Gellu Dorian, Gramote

Share

Noul volum de poezie Gramote (Editura Junimea, 2020) semnat de Gellu Dorian pare a fi o tentativă de întoarcere a poeziei spre sensurile ei originare, o incursiune într-un teritoriu mai puțin explorat/ exploatat în ultima vreme, cel al poeziei ca purtătoare de mesaj concret. Pentru că trăim vremuri pragmatice: timpul e bani, viaţa e bani, moartea e bani. Şi rugăciunea e bani. Dumnezeu îşi plăteşte poeţii cu moneda cea mai tare: vremelnicia. Este moneda care nu se devalorizează niciodată, ea face suportabilă clipa. Îi pune preţul corect. Gramotă înseamnă, după dicționar, document vechi sau hrisov, iar într-o lume care aleargă după ”materialitate” și lapidaritate, acest tip de mesaj își găsește o firească Justificare. O spune și Dorian, de altfel: ”Gramota trebuie citită cu atenție, e scrisă acum/ o mie de ani pe pielea unui mesteacăn,/ dacă o stropești din greșeală cu o lacrimă sau cu un praf/ de strănut, ar putea să înmugurească…”.

Dar citind cartea lui Gellu Dorian, gîndul m-a dus imediat la Publius Ovidius Naso și a sa ”De Medicamine Facie Feminae”, poemul didactic scris în stihuri elegiace care dă sfaturi de îngrijire a tenului pentru femei. Din păcate, s-au păstrat doar vreo sută de versuri în care Ovidiu se declară un susținător al folosirii produselor cosmetice de către femeile romane și descrie cinci rețete pentru tratamente faciale. Iată, pentru exemplificare, o cremă pentru pistrui, în viziunea lui Ovidiu: „Nu pregetaţi cafeluţă gălbuie – mpreună cu bobul/ Cel vânturatic să luaţi şi să prăjiţi la un loc./ Din amândouă, aceleaşi câtimi, şase litre, să puneţi;/ Piatra de moară apoi să le râşnească pe rând./ Adăugaţi şi cenuşă, şi spuma roşcatei silitre,/ Şi stânjenelul adus de pe-al Illyriei plai./ Tinere braţe vânjoase să le plămădească pe toate,/ Însă o uncie doar să cântărească ce iei./ Se mai adaugă tina din carealcyonii-şi fac cuibul;/ Pentru pistrui este bun: alcyoneu i s-a zis./ Dacă aţi vrea să cunoaşteţi cu cât să vă ungeţi o dată,/ Uncia-n două-mpărţiţi, doar cu atât să daţi.” (Edit. Minerva, Bucureşti, 1977, traducere de Maria-Valeria Petrescu) Gellu Dorian recurge la rețetarul autohton, ceaiurile și deprinderile care țin de ”arta ceaiului” sunt pretextul pentru crearea unei intimități plină de arome și gesturi, într-o lume care trăiește precum aisbergul, cu o parte vizibilă, dar și cu o parte mult mai consistentă ascunsă privirii comune. Viața, cu tot ce are ea mai intens și mai frumos, pare că se petrece, totuși, în partea invizibilă acolo unde imaginația complinește privirea: ”Cuțitul bine ascuțit taie felii, apoi cuburi mici untul pămîntului,/ cuțitul trebuie să fie de inox sau din os, liniștea din jur/ să nu fie tulburată de liniștea din adîncuri, vîna groasă și albă/ ascundea tot binele de care au nevoie oasele tale/ care oricum se vor albi ca niște tulnice în creierul munților,/ cuburile mici se pun la macerat în spirt, douăzeci și una de zile/ aștepți să se miște pămîntul prin trupul tău în timp/ ce tu miști trupul tău pe pămînt, așa cum fac femeile vădane/ cu umbra bărbatului plecat care nu se lasă alungată din pat/ pentru a face lo altui bărbat care încă nu are umbră/ și se simte în el vîna aceea pe care ai dezgropat-o din pădure/ și pe care acum o tai cuburi cuburi, așa cum o gospodină/ taie ceapa și-i plînge destinul pentru a cărui durere/ nimeni n-a scornit pînă acum nici un leac/ în afară de trupul iubit pe ascuns al vecinului”. (Tamus Communis) Sunt și sfaturi pentru comportamentul în mijlocul mulțimii: ”Când râzi din orice, cel mai bine e să fii singur,/ iar dacă se întâmplă să fii în mijlocul unor semeni,/ fă în așa fel să creadă că au spus ceva/ asemănător cu un medicament care te face fericit/ și tu le mulțumești în acest fel…”. Sunt recomandări și pentru ”dureri de spate”: ”Vertebrele 3 și 4 – joc dureros în zona lombară, nu știi/ cum să te așezi în pat, cum să te dai jos să nu oftezi, nici în cer, nici pe pământ, doar în Marea Moartă/ există un nămol ca ultim miracol peren …”. Dar cum Marea Morată este cam depărtișor, sfatul meu e să încercați și cu nămol de Techirghiol. În panoplia ”farmaconului local” intră și ”vademecumul” care te ajută să trăiești pentru a muri fericit la adînci bătrîneți, într-o ”înlănțuire trofică” originală: ”Se leagă nouă frunze de mesteacăn cu un fir/ de ață roșie desprins din rochia unei fecioare/ de la marginea unui sat dintr-o câmpie/ prin care zboară doar un singur fel de pasăre/ în al cărui cioc se zbate într-o crisalidă/ aripa unui fluture care se va/ oploși în jurul lămpii din casa în care fata devine femeie/ și sângele ei e bun de copt strugurii/ din care bărbatul bolnav va ciuguli cu buzele/ scâncetul ascuns al pruncului/ pe care l-a uitat la marginea unui drum din celălalt sat/ prin care nu zboară nicio pasăre din cauza/ unor pisici zburătoare,/ apoi legătura se pune sub capul suferindului/ care va muri fericit până la adânci bătrâneți”. ”Gramote”-le lui Gellu Dorian pot fi citite și ca ”instalații poetice”, civilizației complicate și complexe din jur opunându-i simplitatea unui ceai aburind care îți trezește toate simțurile.

Adrian ALUI GHEORGHE

(„Expres cultural, nr. 8, august 2020)

Setting

Layout

reset default