Gellu Dorian şi suta lui de maeştri

Share

cop-1-gellu-dorian-1Scriitor cunoscut, Gellu Dorian este prodigios poet, romancier, eseist, critic literar, dar şi neobosit animator cultural de anvergură, organizând de două ori pe an Zilele Eminescu la Botoşani, cu Premiul Naţional Eminescu în iarnă (la 15 ianuarie), cel mai important de la noi, şi cu premii pentru debutanţi în vară (la 15 iunie). Nimic nu-i e străin din ce ţine de literatura română şi chiar de viaţa literară românească.

Şi totuşi, Gellu Dorian încă mai surprinde, recent publicând un volum unic în literatura noastră: O sută de maeştri şi un discipol. Crochiuri lirice (Editura Junimea, Iaşi – 2016, colecţia Cantos, cuvânt însoţitor de Ioan Holban). Ca să ne dăm seama despre ce e vorba, e necesar să reproducem prezentarea autorului de pe ultima copertă: „Poeziile din această carte au fost scrise în 1976, după ce am citit Panorama poeziei universale contemporane de Anatol Baconsky, carte apărută în 1972 la Editura Albatros, într-un tiraj de 7300 de exemplare şi care a cunoscut încă vreo câteva tranşe până în 1977, după moartea tragică a poetului antologator. Impresionat de autorii pe care i-am descoperit în cele 877 de pagini, citiţi şi recitiţi, am scris pentru cei o sută de antologaţi câte o stanţă lirică, fiecare de câte două strofe. Nu atunci, ci acum, la patruzeci de ani de la scriere, convins că am învăţat adevărata poezie de la ei, i-am dat titlul O sută de maeştri şi un discipol.” Aceasta poate fi o lecţie şi pentru tinerii poeţii de astăzi, din două motive: pe de o parte pentru că sunt omagiaţi poeţii mari ai lumii, iar pe de alta, pentru că, în fond, un tânăr poet trebuie să aibă o solidă cultură poetică, nu să scrie lăutăreşte, după ureche; să aibă, deci, o sută de maeştri pentru a fi ei înşişi autori.

Dar ce sunt de fapt „crochiurile” lui Gellu Dorian? Dincolo de reverenţele de rigoare, poeziile sunt texte scrise în maniera fiecăruia din cei o sută, aducând în cele opt versuri elementele poeziei fiecăruia, obsesiile acestuia, mai puţin stilul, că atunci ar fi fost parodii, dar ele se constituie în cea mai mare parte şi ca arte poetice ale celor antologaţi de Baconsky, citiţi obsesiv de Dorian. Iată pe Rainer Maria Rilke într-o ars poetica , poem expresionist, care trimite subtil la detalii din viaţa marelui poet: „Azi e toamnă şi în parc e frig,/ trandafirul tremură de teamă/ că-ntr-o clipă neagră o să îl ating/ şi-i voi da întreaga vieţii vamă.// Prietene, nu-mi mai scrie scrisori,/ unde sunt eu e o lume de gheaţă,/ aşteaptă o toamnă când ai să mori/ cu roua pe buze, de dimineaţă”. Aceleaşi caracteristici sunt valabile şi pentru Georg Trakl: „Noaptea imensă-i un altar de seu,/ punctul vulnerabil este luna,/ după care se ascunde-un zeu/ mai flămând de viaţă ca întotdeauna.// Vreau să-mi văd ursitul vis de crin,/ rătăcind prin Calea cea lactee,/ nu mai trece nimeni, nici un peregrin,/ sora mea e-o umbră pe alee”. Şi, ca să încheiem cu citatele, la Cesare Pavese găsim obsesia morţii autorului Meseriei de a trăi: „De ce se curmă, Domnule Cesare,/ contemplarea însăşi în afara ei,/ parcă s-ar ascunde sfinţii-n calendare/ şi-am avea deodată şapte dumnezei.// De ce vine moartea şi în ochi e frig,/ şi în sânge nimeni nu mai este,/ Domnule Pavese, când şoptesc, te strig,/ şi când vine moartea ne vom da de veste”.

Cu îndreptăţire, Ioan Holban găseşte, în prefaţă, că „materia lirică din O sută de maeştri şi un discipol este poezia însăşi, „crochiurile” lui Gellu Dorian plecând de la şi întorcându-se mereu la un cod cultural asumat, parte din realul şi imaginarul poetului. În fond, Gellu Dorian denunţă formula veche şi ideea primită, după care esenţiale pentru naşterea unui poet sunt talentul şi inspiraţia („muza”, cu vorba poeţilor din alt veac). Din talent şi inspiraţie, lângă „muză”, se poate scrie, eventual, o carte chiar remarcabilă, elogios comentată, premiată, dând fericitului autor frisonul gloriei; un destin literar creşte, însă, din cultură, din lecturi şi prin integrarea în fiinţa interioară, în structurile lirice de profunzime, a lucrurilor „învăţate”, descoperite în cărţile altora”.

Dar, ca o concluzie, deşi Gellu Dorian îşi asumă rolul de discipol al celor o sută (între timp, probabil că şi-a mai adăugat vreo sută), cine-i ştie opera poetică poate constata că aceasta nu păstrează influenţe vădite din niciunul. Poate că acesta este unul din aspectele cele mai importante ale veşnic misteriosului proces de creaţie autentică, să fii tu însuţi după ce te-ai „confruntat” cu ce e esenţial în literatură.

Dumitru Augustin Doman

[„Argeş”, nr. 7 (409), iulie 2016]

Setting

Layout

reset default