrânat semeț și insolent/ încât triumfă invidia zeilor din amfiteatru/ și-n inima mea dărâmată de vreme/ se strecoară viermele osândei/ pregătindu-mă pentru grădina umilinței”.

Cum sugeram deja, George Luca pare a fi un anticalofil învederat, disprețuind fără rezerve lirica edulcorată: „Pretind că poezia nu se reduce/ la flacăra albastră/ dintre o grație și altă grație” (Pretind). De aici consecvența cu care cultivă stilul auster, ironia colțuroasă, asperitatea stridentă. Toate acestea se constituie într-o veritabilă profesiune de credință. În această artă poetică sunt decelabile și câteva procedee preluate din volumele sale anterioare. Vorbim aici de frecvența livrescului, alcătuit din sintagme latine, germane sau englezești, nume proprii, etc., dar și de expresii sau fraze-laitmotiv, precum „ocupat cu deșertăciunea”, „mă cuplez cu elena din troia după cum mi-e voia și nevoia” sau „un pitic ce nu știe că știe totul”. La fel și lupta sa implicită pentru libertatea (uneori chiar gratuitatea) textului, dezlegat de reguli și constrângeri, ca în Neputința unui zălar ori în Conform normei. De reținut: în mijlocul atâtor compuneri aspre, ivite parcă dintr-o teribilă încleștare cu dușmanul, sau altele și mai puțin palpabile, trimițând uneori cu gândul la criptografie, întâlnim și memorabile oaze de limpiditate, cum ar fi Psalm ori Nu pot să scriu. Poezia lui George Luca este o construcție cu pereți rezistenți, înfățișându-se, vers după vers, ca o pledoarie pentru originalitate. Și reprezintă, practic, privirea sa luciferică asupra realității și istoriei, o realitate care zăgăzuiește ființa precum o colivie.

Victor TEIȘANU

(„Expres cultural”, nr. 12, decembrie/ decembrie 2019)

Setting

Layout

reset default