Gastronomie şi poezie

Share

S-a remarcat adesea, în special în ultimii ani, că paşoptiştii, departe de a fi nişte Calibani superficial contaminaţi de cultura occidentală datorită studiilor (incomplete) în Franţa sau Germania, au fost în realitate nişte oameni surprinzător de moderni. Şi, în acelaşi timp, de bine ancoraţi în cultura română tradiţională, ca fii de aristocraţi adânc legaţi de tradiţia istorică locală. În special proza confesivă pe care ne-au lăsato depune mărturie despre modernitatea moravurilor lor şi, într-o anumită măsură, şi ale societăţii româneşti în ansamblu. Modernitate care explică atât rapiditatea cu care elita românească şi-a însuşit formele occidentale, cât şi succesul unor specii literare care, în Europa, nu s-au impus fără dificultăţi, cum ar fi romanul. La noi nu a existat, de pildă, acea bătălie pro şi contra romanului şi nici procesele de intenţie, din motive de morală, la adresa acestei specii eminamente moderne.

Şi alte aspecte ale procesului de sincronizare care începe la 1830 atestă această vocaţie a occidentalizării, pe care cultura română o are, probabil, în „genele” ei latine. Iar exemplul cel mai la îndemână – deşi cel mai rar adus în discuţie, dintr-o prejudecată, probabil, de sorginte comunistă – este cel al gastronomiei. Cu atât mai mult, cu cât una dintre bijuteriile literaturii noastre gastronomice apare în această perioadă: este vorba de vestita carte intitulată 200 de reţete cercate de bucătărie românească şi alte trebi gospodăreşti, semnată de Mihail Kogălniceanu şi C. Negruzzi. O nouă ediţie, îngrijită de Liviu Papuc, Bogdan Ulmu, Olga Rusu, Diana Bobică şi completată cu o antologie de poezie aparţinându-i lui Lucian Vasiliu, vine să întărească atât afirmaţia că gastronomia epocii paşoptiste era comparabilă cu cea occidentală, cât şi observaţia că, măcar prin cei doi autori, cultura română a găsit calea de racorda elementul practic al gastronomiei cu cel literar. Ceea ce, după ştiinţa mea, nu s-a întâmplat în prea multe literaturi europene din acea perioadă.

Să recapitulăm, mai întâi, contextul. Kogălniceanu şi Negruzzi nu sunt doi paşoptişti de pluton şi nici asocierea lor, în jurul acestui demers literaroculinar, nu este întâmplătoare. Împreună cu Alecsandri, ei sunt, la 1840, întemeietorii „Daciei literare”, a cărei Introducţie a fost scrisă de Kogălniceanu. Tot împreună, cei trei sunt asociaţi la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi (în 1844), căruia îi şi furnizează primele texte dramatice originale în româneşte. În fine, Negruzzi şi Kogălniceanu, în această ordine cronologică, au abordat în mod concertat genul fiziologiei, atât pentru a sincroniza proza noastră cu sistemul de genuri şi specii al romantismului european, cât şi pentru a inaugura (deocamdată, fără a teoretiza) critica formelor fără fond care, pe fundalul sincronizării sociale, apăruseră deja în Principate.

Nu cred că greşesc dacă leg apariţia, în 1841, a primei ediţii a celor 200 de reţete cercate… de acest „program” întemeietor, prin care cei trei tineri din al doilea val paşoptist – primul, în Moldova, era reprezentat de deja-bătrânul Gheorghe Asachi – îşi propuneau să furnizeze noii culturi române nişte instrumente fundamentale. Amănuntul că, între aceste instrumente, ei au găsit de cuviinţă să introducă şi gastronomia mi se pare preţios, deoarece leagă morfologic cultura noastră de spaţiul mediteranean, căruia îi aparţine prin origine şi prin formele iniţiale, antice. Paşoptiştii nu-şi propuneau, prin urmare, să modernizeze Principatele oricum, pe baza unui model universal şi indiferent, ci în acord cu propria lor morfologie spirituală. Pretenţia de mai târziu a liberalilor, conform căreia Revoluţia de la 1848 a realizat un contact sinalagmatic cu trecutul (pretenţie combătută acerb de conservatorul Eminescu), nu este, iată, tocmai lipsită de argumente. Pe dedesubtul transformării accelerate, chiar „revoluţionare”, a societăţii româneşti, paşoptiştii – în special cei de după 1840 – s-au gândit şi la prezervarea unei anumite organicităţi evolutive. Nu trebuia aruncat peste bord chiar tot bagajul de valori al societăţii româneşti şi, mai ales, nu trebuiau impuse forme occidentale acolo unde cele româneşti erau compatibile, cum este cazul gastronomiei.

Cartea de bucate a lui Kogălniceanu şi Negruzzi a avut un succes de public apreciabil, pentru acele timpuri. Nu doar că s-au tras, într-un interval foarte scurt de timp, trei ediţii (1841, 1842, 1846), dar cel puţin primele două s-au vândut în câte o mie de exemplare. Dat fiind numărul de cititori de carte românească de la acea dată, e o cifră impresionantă. Succesul ei – prin comparaţie cu tirajele modeste ale cărţilor de literatură, pe care le cunoaştem datorită listelor de prenumeranţi – atestă, fără doar şi poate, interesul de care se bucura, la 1840, gastronomia şi răspândirea cunoştinţelor gastronomice la români. Căci cartea celor doi paşoptişti nu este nicidecum un manual pentru începători, din acest punct de vedere stând mai aproape de Brillat-Savarin, decât de Sanda Marin, de azi. Nici indicaţiile de gătit, nici limbajul, nici perspectiva asupra bucatelor nu sunt ale unor neofiţi şi nu se adresează unor neofiţi. E o carte de lectură, în aceeaşi măsură în care e o carte practică şi, ca şi cărţile clasice de gastronomie franceză, de pildă, stimulează, poate, mai mult imaginaţia gastronomică decât experienţa propriu- zisă a gătitului. În tot cazul, citind-o, n e c e s i t a t e a gătitului efectiv nu mai pare la fel de evidentă…

Contrar a ceea ce crede Liviu Papuc în studiul introductiv, aceasta nu este, însă, prima carte de bucate românească. Nu numai că relaţiile de călătorie ale străinilor care trec prin Ţările Române menţionează unanim bucătăria ca fiind una dintre atracţiile locului, fapt care depune mărturie despre soliditatea tradiţiei în materie. Dar la Biblioteca Academiei Române se află un manuscris, aparţinându-i Saftei Brâncoveanu şi datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, intitulat Carte întru care se scriu mâncările de peşte i raci, stridii, melci, legumi, erburi şi alte mâncări de sec i de dulce, despre orânduiala lor. Manuscrisul conţine 293 de reţete, unele din bucătăria europeană (italiană şi franceză, în primul rând) şi nu este, de fapt, decât o copie târzie după un altul, de la începutul secolului al XVIII-lea, care i-a aparţinut Stancăi Cantacuzino, nora Stolnicului. Faptul că, după peste 100 de ani, Kogălniceanu şi Negruzzi reţin, ca nucleu reprezentativ al gastronomiei române, aproape acelaşi număr de reţete ca şi manuscrisele tardo-medievale atestă stabilitatea şi organicitatea acesteia.

Dar recenta ediţie ieşeană – de-abia a treia reeditare, din 1846 încoace (dacă nu luăm în calcul ediţiile-pirat de după 1989) – aduce ceva în plus. Lucian Vasiliu a ataşat fiecărei reţete din manualul lui Kogălniceanu şi Negruzzi câte un fragment, mai mic sau mai mare, de poezie românească. Din păcate, selecţia este discutabilă. Ce să caute, de pildă, nişte versuri stupide de Nicolae Dabija („…E iarăşi luna mai şi iarăşi pomii/ până departen ceruri înfloresc./… Haidem, iubita mea, la Căpriana,/ acolo să îţi spun că te iubesc!”) ca preambul la reţeta, mult mai frumos scrisă în româneşte, de Curcan umplut, reţetă care, conţinând carne, nu se găteşte într-o mănăstire, cum e invocata Căpriana? Sau trei versuri complet banale ale lui Eugen Cioclea („…În clasa a zecea o aşteptam în livadă./ Venea în picioarele goale,/ să nu-şi trezească părinţii din somn.”), la splendida reţetă de „Mazere verde cu marole căpăţine”?

Reeditarea cărţii de bucate a lui Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi e binevenită şi se adresează deopotrivă gurmanzilor şi… gurmanzilor lecturii.

Răzvan Voncu

(„România literară”, nr. 37/ 25 august 2017)

Setting

Layout

reset default